Distrugerea Dresdei în 1945 şi legătura dintre tragedia acestui oraş şi celebra compoziţie “Adagio” atribuită adesea, inexact, lui Albinoni

Acum 67 de ani, între 13 şi 15 februarie 1945, asupra Dresdei, a fost efectuat probabil cel mai devastator bombardament aerian convenţional din istorie.

Zeci de mii de oameni au murit, 90% din centrul istoric a fost distrus, un patrimoniu arhitectural şi cultural inestimabil fiind pierdut. Este una dintre cele mai adânci traume ale celui de-al doilea război mondial în Europa, fiind ridicate semne de întrebare serioase de către istorici şi alţi comentatori cu privire la modul în care s-a procedat de către aliaţi, în acest caz.

Dresda la 1900

Capitala Saxoniei era unul dintre cele mai frumoase oraşe din Europa. Renumit pentru palatele, catedralele, podurile, muzeele, parcurile şi clădirile minunate şi pentru comorile culturale fabuloase pe care le deţinea, a fost supranumit “Florenţa de pe Elba” (Elbflorenz) pe la 1800 de către iluministul german Johann Gottfried Herder, prietenul lui Goethe.

În 1736, Johann Sebastian Bach a inaugurat orga catedralei lutherane Frauenkirche, instrument realizat de celebrul constructor de orgi Gottfried Silbermann, considerat, datorită măiestriei sale fără egal, un corespondent în domeniu, al constructorului de viori Stradivarius. În sec al XIX-lea, mari muzicieni precum Robert Shumann sau Richard Wagner au locuit în Dresda amplificând prestigiul oraşului. Opera “Rienzi”, primul succes al acestuia din urmă, a avut spectacolul de debut în oraşul de pe Elba, pe 20 octombrie 1842.

Ruinele catedralei lutherane Frauenkirche din Dresda

Dresda era lipsită de apărare antiaeriană. S-a crezut că oraşul va fi cruţat de bombardamente, dat fiind faptul că era în estul Germaniei, unde anglo-americanii nu prea loviseră. Imaginea de oraş cultural şi nemilitarizat a contribuit la întărirea speranţei că oraşul nu va fi atacat. Cu atât mai mult cu cât circula mitul că britanicii şi americanii iubesc Dresda şi că însuşi Winston Churchill ar fi avut o mătuşă care trăia în Florenţa de pe Elba. Tunurile antiaeriene care existaseră în Dresda în primii ani ai războiului fuseseră mutate în alte locuri considerate a fi supuse unui risc mai mare de bombardament.

Imagini filmate  în Dresda înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1939

În februarie 1945, oraşul era plin de refugiaţii care veneau dinspre est. Armata Roşie intrase deja pe teritoriu german, iar frontul se apropiase la cca 100 de kilometri de capitala Saxoniei.

Au mai existat, înainte de februarie 1945, bombardamente sporadice, de intensitate mică, asupra Dresdei, întâmpinate de focul unei antiaeriene slabe. Victimele au fost puţine iar distrugerile cvasi-neglijabile. Bombardamentele masive ocoliseră oraşul pe întreg parcursul războiului.

Coperta excepţionalei cărţi a istoricului britanic Frederick Taylor despre tragedia oraşului Dresda

Treptat, bateriile de tunuri antiaeriene fuseseră mutate din Dresda spre alte locuri considerate mai expuse riscului sau importanță strategică. Istoricul britanic Frederick Taylor relatează într-un mod impresionant cum adolescenţii de 15-16 ani din Dresda care deserveau iniţial aceste tunuri de 88 mm au fost transferaţi departe de oraş, o dată cu bateriile antiaeriene, să moară în diferite locuri înfruntând tinerii de 18-19 ani din avioanele americane şi britanice.

În cursul zilei de 13 februarie 1945, primul val de bombardiere ar fi trebuit să fie pe timp de zi, cel american. Prognoza meteo nefavorabilă a amânat atacul. Prognoza indica însă un cer senin pentru Dresda abia în cursul serii. Obiceiul era ca americanii să bombardeze ziua, iar britanicii noaptea.

Filmul Dresden (Dresda) din 2005 prezintă într-un mod emoţionant tragedia prin care a trecut oraşul - pelicula a obţinut Premiul Televiziunii Germane pentru cea mai bună mini serie din 2005

Avioanele Luftwaffe au şocat opinia publică internaţională prin ferocitatea bombardamentelor de la Guernica (în 26 aprilie 1937, timpul războiului civil din Spania), Varşovia (25 septembrie 1939, în timpul invadării Poloniei), Rotterdam (14 mai 1940, în timpul invadării Olandei), sau când au distrus oraşul britanic Coventry (în  14 noiembrie 1940). Războiul a dus treptat la pierderea supremaţiei aeriene germane, astfel că în anii 1944-45, aviaţia militară a Reich-ului era net surclasată numeric, în ciuda unor performanţe superioare ale ultimelor modele de avioane de vânătoare.

Valul masiv de bombardiere britanice era pregătit. Flotila de avioane a efectuat un zbor înşelător deasupra teritoriului inamic, virând târziu asupra ţintei finale, Dresda, astfel încât germanii nu au ştiut care va fi ţinta reală a acestora… Fără a întâmpina o ripostă antiaeriană, piloţii britanici s-au putut concentra mai uşor pe identificarea ţintelor şi lansarea mai precisă a bombelor. Avioanele de vânătoare nocturnă germane care au intervenit au făcut-o târziu şi în număr mic, de doar 10. Au avut de înfruntat valuri de sute de avioane britanice.

O scurtă secvenţă din filmul “Dresden” care oferă o sugestie despre infernul îndurat de locuitorii Dresdei în timpul acelui bombardament

Alarma s-a dat foarte târziu în Dresda, oraşul fiind luat complet prin surprindere. În jurul orei 22.00, când în oraș s-au auzit sirenele și s-a difuzat avertismentul prin difuzoare, ziarele pentru a doua zi fuseseră deja tipărite şi aşteptau să fie distribuite, titlurile şi articolele lor făcând comparaţia dintre femeile greu încercate ale oraşului Köln, intens bombardat, şi cele din Dresda, ferite până atunci de bombardamente. La ora 22.14 au fost lansate primele bombe asupra orașului…

Buncărele şi adăposturile antiaeriene pentru populaţie aproape că lipseau în Dresda sau nu erau suficient de rezistente. Oamenilor le rămâneau subsolurile blocurilor şi clădirilor. Dar acestea, după cum s-a dovedit, au fost capcane ale morţii pentru mulţi dintre cetăţenii Dresdei care au murit axfixiaţi în subsoluri întrucât furtuna de foc declanşată în oraş i-a împiedicat să mai iasă de acolo.

Bombardamentul a fost unul planificat minuţios pentru a se obţine un maximum de distrugere şi a fost executat în condiţii extrem de favorabile. S-au folosit nu doar bombe explozive, cu rol de distrugere a clădirilor, ci şi o imensă cantitate de bombe incendiare care ele au generat cel mai mare număr de victime. Prin felul în care a fost executat atacul a fost produsă aşa numita “furtună de foc” care a transformat oraşul într-o imensă torţă.

Iată şi o filmare din timpul celui de-a doilea val al bombardamentului în care se văd deja efectele devastatoare ale furtunii de foc asupra Dresdei, generate de primele bombardiere care atacaseră cu cca 3 ore înainte…

Bombele explozive provocau mai întâi spărturi în clădiri şi pulverizau geamurile, urmând ca apoi, cele incendiare să aprindă focuri care să se extindă treptat şi, favorizate de curenţii de aer rapizi din clădirile fără ferestre, să se unească unele cu altele generând furtuna de foc. Aceasta generează un vânt deosebit de puternic care îi absoarbe pe oameni. Oxigenul dispare rapid, aerul devenind irespirabil.

Britanicii au produs o astfel de furtună de foc atunci când au distrus oraşul Hamburg prin bombardamentul din iulie 1943. În Dresda, în februarie 1945 a fost obţinută o sinistră furtună de foc “perfectă”. Temperatura de pe străzi a urcat până la peste 1000 de grade Celsius. Chiar şi piloţii au simţit căldura uriaşă care se ridica deasupra oraşului, la câteva mii de metri fiind deasupra.

Unii au încercat disperaţi să se adăpostească în fântânile şi rezervoarele cu apă ale oraşului. Cei mai mulţi au murit acolo fierţi, adesea până la calcinarea completă. Furtuna de foc a avut o forţă uriaşă… Cei care s-au salvat din oraş au fost cei care au reuşit să se strecoare pe străzile pline de moloz şi clădiri prăbuşite spre Elba, înainte ca furtuna de foc să le închidă toate căile de acces pe străzile devenite de nerecunoscut şi greu de traversat.

Morman de cadavre strânse pentru incinerare după bombardamentul din 13-15 februarie 1945 asupra Dresdei

A doua zi au venit sutele de avioane americane care au amplificat, la rândul lor distrugerile. Bombardamentele au continuat în valuri, utimul şi cel mai puţin “eficient” având loc în dimineaţa zilei de 15 februarie. Avioanele americane, la ultimul lor atac, din cauza vremii înnorate, în mare parte au ratat Dresda… Doar câteva bombe au atins oraşul. Unele dintre avioane au depăşit ţinta şi au ajuns deasupra Pragăi… Crezând că aceea este ţinta au lansat bombele asupra capitalei Cehoslovaciei, aflate încă sub control nazist în acel moment.

Estimările asupra pierderilor de vieţi omeneşti din timpul bombardamentelor asupra Dresdei variază foarte mult. Cele întocmite de istorici recunoscuţi pentru probitate vorbesc de o cifră între 25.000 – 40.000 de morţi. Dincolo de cifre, rămâne tragedia fiecărei victime şi experienţa terifiantă încercată de toţi cei care au trăit acel bombardament. E imposibil de cuprins empatic valul de groază, durere şi moarte care a măturat atunci Dresda.

Ruinele Dresdei

Justificările publice ale aliaţilor pentru bombardamentul asupra Dresdei au fost de ordin militar. S-a spus că Dresda era un centru de comunicaţii important pentru germani în acea fază a războiului. Prin gara din oraş treceau zilnic trenuri cu trupe, muniţie şi provizii necesare confruntării din est cu ruşii care ajunseseră la doar 100 de km. Facilităţile industriale din Dresda fuseseră convertite la efortul de război. Spre exemplu, fabrica de ţigări producea gloanţe, uzinele Zeiss-Ikon produceau componente de mare precizie pentru submarine şi nu numai, multe alte ateliere participând, de asemenea la efortul de război al Wermachtului.

Erau folosiţi şi muncitori sclavi, inclusiv evrei. Comunitatea evreiască din oraş a fost decimată, cei mai mulţi fiind trimişi cu trenurile pentru care au fost siliți să își cumpere bilete din gară doar pentru “dus”, şi ucişi în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Printre puținii evrei din Dresda care au  supraviețuit Holocaustului se numără cei din familii mixte, precum profesorul de literatură Victor Klemperer, sau unii dintre cei care au lucrat ca sclavi în fabricile și atelierele germane.

Dincolo de aceste raţiuni, rămâne însă tragedie umană de nedescris şi de necuprins cu mintea decât într-o măsură limitată. Cărţile, filmele şi documentarele ne ajută să înţelegem mai bine acest moment istoric de un dramatism copleşitor. Totul este să reflectăm atent asupra celor întâmplate şi să prelungim reflecţia în acţiune care să reducă pe viitor riscul unor izbucniri de violenţă care să răpească vieţi şi să strivească demnitatea umană şi valorile civilizaţiei.

Filosoful britanic Anthony Grayling, în excepţionala carte “Among The Dead Cities” pune în discuţie moralitatea bombardamentelor concentrate asupra zonelor civile din oraşele distruse în cel de-al doilea război mondial de către aliaţi în Germania şi Japonia. Simplul fapt că purtau un război just nu reprezintă un temei suficient pentru pentru aliaţi de a comite bombardamente deliberate şi disproporţionate asupra zonelor civile. Anthony Grayling vorbeşte despre crime morale (moral crimes) comise de aliaţi în cel de-al doilea război mondial împotriva civililor din ţările inamice.

A condamna atrocităţile naziştilor – conflagraţia mondială declanşată de ei, Holocaustul, represiunile SS, genocidul extins asupra popoarelor cucerite în estul Europei, crimele de război – reprezintă o datorie morală a oricărui cetăţean democrat şi civilizat. Regimul nazist a comis orori care ne cutremură şi pe care trebuie să e privim în faţă pentru a ne înţelege istoria şi a nu le mai repeta. În acelaşi timp, conştiinţa noastră etică trebuie să cuprindă şi evenimentele care reprezintă o culpă morală uriaşă a unor înalţi decidenţi aliaţi care au hotărât acţiuni care ne răvăşesc şi astăzi şi pe care nu le putem cauţiona prin tăcere sau minimalizare. Trebuie să ne privim istoria în faţă! Oricum, singura alternativă viabilă la dictatură, războaie şi orori rămâne democraţia şi societatea deschisă. Democraţiile nu fac războaie între ele…

Impresionantă este şi perspectiva pe care ne-o oferă asupra evenimentelor  scriitorul american Kurt Vonnegut care, în februarie 1945, era prizonier de război în Dresda. Romanul său “Abatorul cinci”, considerat printre cele mai bune 100 de romane americane din secolul al XX-lea, relatează experienţa extremă pe care a încercat-o autorul în timpul bombardamentului şi după şi descrie peisajul selenar pe care i l-a înfăţişat Dresda distrusă…

Catedrala lutherană FRAUENKIRCHE din Dresda în anul 1880

Catedrala lutherană Frauenkirche a rezistat în mod uimitor bombardamentului până în 15 februarie dimineaţa. Cumva, bombele nu au reuşit să o distrugă, ricoşând probabil de pe cupola acesteia. Însă, din cauza căldurii care a depăşit în timpul furtunii de foc 1000 de grade Celsius, pilonii de susţinere ai catedralei şi mortarul acesteia au slăbit şi nu au mai putut suporta greutatea cupolei.

Catedrala a colapsat în dimineaţa zilei de 15 februarie 1945. Fusese pentru peste 200 de ani unul dintre reperele de prim ordin frumosului oraş. Timp de 5 decenii ruinele ei au rămas un simbol al războiului şi al distrugerilor pe care le avem de suportat dacă lăsăm să se dezlănţuie demonii acestuia. Mai multă înţelepciune am deprins cu greu, cu uriaşe sacrificii.

Un documentar excepţional realizat despre tragedia Dresdei putei urmări, în şase episoade, începând cu cel de mai sus…

Modernitatea nu a calmat însă bestia ascunsă în noi, ci i-a pus în mâini unelte tot mai eficace pentru a devasta, supune şi ucide. Tiraniile şi ideologiile extremiste o stimulează şi o pun în acţiune când reuşesc să se impună. Regimurile totalitare din secolul al XX-lea au reprezentat o culme a barbariei tehnologizate, construind o industrie a morţii şi terorii şi aducându-şi cetăţenii şi omenirea în faţa unora dintre cele mai cumplite orori pe care le-a cunoscut. Achiziţiile etice pe care le avem astăzi sunt în continuare fragile. Crizele sângeroase ale istoriei pot răbufni, practic, oricând. Pentru a le opri, amâna sau atenua este nevoie de un efort politic, civic, educaţional, cultural şi diplomatic permanent. Suntem contemporani cu tragedii umane revoltătoare provocate de semeni ai noştri. Războaiele, conflictele şi tensiunile sunt la ordinea zilei în jurnalele de ştiri. Pledoaria pentru pace rămâne mereu actuală. Nimic nu garantează un viitor global paşnic sau lipsit de noi traume istorice majore. Riscurile unor noi orori pe scară largă se menţin la o cotă ridicată…

Catedrala Frauenkirche a fost reconstruită după 1989 şi reinaugurată în 2005, printr-un efort extraordinar pornit printr-o iniţiativă a unui grup condus de muzicianul Ludwig Güttler. Printre susţinătorii deosebit de activi ai proiectului s-a numărat şi laureatul premiului Nobel pentru medicină din 1999, Günter Blobel care şi-a donat cei aproximativ 1 milion USD primiţi. Acesta s-a născut în Germania şi a trecut prin Dresda în ianuarie 1945, la vârsta de 8 ani, refugiindu-se din faţa trupelor ruseşti care avansau în teritoriul german. Atunci a văzut catedrala Frauenkirche. Gűnter Blobel a lucrat, în primii ani ani carierei sale, sub tutela lui George Emil Palade, laureatul de origine română al premiului Nobel pentru Medicină din 1974.

Săptămâna trecută au avut loc manifestări de comemorare emoţionante în Dresda, ca în fiecare an. Multe mii de oameni au făcut un lanţ uman pentru a stopa un marş al extremei drepte care umbreşte manifestările comemorative printr-un mesaj revanşard şi care cultivă ura.

Adagio – interpretată la orgă de Xaver Varnus

Cumplita tragedie a Dresdei este totodată asociată unei compoziţii muzicale extraordinare… Celebra piesă Adagio atribuită, în mod eronat, compozitorului Tomaso Albinoni a fost, de fapt, compusă după cel de-al doilea război mondial în împrejurări determinate de marea conflagraţie.

Biblioteca din Dresda era una dintre cele mai mari din Europa. În timpul trăzboiului şi-a transferat o mare parte a manuscriselor în 18 castele şi diferite alte locuri de depozitare pentru a le proteja, astfel că cea mai mare parte a comorilor deţinute de aceasta a supravieţuit. Dar au  fost pierdute, totuşi, aproximativ 200.000 de manuscrise şi publicaţii, incluzând aici şi manuscrise muzicale unice, precum o mare parte din opera nepublicată a lui Tomaso Albinoni (8 iunie 1671 – 17 ianuarie 1751), îndeosebi din ultima perioadă de creativitate a acestuia.

Sarah Brightman interpretează piesa “Anytime Anywhere” care are ca temă muzicală Adagio

Un muzicolog şi compozitor italian, pe nume Remo Giazotto, care a şi scris o monografie Albinoni şi care a fost directorul programelor de muzică de cameră al postului RAI, a cerut şi primit de la Biblioteca din Dresda un fragment dintr-un manuscris cu un fragment dintr-o sonată a lui Tomaso Albinoni. Fragmentul de partitură nu conţinea, susţine Remo Giazotto, decât notele pentru partea de bass. Pe baza acestui fragment, Remo Giazotto a compus piesa Adagio pe care a înregistrat-o în 1958. Piesa s-a bucurat de un succes uriaş, fiind utilizată în multe filme şi fiind interpretată, în diferite versiuni, de către artişti faimoşi, de la Renaissance şi The Doors, la Yngwie Malmsteen şi Sarah Brightman.

The Doors au cântat piesa “Severed Garden” bazată tot pe tema muzicală din Adagio

Vă invit să ascultaţi Adagio în mai multe versiuni pe care vi le ofer aici. Dedic acestă extraordinară piesă şi acest articol celor care au murit la Dresda în bombardamentele din 13-15 februarie 1945 şi tuturor victimelor inocente ale războaielor din trecut, prezent şi viitor.

UP-date: am adăugat și o interpretare a piesei “Adagio” sub bagheta dirijorului Herbert von Karajan, însoțită de imagini care vorbesc o dată în plus despre cât de fragil este totul…

PS: Vă invit să comentați acest editorial într-un spirit de respect reciproc, în care să primeze argumentul și nu atacul la persoană…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu