Decât un drum

(Articol apărut în publicaţia “Decât o revistă”)
Eram cu familia la ţară, la conacul unui foarte bun prieten. Are şi el un băiat, bun prieten cu băieţii mei. Spre imensa bucurie a celor trei copii, el le-a construit un fel de căsuţă într-un copac, un cub de lemn ca un cuib pentru visele lor. Le-a cumpărat pensule, vopsea de diferite culori şi le dă liber la vopsit.

Primii vopsiţi sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa şi scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operaţiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulţinatională, om cu simţul responsabilităţii şi al lucrului bine făcut, le atrage atenţia că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: “Lasă, că nici noi nu suntem perfecţi” iar cel mare zice: “Aşa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranţa mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranţa mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariţia soarelui şi a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea.

Uşor de zis, greu de făcut. Sintagma asta, să faci o treabă “ca lumea”, pleacă de la premisa ca restul lumii din jurul tău face treaba bine. Or noi, ca să facem o treaba ca lumea în România, trebuie să ne inspirăm, în primul rând, de la lumea de mai departe. De unde ne apune soarele ar trebui să ne răsară exemplele de urmat. Lumea noastră ar fi mai bună dacă ar fi mai ca lumea. Ca lumea lor.

Dar lumea lor nu e doar ce se vede. Drumul spre curăţenia străzilor trece prin curăţenia din case şi din curţi. Drumul spre zâmbetul către clienţi trece prin zâmbetul către proprii copii. Drumul spre a construi autostrăzi trece prin dorinţa de a construi punţi. Drumul spre a fi ascultat trece prin a asculta. Drumul spre a fi respectat trece prin a respecta.

Ordinea e importantă. Nu putem importa doar rezultatul. Avem nevoie şi de ingredientele felului de a fi care produce aceste rezultate. Ca să ne putem bucura de ele şi să le putem păstra cum se cuvine. Mulţi oamenii se schimbă în bine, îi întâlnesc în fiecare zi, dar pentru că luptă destul de singuri, nu prea apucă să se şi bucure de schimbări.

România e acum blocată. Mi-ar fi plăcut să zic că e blocată în proiect dar neavând nici un proiect de societate, e doar blocată în nimic. O vor debloca doar cei care, în ciuda blocajului general, vor reuşi să-şi deblocheze propriile proiecte de viaţă. Unii plecând, alţii rămânând, alţii plecând şi întorcându-se. Cei care vor putea să se mişte într-un stat care stă.

Pe oamenii aştia îi admir mai mult decât pe oricine altcineva. Mie, ei îmi dau speranţă. Îmi pare rău că nu prea îi văd la televizor, că nu îi văd şi cei care îşi trăiesc viaţa în televizor sau în faţa lui. Dar ei, oamenii ăştia care mută în fiecare zi munţi de neîncredere, cinism şi nepăsare, doar ei ne apropie de o lume mai bună.

Ei îşi educă propriile imperfecţiuni şi le tolerează pe ale altora. Încercă să mulţumească pe toată lumea: şi colegii, şi clienţii, şi prietenii, şi familia. De multe ori se lasă pe sine pe ultimul loc. Totul pentru a trăi sentimentul că au facut o treabă ca lumea. Pe care lumea, la rândul ei, să o aprecieze şi să o recompenseze, fie doar şi cu un compliment.

Suntem la prima generaţie de oameni care experimentează succesul prin muncă, dedicare şi sacrificiu, în capitalismul bezmetic autohton. Ne-am dat cu capul de toţi pereţii ca să apropiem lumea noastră de lumea pe care o vrem a noastră. Să împăcăm orientul standardelor morale pe care le-am moştenit cu occidentul standardelor materiale pe care vrem să le lăsăm moştenire. Deşi un alt fel de moştenire ar fi mult mai valoroasă.

De curând, am dat peste un îndemn al unei psihanaliste renumite, Karen Horney: “Dacă vrei să fii mândru de tine, fă lucruri de care să fii mândru.”. Ea n-a zis cumpără sau adună cu orice preţ lucruri de care să fii mândru.

Lumea la care ne uităm cu dorinţă, lumea occidentalaă, are imperfecţiunile, excesele şi neajunsurile ei. Mai important decât ele are, însă, fundamente foarte temeinice. Nu obiecte, ci valori şi comportamente. Acolo, oamenii se bazează unii pe alţii şi construiesc împreună în virtutea acestei texturi sociale împărtăşite. Ea le dă confort, încredere şi putere. Le dă, în ultimă instanţă, bucuria de a trăi frumos.

Drumul dinspre lumea noastră înspre lumea lor poate fi construit doar simultan cu cel invers. Acum îmi pare că suntem încă în faza de poteci. Plantăm de o parte şi de alta a lor afaceri, şcoli, iahturi, case sau capşuni. Deşi au trecut aproape 20 de ani de când barierele s-au ridicat, n-am reuşit să strângem potecile astea, pe care fiecare ni le construim cu lumea pe care ne-o dorim, într-un drum, ca ştim toţi încotro mergem, şi ca să avem loc din ce în ce mai mulţi.

Suntem pe potecile cele bune, sper să ajungem şi pe drumul cel bun. Ca lumea bună.

Puteţi vedea secţiunea din revistă aici:DecatUnDrum