RSS Feed

Despre posibilul retard pre-leviatanic al românilor – Folies d’Espagne în două interpretări

vezi toate articolele de
26 Jan 2010 la 13:24 22 comentarii 1239 vizualizari.


Marin Marais – Couplets de Folies (1701)
Asculta mai multe audio Muzica

Proiectul dialectic pe care l-am propus şi pe care încerc să-l conturez aici funcţionează! “Frapat” este un termen slab pentru a descrie reacţia mea la lectura unuia din comentariile postate la articolul meu precedent. Asta pentru că mi-a dat o idee despre una din cauzele disfuncţionalităţii biserică-stat-cetăţean, atît de persistente şi de iranianiceşte vehemente în societatea noastră. Reproduc mai întîi, cu copy/paste, comentariul cu pricina.

Si pentru ca discutia atinge subiectul relatiei stat-biserica as vrea sa citez din memorie un dialog pseudo-autentic intre un ierarh si un ministru:
ministrul_ Parinte, ce produce biserica pentru banii pe care ii tot cere de la stat?! Ca ne-am saturat de atata cersetorie!
ierarhul_ Produce stabilitate, aia produce! Ca daca nu am fi noi care sa indemnam oamenii la umilinta si la rabdare v-ar strange de gat pe unde v-ar prinde!
Si cu asta cred ca s-au spus destule!

minas
2010-01-25 17:00:23

Îi mulţumesc lui Minas pentru postare. Iată că o anecdotă aproximativă sintetizează în cîteva cuvinte o stare de fapt pe care nu reuşeam să o textualizez pînă acum: faptul că biserica ortodoxă se substituie – şi consideră normal să fie aşa – unei funcţii de bază a statului. Mai mult – şi mai grav – că supuşii bisericii răsăritene acceptă şi legitimează acest substitut. Mă refer, desigur, la minima securitate a individului şi la contractul social decurgînd din “homo homini lupus”.

O primă poveste: Thomas Hobbes, primul liberal, formula în “Leviathan”, cartea sa de căpătîi, o teză cam aşa: în starea sa primitivă, “naturală”, omul este un animal de pradă pentru semenii săi. Pentru că oamenii sunt condamnaţi să trăiască împreună, ei mandatează Leviathan-ul (statul, simbolizat ca monstru cu multe capete, rău şi necesar) să îi apere pe fiecare de celălalt, printr-un contract social. Cartea a apărut la jumătatea secolului al XVII-lea, la un veac de la Contrareforma catolică decisă în conciliul de la Trento şi în plin război de 30 de ani. Metafora, după cum se ştie, a fost elaborată, dezvoltată şi perfecţionată ulterior de teoreticienii liberalismului şi ai statului de drept, de la Locke şi Rousseau la Mill, Toqueville, Popper sau venerabilul meu drag, Habermas. Statul modern, aşadar – şi nu biserica – este mandatat de către cetăţenii săi să asigure securitate – regula a rămas valabilă şi astăzi în toată lumea.

O a doua poveste: La sfîrşitul secolului al IV-lea, împăratul Teodosie cel Mare, cel care a instaurat creştinismul ca unică religie oficială în Imperiul Roman, masacrează cîteva mii de macedoneni, adepţi ai unei erezii. Fapta îl supără cumplit pe episcopul de Milano, cel care avea să devină Sfîntul Ambrozie – acesta îi refuză împăratului împărtăşania, pînă cînd acesta nu se va fi pocăit pentru faptele sale. Creştin devotat, Teodosie îngenunchează în faţa episcopului, lăsînd la o parte toate semnele puterii imperiale romane şi face penitenţă o lună. A fost primul gest recunoscut istoric în care Statul s-a subordonat Bisericii. După această penitenţă, radical şi pios, Teodosie luptă pînă la moartea sa pentru instaurarea “împărăţiei lui Dumnezeu” în tot Imperiul Roman. Pe cu totul alte baze şi în alte proporţii, dar cu un radicalism asemănător, Jean Calvin transforma Geneva în “oraşul-Biserică” în secolul al XVI-lea.

Legătura românească a celor două poveşti îmi pare destul de evidentă – românii încă legitimează, în subconştientul colectiv, doar frica de Dumnezeu – nu şi frica de lege. Pronînd “umilinţa” (de fapt smerenia, care înseamnă oarecum altceva) şi răbdarea, Biserica exercită funcţia hobbes-iană a statului, de garantare a securităţii supuşilor ei, care sunt în acelaşi timp şi cetăţeni ai statului – slab, devorabil şi deja canibalizat. Să amintesc aici bogăţia de expresii uzuale din limba română de genul “te bate Dumnezeu”, “cu frică de Dumnezeu”, “pronia cerească” etc. Românii nu aşteaptă ca securitatea lor (mă refer, evident, la cea interioară) să fie garantată de stat – lucru pe care civilizaţia occidentală, catolică şi protestantă deopotrivă, l-a înţeles după războaiele interconfesionale din secolul al XVII-lea şi după revoluţiile burgheze ulterioare, ci de Dumnezeu, prin portavocea sa terestră, Biserica. Uluitoare, tot în anecdota postată de Minas, este şi condescendenţa cu care ierarhul – Biserica – tratează ministrul – funcţionarul statului. Transpus în fapte reale, acest aspect al anecdotei nu poate să nu-mi amintească de două evenimente recente. Prima e povestea cu senatorii care anul trecut au adoptat tacit, în cele din urmă (şi nu prin vot), ordonanţa de urgenţă privind paşapoartele biometrice, pentru că o anumită parte a clerului ortodox, sprijinită şi de o parte a laicatului, se opunea măsurii de teama prezenţei numărului 666 pe paşaport. Asta deşi BOR afirmase oficial că nu are nicio problemă cu asta (exemplul îmi întăreşte bănuiala unui clivaj destul de serios între Patriarhia mai deschisă şi mai ecumenică, şi unele Arhiepiscopii şi episcopii locale, mult mai conservatoare – dar asta nu e problema mea). Al doilea exemplu, la care revin pentru că este şocant de elocvent, este raportarea şefului statului român (stat laic de drept, spune constituţia) la biserică – sărutarea mîinii noului patriarh la întronizare, în 2007 şi oficierea unei liturghii ortodoxe la investitura pentru noul mandat, în 2009.

Dilema pe care încerc să o enunţ – şi să o supun atenţiei şi criticii cititorilor este: se află românii, din punct de vedere al percepţiei despre Stat – într-o fază pre-hobbesiană ? Este posibil ca noţiunile de bază ale democraţiei liberale nici să nu existe încetăţenite undeva, în cortexul naţional ? Să fie încă românii la un nivel feudal sau chiar pre-feudal al noţiunii de stat, într-o ţară în care Biserica şi armata se bucură de cea mai mare încredere, iar instituţiile statului şi partidele politice de cea mai mică? Întreb pentru că, dacă răspunsul este da, ar fi mai uşor de înţeles – nu şi de acceptat – relaţia generalmente bolnavă dintre români şi ideea de stat
la români, dintre români şi reprezentanţii lor aleşi democratic să reprezinte/simbolizeze statul, dintre statul-cap şi biserica-gît etc.
Dacă românii sunt, endemic, mai apropiaţi de imperiul de pe vremea lui Teodosie decît de statele de drept din Europa occidentală? Nu ne lăudăm noi înmiit mai mult cu latinitatea noastră de provinciali ai Romei, decît cu francofonia noastră, de pildă? Nu sunt voci, printre avocaţii Catedralei Mîntuirii Neamului – care justifică necesitatea acestei construcţii prin faptul că românilor le-ar lipsi un adevărat “simbol naţional”?

Închei cu două (re)precizări pentru comentatorii articolelor mele.
Primo, este regretabil faptul că mulţi îşi explică tonul şi conţinutul acestora ba prin ură faţă de creştini, ba prin dispreţ ateu faţă de sferele mistice. Aş spune că, dimpotrivă (la articolul şi comentariile despre discriminarea homosexualilor a fost evident), dau dovadă de mai multă toleranţă, clamînd nevoia respectării normelor democraţiei liberale europene, decît numeroşi apologeţi ai românismului de pe aceste cyber-meleaguri. La fel cum a devenit evident că acuzaţiile de blasfemie, satanism sau mai ştiu eu ce decurg direct din lipsa unei culturi autocritice la români. În ţara asta, discursul public şi mediatic se axează pe paradigma “statul e vinovat şi criticabil, cetăţenii săi sunt victime şi trebuie protejaţi de stat”, iar oricine critică cetăţeanul/mielul din turma lui Hristos şi, evident, biserica este imediat stigmatizat. Îi asigur pe cititori că voi continua discursul critic la adresa simptomelor non-europene ale României, discurs pe care îl voi perfecţiona şi substanţia progresiv. Şi îi voi trimite la bazele epistemologiei pe cei care au o problemă cu critica Bisericii din afara ei. Critica mea nu e dogmatică, e civică şi mă raportez la o instituţie care se crede mai egală, vorba lui Orwell, decît altele – şi asta într-un stat. Mulţi dintre conaţionalii mei (şi concetăţenii, dar asta e mai puţin important pentru ei) s-au obişnuit să critice statul, să critice vecinul, să bombăne la orice, să dea imediat vina pe “autorităţi” şi pe politicieni pentru toate relele (de parcă nu sunt reprezentanţii aleşi democratic şi investiţi cu vot tot de români!), să dărîme reconstruind pe principiul “merge şi aşa” ori chiar să nu mai construiască ceva – iar toate acestea să nefericească aceeaşi români. Iar românii, tot ei profund nefericiţi şi crizaţi din toate punctele de vedere, să facă atmosfera din ţara asta irespirabil de toxică. Poate că e momentul ca românii să se privească în oglindă cu ochi mai deschişi.
Secundo, aş fi mai mult decît onorat, dacă există cineva care acordă atenţie pieselor cu care îmi asezonez articolele, să comenteze şi pe marginea lor.

Iată (pentru cei care au ascultat Folia lui Marais de la începutul articolului) şi o altă interpretare a aceleiaşi piese – de fapt, 12 variaţiuni pe aceeaşi temă, de data aceasta nu la violoncel, ci la alămuri:

Marin Marais – Folia – Folies d'Espagne pentru alamuri
Asculta mai multe audio Muzica

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Cele mai comentate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Cele mai vizualizate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!


Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

Ultimele comentarii

afacerea roşia montană alburnus maior alex mazilu antonescu banci basescu blaga blog Blogviu interviu Boc Bruxelles Bucuresti candidatura cianură cluj CNA comisia europeana corupţie criza CTP curtea constituțională Dan Diaconescu Dinu Patriciu educatie Elena Basescu europarlamentare experiment Facebook gabriel resources gaze de șist Gigi Becali guvern humanitas internet iohannis Istodor Johannis kelemen hunor Liiceanu macovei Media mihai goţiu motiune Năstase obama o fraza o poza parlament Parlamentul European pdl Plesu Polirom ponta presedinte protest proteste psd riscograma romani rosia roșia montană Rusia salarii securitate Senat sondaj steaua SUA suspendare Tariceanu tiff TRU UBB UE uichendist.ro unesco Vanghelie Vasile Blaga victor ponta voiculescu

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!