Deci ce facem cu arta descentralizată? Anii 2000 vor fi un soi de anii ‘50?

După discuţia de joi organizată de Societatea Academică Română Şi Ministerul Culturii, o să încerc să punctez nişte paşi pe care i-am făcut în înţelegerea consecinţelor unei descentralizări a culturii. A fost important că am auzit acolo oameni de la judeţ (Judeţul Dambovita, mai precis), am auzit reprezentanti ai ministerului culturii.

• evident, ideologic, toata lumea nu avea nici o indoiala – trebuie descentralizat tot si astfel vom obtine rezultate marete. Cultural vorbind, descentralizarea s-a tot petrecut in ultimii 20 de ani, principala problema devenind tocmai aceea de a mai determina oameni de cultura din judetul Vaslui sa se intereseze cit de cit si de cultura din Timisoara. Pe linga trista atmosfera de concordanta ideologica, am trecut totusi la chestiuni concrete.
• domnul Tudor Octavian şi-a apărat propriul statut. A spus că fără agenţi, fără intermediar între artă şi bani, e foarte greu să descentralizezi. Cei prezenţi iau şi oferit ceva posturi de cosultant, cei de la Dâmboviţa primii, apoi domnul “cucultura” de la Bucureşti (care după aia mi-a spus mai încet că a fost la mişto, nu-l angajează). deci, după domnul Octavian, trebuie inventată o pătură a lobby-ului cultural care să fie interesată să vîndă evenimentul, produsul. Mie nu-mi place cum sună, dar o avea dreptate, chiar nu ştiu ce să spun.
• Domnul Demeter Andras de la minister a trecut destul de repede peste aventura cu un expert olandez care dupa ce a a exeminat situatia culturii locale a propus sa nu se inceapă descentralizarea…
• preşedintele Consiliului Judeţean Dîmboviţa, Florin Popescu, a fost invitatul de cel mai mare folos. Tipul inteligent-şmecher, cu replică tot timpul în mîneca, a pus problema simplu. Subvenţionez biletul de la filarmonică cu 150 de euro şi nu am spectatori. Ce trebuie să fac? nu a răspuns însă la întrebarea ce fac cu arta contemporană politică sau cu mesaj ideologic – ce se face primăria dacă vine unul să se ia de putere pe scenă? – asta a rămas o întrebare în aer.

Popescu la o intilnire cu sexul frumos dintr-o comună dîmboviţeană , conform sitului CJ. Sexul tare a primit bere, din ce vad…

• Cam aici stă şi principala mea obiecţie – avem o istorie culturală de maximă subordonare politică a intelectualilor – puţini au reuşit să se opună cu folos pentru ei şi pentru arta lor. Cine s-a opus a lăsat moştenire, eventual, doar nişte memorii ceva mai interesante… Mă rog, ideea e ca, iata, in numele UE vom continua o frumoasa colaborare artistic – autoritati de mare valoare
• Nu-mi place in general subordonarea artistului la fonduri private sau de la buget – e adevrat ca nu poti comanda artistului sa fie ceva mai curajos de miine. Dar macar ar fi o idee sa încurajezi evaluările naţionale, selecţiile “pe bune”.
• Pina la urma arta se imparte in “vie” si “moarta”. Aia moarta e ceva mai populara, aia vie e “investitie pe termen lung” – foarte rar statul a participat la facerea ei… Exact in spiritul asta am spus (da, m-am băgat şi eu puţin în seamă) ca poate citiva tineri din Tirgoviste au chef sa mai vada si altceva decit Zamfir cu orchestra mici si bere, poate vor un artist ceva mai nebun de la MNAC sau un punker si mai nebun intr-un festival “de nisa”.
• Domnul Popescu s-a exprimat clar – “vreau sa cistig alegerile si peste 3 ani”. Ei, pe alea le cistigi clar cu muzica populara, zamfir, teatru de bulevard si alte mostre de arta defuncta cu rol decorativ. Pe de altă parte, daca faci politica asta culturală, peste juma’ de veac te vei uita la anii 2000 cum ne uitam acum la anii 50. Dar nu din cauza ideologizării extreme, ci din cauza dezideologizării sălbatice.
• din ce-am ascultat acolo, din ce am auzit la Tudor Octavian, aş spune că o mare problemă se află şi la cîmpul cultural – extrem de fărîmiţat şi care nu mai judecă majoritatea produselor sale decît în funcţie de capitalul social al artistului.

Într-un feed back trimis participanţilor la dezbatere, Carmen Croitoru (Cultural Communication), spune şi asta:

Cand vorbim de cultura publica, vorbim despre dreptul la cultura, despre obligatia constitutionala de a oferi accesul la cultura, oricarui cetatean. In acest spatiu-public nu se poate, si nu are voie sa se intample orice. In limitele acestui spatiu-public evolueaza institutiile. Ele exista pentru ca exista obligatia. Ele au subventie pentru ca din contributia fiecarui cetatean, un procent se duce si spre cultura. Zona civila, independenta, privata, a culturii nu e grevata de nici un fel de obligatie. Aici este locul exprimarilor artistice nelimitate, aici este creuzetul, laboratorul, in care se pot experimenta orice mijloace si orice idei, unde nu are dreptul sa intervina nici o interdictie. Cultura publica nu poate exista fara cultura independenta, pentru simplul motiv ca arta mare nu se poate reinventa pe sine, sub ochii publicului, tot timpul.  E deajuns sa fim de acord cu acest principiu simplu (care e dealtfel valabil peste tot in lume), ca sa intelegem de ce nu se amesteca cele doua domenii. Ele nu se afla in concurenta, ci in complementaritate.(…)

Si iar am ajuns la management. Managerul trebuie sa-si cunoască si publicul si non-publicul; aceste notiuni inchid in ele, in mod diferit, categorii de varsta, categorii sociale, de pregatire intelectuala, de aspiratii, etc. Cine face sondaje la usa teatrului prin chestionare minimaliste nascocite de PR-istii sau secretarii literari ai teatrului, nu face decat sa stranga impresii de la publicul captiv, acela care va veni la teatru si daca pe scena vor fi gaini in frac! Singurele informatii valabile pe care le pot da aceste chestionare sunt legate de cum vine publicul la teatru – singur, insotit, dupa servici, in loc de televizor… –  informatii irelevante si daunatoare, pentru ca dau o  imagine distorsionata a gradului de succes.

Inutil sa mai spun ca în acest moment, totul e de succes la teatru. La majoritatea spectacolelor la care am fost in ultima vreme, lumea aplauda extaziata, in picioare. Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine, asta e semnalul sigur, ca ceva nu e deloc in regula in salile de spectacol. Daca as fi manager intr-un teatru, m-as teme foarte tare de un public amorf, care aplauda frenetic, orice ii ofer. Dar aici incepe rolul criticilor…

Se pare că avem cam aceeaşi idee despre critici, despre lipsurilor lor. Numai că despărţirea culturii private de cea de stat despre care vorbeşte este una ideală, aşa cum tot clieşeistic-idealistă e şi viziunea despre Manager. Managerul ar trebui să-i ţină spatele artistului. Să mănînce căcat în locul lui, scuzaţi-mi expresia. Dar aici duce măreţul schimb bani contra artă.

Iar despărţirea celor două domenii nu prea e corectă de la gen la alt gen – nu înţeleg de exemplu ce rost are să sponsorizezi scriitori să scoată cărţi cînd ai milioane de edituri. Dar pot să înţeleg de ce un regizor  de teatru sau film va avea nevoie mereu de bani de la stat, oricit de independent ar fi. Cam atît pentru moment, o să revin.