”Ți-e frică, măi? Recunoaște!” Pactul cu Securitatea

După un an de festivaluri (turneu început la Cluj, la TIFF 2010 și continuat la Sao Paulo, Leeuwarden și Saturno), ”Mănuși roșii”, în regia lui Radu Gabrea, s-a întors în România, de data aceasta pentru a intra oficial în cinematografe. Iar premiera de gală a avut loc vineri seara, tot la Cluj, la cinema ”Florin Piersic”, la concurență cu premiera de gală de la ”Victoria”: ”Ursul” lui Dan Chișu (coincidență bizară ținând cont că numărul premierelor cinematografice autohtone dintr-un an le poți număra pe degete – deși, prefer o asemenea suprapunere situației din 2000 când într-un an nu a avut loc nicio premieră autohtonă).

Premiera a avut parte de momentul ei de tensiune, prezența în sală a pastorului sas Eginald Schlattner, cel care a scris cartea omonimă care a inspirat filmul lui Radu Gabrea. Iar acest lucru (cel puțin pentru cunoscători) a schimbat percepția, înlăturând prezumția de ficționalitate, cărțile lui Eginald Schlattner (după care Radu Gabrea a mai regizat ”Cocoșul decapitat”) fiind autobiografice. Iar momentul surprins în ”Mănuși roșii” e cel al anchetării în arestul Securității.

Felix Goldschmidt (personajul lui Eginald Schlattner), un student sas aflat sub tratament psihiatric (pentru anxietate), provenind din rândurile burgheziei dar cu puternice convingeri comuniste, este ridicat în 1957 de către Securitate. După ce rezistă câteva luni torturii (mai mult psihice, decât fizice), Felix cedează. Iluzionat că fratele său va fi scos de sub acuzare (lucru care se dovedește ulterior a fi fals), Felix devine principalul martor al acuzării în procesul intelectualilor sași din 1959, încheiat cu condamnări la zeci de ani de închisoare.  Acesta e și motivul pentru care filmul merită văzut: pentru că perspectiva e cea a denunțătorului, iar mărturii de acest gen sunt extrem de rare. În plus, scopul nu este de a-l scuza pe autor (de a explica circumstanțele căderii), cu atât mai puțin de a-l ”eroiza”, ci, pur și simplu, de a mărturisi. Completată cu declarația lui Schlattner de după proiecție, conform căreia, la 50 de ani de la acele evenimente, nu a fost iertat de cei afectați de proces e teribilă. Prin comparație cu destinul adevăraților responsabili (anchetatori, procurori, judecători) poți înțelege (sau măcar intui) dramele acelor ani.

Desigur, peliculei i se pot reproșa anumite scăpări: lipsa de veridicitate a unor dialoguri dintre anchetat și anchetatori; securistul prea forțat intelectual (în ciuda sau poate tocmai datorită prestației prea carismatice a lui Udo Schenk); ori neclaritatea momentului căderii (legat de motivul acesteia: o răzbunare împotriva celui care i-a luat iubita sau iluzia că fratele lui nu va fi pus sub acuzare).

După acceptarea rolului de denunțător urmează însă secvețe teribile care fac uitate minusurile. Te-ai aștepta ca ”pactul cu diavolul” să-i aducă privilegii care să compenseze (pe plan personal) trădarea. Doar că aceste privilegii sunt mai mult decât derizorii: un pachet de țigări, o bomboană, aparenta serviabilitate a gardienilor și anchetatorilor ori ”dreptul” de a nu-i mai fi acoperiți ochii când este purtat pe culoarele arestului. Toate aceste ”privilegii” în schimbul a sute de pagini de delațiuni și minciuni soldate cu zeci de ani de închisoare pentru foștii lui prieteni. La proces i se oferă o ultimă șansă pentru a-și retracta declarațiile. Dar de astfel de răsturnări de situație avem parte doar în filmele americane. Nu și în viața reală. Chiar dacă a fost transpusă într-un film.
***