Drumul de la democraţie (slabă) la populism, şi de aici la autoritarism

În general democraţia este definită ca un regim politic în care poporul deţine suveranitatea politică şi pe care o deleagă unor aleşi pentru ca aceştia să îndeplinească, administrativ, voinţa poporului. O definiţie minunată, plină de abstracţii: popor, suveranitate, administrativ şi voinţă.

La fel ca şi în cazul monarhiei absolutiste principiile active ale guvernării sunt cedate unor abstracţiuni care se metamorfozează în realităţi, cea ce demonstrează încă odată că filosofia (politică) a luat-o încă odată înaintea descoperirilor fizicii, în cazul acesta a mecanicii cuantice. Căci numai în acest model fizic energia se transformă în materie, revenind apoi în starea iniţială – energetică.

Abstracţiunea pură – poporul – cu un grad mare de volitivitate, îşi deleagă energia volitivă înspre o abstracţie mai mică – statul – care se materializează în instituţii fizice, cu fonduri, salarii, maşini, secretare. Această secvenţă materială străluceşte o fracţiune de secundă, ca un foton, pentru ca mai apoi să îşi canalizeze materialitatea pură (banii) înapoi înspre abstracţiunea pură – poporul. Toată aceată activitate dialectică, ce contrapune materialitatea energiei pentru a realiza (marxist) transformarea cantităţii în calitate ar putea fi numită motorul democraţiei.

Hegel nu vedea cu ochi buni democraţia, căci societatea civilă – loc al egoismului – nu putea fi volitivă în afara sa, neavând simţ istoric. Poporul deci este un trib ce bălteşte anistoric în dimensiunea sa egocentrică, endogamă şi comercială supunându-se deci materialităţii şi dezvoltării haotice pe orizontală, fără scop şi fără miză. Statul însă, străbătut de frisonul Spiritului Universal, spaţiu al altruismului universal, se dedica absorbţiei materialităţii societăţii civile pentru a o transforma în energia istorică transcedentală, adică a viitorului Marii Naţiuni.

Fie într-o situaţie sau alta, energia rezultată dialectic se transformă în Principiul Dreptului, care ar trebui să fie expresia ultimă dialectică a trnasformării materiei în energie şi invers. Şi Statul şi Societatea stau sub dominaţia transcedentală a legii, emanată fie de Spiritul Universal, fie de Societate prin intermediul material al Statului. Statul, în aceste condiţii, nu este decât unealta oarbă a legii, criteriul politic fiind complet anihilat. Iar pentru amândouă situaţiile statul este Guvernământul.

Ce se întâmplă însă când Guvernământul devine el însuşi legea? Pur şi simplu energia este apropriată de materialitate, închizând-o sub trei peceţi. Statul însuşi devine lipsit de energie, căci dialectica intrinsecă energie –materie –energie dispare se aneantizează în băltirea materialităţii economice.

În linii mari democraţia ar fi mai degrabă un proces evolutiv, a cărui motor intern este dezbaterea ideilor (transfomate în doctrine şi ideologii) proprii mai multor grupuri sociale, iar ideile care au câştig de cauză – pe un termen dat – sunt puse în aplicare de instituţiile politice, supuse legii. În plus, ca o teoremă, toate ideile puse în joc au ca scop Binele Comun al societăţii ca întreg şi nu Binele unor grupuri anomice aflate mai degrabă în confruntare decât în acord.

Societatea românească este exact opusul teoriei democraţiei, cel puţin aşa cum o vedea Sartori, dintr-un motiv foarte simplu. Cândva societatea a devenit anomică şi a pierdut orice scop comun. Unii spun că datorită comunismului, alţii că mai devreme după Primul Război Mondial. E greu să găsim astăzi răspunsul. Ceea ce ştim, însă cu exactitate este faptul că Revoluţia din 1989 a fost doar un moment fulgurant care nu a produs solidaritatea mult aşteptată ci a anomizat şi mai mult societatea. Atât cei din Piaţa Universităţii care îi sorteau morţii (simbolic) pe comunişti, cât şi cei care îi urau pe cei din Piaţă au produs prima fractură în restructurarea conceptului de naţiune.

Statul care s-a născut pe această fractură s-a legitimat permanent fie de la unii fie de la ceilalţi, lăsându-i pe cei care se doreau la mijloc să se descurce cu vieţile lor, în funcţie de cum decidea o majoritate tot mai firavă. Ori, tocmai această entitate mediană şi mediocră ar fi putut fi nucleul societăţii româneşti, ceea ce se numşete îndeobşte clasa de mijloc.

Astăzi când majorităţile şi extremele au devenit mai fluide ca niciodată, când totul se reduce la ură şi la iubire, când ziua de azi e mai importantă decât orice, Statul doreşte să preia tot iar cetăţenii se lasă în seama lui, uitând că şi mâine mai este o zi. Finalul va fi că energia democraţiei va fi complet absorbită de materialismul unui stat care nu mai foloseşte nimănui ci doar unor grupuri disipate aflate în confruntare continuă. Iar atunci statul va renunţa la cetăţeni şi îşi va croi propria sa existenţă ca şi cum ar exista într-adevăr ca un în sine.