RSS Feed

Despre victimele de lîngă noi. Reabilitarea Evei

vezi toate articolele de
05 Mar 2010 la 01:43 23 comentarii 1838 vizualizari.

Rîndurile următoare sunt un bun pretext să-mi amintesc de una din trupele tinereţii mele, Tears for Fears – mai sus e o piesă splendidă, nu preferata mea, dar cea mai adecvată contextului.

Pornesc pledoaria, ca şi în articolele precedente, de la un eveniment punctual.

Înaltul comisar ONU pentru Drepturile Omului, Navi Pillay, a denunţat, într-un comunicat ocazionat de Ziua Internaţională a Femeii, violenţa conjugală şi uciderea, anual, a circa 5000 de femei în aşa-numitele “crime de onoare”.
“În numele protecţiei onoarei familiei, femei şi fete sunt împuşcate, lapidate, arse, îngropate de vii, strangulate, sufocate sau înjunghiate mortal, şi asta într-un ritm înspăimîntător”, afirmă doamna Pillay, care mai spune: “cu toate acestea, majoritatea celor 5.000 de crime de onoare înregistrate anual în lume nu apar pe prima pagină a ziarelor, nu mai mult decît nenumăratele violenţe aplicate femeilor şi fetelor de către soţi, taţi, copii, fraţi, unchi sau alţi bărbaţi – şi uneori de către alte femei – din familiile lor”.

Pentru cine are tăria să vadă cum arată o astfel de crimă de onoare, mai jos sunt nişte imagini pentru care “cumplit” e un atribut lejer. Imaginile au făcut înconjurul lumii în 2008 – este o adolescentă de 17 ani ucisă, prin lapidare, în Kurdistanul irakian de membrii masculini ai familiei. Motivul – familia fetei era yezidită, o minoritate etnico-religioasă, iar fata “îndrăznise” să meargă alături de un tînăr sunit.

Potrivit unui raport ONU, crimele de onoare au loc aproape exclusiv în lumea islamică şi în comunităţile de imigranţi proveniţi din lumea islamică din Occident. Fără legătură specială cu lumea islamică, ci cu Africa sub-sahariană şi Orientul Mijlociu, merită amintită în context o barbarie cu nimic mai prejos – excizarea, adică tăierea/mutilarea clitorisului şi a labiilor în pubertate, astfel încît sexualitatea femeii să fie destinată exclusiv naşterii, nu şi plăcerii. Ca şi circumcizia masculină, practica este originară din Egiptul Antic şi, în Africa, e răspîndită deopotrivă în comunităţi creştine, musulmane şi animiste.

Am dorit să amintesc practicile sinistre de mai sus în siajul minidezbaterii legate de aberaţiile unui aşa-numit psiholog, sancţionate aici, pe VoxPublica, şi pe noua blogă-soră a vocii publice, Pandora’s. Nu voi comenta asupra inepţiilor livrate de individ sub ambalajul pertinenţei ştiinţifice. Şi Berlusconi spunea că frumuseţea femeilor îi îndeamnă pe bărbaţi la viol. Doresc însă să insist puţin asupra unor probleme subsumate violenţei, din marea familie a “năravurilor” românilor. Asta pentru că, deşi nu avem cultura crimei de onoare sau a excizării, avem o teribilă cultură a violenţei conjugale şi o şi mai teribilă cultură a tăcerii în privinţa violenţei asupra femeilor. Adagio în context – am rămas oarecum dezamăgit de conţinutul prea “light” al blogului Pandora’s, în timp ce pe agenda femeii române moderne ar trebui să se afle şi alte subiecte, mai usturătoare, într-o societate aşa înapoiată ca a noastră.

Citind cele două articole mai sus invocate, mi-au venit în minte nenumărate extensii ale ideii de violenţă asupra femeii la noi. Mi-am amintit de arhetipul cocalarului “ce faci, păpuşea” şi a faptului că, asistînd, pe stradă, la tot felul de măgării la adresa femeilor, mi se face adesea ruşine că sunt bărbat – ca acei indivizi. Mi-am amintit că, intervenind, într-o intersecţie, în apărarea unei bicicliste pocnite pe fund şi tratate cu un a propos sexual de un puştan, am fost înjurat chiar de biciclistă, care mi-a şuierat/urlat un “ce te f*te pe tine grija de ce face ăsta cu bucile mele? ce, le vrei şi tu?”. Mi-am amintit de prietena mea Cristina care, sufocată de acest tip de comportament omniprezent în România, a plecat definitiv în Canada, iar anul trecut îmi mărturisea cît de fericită a fost această decizie din perspectiva ne-agresiunii psihice sau fizice în spaţiul public. Mi-am amintit că violenţa în familie a devenit subiect de infotainment la ora 17 şi mi-a revenit în minte cinismul concluziei că românilor le place, pur şi simplu, să-şi vadă propriul sordid exhibat public. Că s-a dezvoltat, în media românească, o reală industrie a scenariilor care includ, invariabil, forme de violenţă asupra femeii. Mi-am amintit că trăim în cultura care cauţionează (şi cultivă încă) expresii precum “bătaia e ruptă din rai”, “aşa-i trebuie, dacă se înţoleşte ca o curvă”, “a meritat-o, dacă n-a ştiut să-şi ţină gura”, “gura bate curu’ “, “eu te-am făcut om, eu te fac neom”, “eu te-am făcut, eu te omor” etc.

Zilele trecute a apărut un raport potrivit căruia jumătate din agresiunile în familie semnalate sunt îndreptate împotriva femeilor. La un moment dat, în articolul de mai sus apar reacţii – eu le-aş numi, elegant, reducţioniste – de genul “principala problemă e educaţia, mai precis lipsa ei” şi “sărăcia şi alcoolul sunt de vină”. Aş aminti în context de scandalurile conjugale ale lui Ştefan Bănică jr. din anii ‘90 sau de celebrul divorţ Ovidiu Brânzan-Dana Războiu din 2005 – adică oameni la care nici sărăcia, nici lipsa de educaţie nu puteau fi cauze ale violenţei. NU cred că doar aceşti doi factori, lipsa educaţiei şi sărăcia pot duce la violenţă împotriva femeii. Opinez că rădăcinile violenţei acceptate/tolerate/cultivate pînă la stockholmianism în societatea românească şi, în general, în societăţile europene încă trăinde în “era mîntuirii” sunt mult mai adînci şi că, în bună parte, ţin de importanţa covîrşitoare a religiei în viaţa oamenilor. Şi la noi, şi la musulmani – dar la musulmani nu mă bag, că nu trăiesc printre ei. Oricum, excesele lor barbare depăşesc puterea mea de înţelegere.

Aş dori însă să insist puţin asupra rădăcinilor bizantine ale violenţei aspra femeii. Femeia are, la noi, inculcată o cultură cel puţin milenară a păcatului şi supunerii (“ascultării”), motiv pentru care nu cîrcoteşte la derapajele violente ale părintelui sau partenerului de viaţă. Găsesc în “Omul bizantin” (volum coordonat de Guglielmo Cavallo – Polirom, 2000), cîteva explicaţii:

O lectură atentă a textelor (izvoarelor istorice, n.m.) recuperate ne sugerează că societatea patriarhală a Bizanţului avea o atitudine ambivalentă faţă de femeie, atitudine care se manifestă în modul cel mai explicit prin antiteza operată între Eva şi Fecioara Maria: cea dintîi, denigrată fără încetare pentru că l-a ispitit şi l-a convins pe Adam să mănînce din pomul interzis al cunoştinţei şi deci a fost cauza păcatului originar; cea de-a doua, venerată ca maică pură şi neîntinată a Domnului, al cărei fiu a pogorît din ceruri pentru a ridica păcatele lumii şi a oferi umanităţii posibilitatea mîntuirii şi a vieţii veşnice. [...] În Bizanţ a existat dintotdeauna o tensiune (eu i-aş spune incoerenţă schizoidă, n.m.) între idealul ascetic creştin al fecioriei şi celibatului, pe de o parte, şi “promovarea” căsătoriei, pe de alta; căsătoria oferea o soluţie legitimă relaţiilor sexuale şi procreaţiei…” [...] “Pe de altă parte, femeile erau în mod constant privite cu suspiciune, fiind un potenţial obiect al ispitei, în perioada menstruală erau considerate “impure”, iar în cele 40 de zile ale lehuziei treceau drept fiinţe slabe şi nedemne de încredere. Prin urmare, rămîneau victime ale nenumăratelor forme de discriminare, de exemplu în ceea ce priveşte condiţia lor legală, accesul la instrucţie şi libertatea de mişcare“.

Descrierea istorică a femeii creştine din spaţiul bizantin continuă, în cartea amintită, cu exemple halucinante – mai toate se regăsesc în mentalitatea românului profund de astăzi. Voi exemplifica, din afara cărţii, cu un citat dintr-un respectat teolog creştin de pe vremea sfinţilor părinţi, Evagrie Ponticul:

Fugi de întâlnirea femeilor dacã vrei sã fii cuminte,
şi nu le da îndrãznealã sã cuteze cândva împotriva ta,
Fiindcã la început fie chiar au, fie se prefac cã au evlavie,
dar mai apoi îndrãznesc cu neruşinare toate.
La prima întâlnire au privirea în jos, vorbesc blând şi plâng
cu compãtimire, au o figurã nobilã şi suspinã amar,
întreabã despre neprihãnire şi ascultã cu sârguinţã.
Dacã le vezi a doua oarã, ridicã puţin capul.
A treia oarã, se uitã fãrã de ruşine; de-abia zâmbeşti, cã şi
izbucnesc în hohote de râs; dupã care se împodobesc
şi se aratã elegante, aruncã priviri care vestesc
patima, îşi întind sprâncenele, clipesc din pleoape,
îşi dezgolesc gâtul şi braţele, fac figuri aţâţãtoare
cu tot trupul, spun cuvinte care înmoaie patima
şi-şi gãtesc o voce care sã încânte auzul, asediind
prin toate acestea sufletul.
Toate acestea devin pentru tine un cârlig care te momeşte spre moarte
şi un nãvod bine împletit care te trage spre pierzanie.
Sã nu te amãgeascã folosind cuvinte binevoitoare, fiindcã
în ele se ascunde rãul venin al fiarelor
.

Merită menţionat, în context, că nici post-schismaticii din Occident nu au fost cu mult mai breji. În ciuda cultului iubirii şi al frumuseţii femeii, cîntat de menestreli şi teoretizat de renascentişti, Inchiziţia, procesele de vrăjitorie, suprapunerea dorinţei cu păcatul, a purităţii cu castitatea/virginitatea şi portretizarea femei ca avatar facil al diavolului au avut repercusiuni pînă în zilele noastre, inclusiv. În ţările predominant catolice (Spania şi Franţa sunt exemplelele de faţă), violenţa împotriva femei rămîne o problemă socială majoră, de unde şi măsuri radicale de tipul brăţărilor cu GPS pe care bărbaţii violenţi sunt obligaţi să le poarte, pentru a-i ţine la distanţă de victimele lor.

Nu acuz exclusiv creştinismul că, prin generalizarea păcatului originar, a transformat femeia în victimă trans-epocală. Pînă una-alta, Homo Sapiens a fost şi este, per se, o specie de omnivor violent. Îi reproşez însă creştinismului că nu face destul – şi, unde o face, nu o face destul de profund – în sensul recuperării istorice a egalităţii sociale şi conjugale a sexelor. Mai pe şleau, că refuză să participe la reala emancipare a femeii de sub culpele doctrinare pe care tot religia le-a inculcat. Nu cred că mă poate contrazice cineva dacă afirm că biserica rămîne, în România rurală şi violentă, unul din principalii, dacă nu principalul factor de educaţie socială. Într-un astfel de context, Bisericii i se pot nu imputa, dar reproşa pasivitatea şi “l’acharnement”, îndîrjirea cu care apără ideea păcatului originar – sursa inconştientă a atîtor acte de violenţă. Pentru că nu atît promovarea imaginii Fecioarei, cît “reabilitarea” dogmatică a Evei şi responsabilizarea lui Adam ar putea lupta, în generaţiile viitoare, cu pornirile violente din taina căsătoriei şi din modelele relaţionale subiacente.

Închei cu o piesă extrem de dragă mie, care-mi aminteşte că niciun efort în apărarea condiţiei femeii în societatea noastră nu e inutil.

Asculta mai multe audio Muzica

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!