După 20 de ani, au trecut 20 de ani (și o lună și cîteva zile)

Despre decembrie ’89, eu îmi amintesc halucinant de puţin, mai multe îmi amintesc despre începutul de februarie ‘90 cînd împlineam 12 ani, dar revenind la decembrie: ieşisem cu mama să cumpărăm globuri. Le mai am încă. Ce mi-a rămas în minte, cu o persistenţă la fel de uimitoare ca lipsa de consistenţă a oricărei alte amintiri legate de acele zile, e procesul şi execuţia celor doi, la televizor. Ai mei urmăreau cu ochi ficşi procesul şi, apoi, imaginea cadavrelor, tata a spus doar că nu e bine să-ţi omori proprii conducători, sau că tocmai de Crăciun…, sau că nu e bine să omori punct, nu mai ştiu exact. Eu am rămas între holuri şi camera mea, pentru că, deşi atenţia lor încordată avea magnetismul ei, nu suportam sonorul dat tare, prea tare mi se părea mie, atît de tare că-mi venea să vomit. Am visat multă vreme după aceea vocea lui, ca vai de ea, cerînd explicaţii sau, mai rău, afectuoasă, încercînd s-o liniştească pe ea.

Îmi amintesc mai bine amintirea unui prieten despre una din acele zile, la Craiova, de astă-dată, cînd, deşi nimeni nu se hazarda pe stradă, el ieşise împreună cu bunicul, la plimbare. Oraşul era gol, plin de TAB-uri.

Nu pot spune că am amintiri multe despre comunism. Iar despre orori, nici atît. Mi-au mai povestit bunicii sau părinții, dar foarte puțin. Despre ororile comunismului, eu mai degrabă am citit. Și din tot ce am citit, teorii, sinteze, mărturiile au funcționat cel mai bine. Iar fenomenul Piteşti şi reeducarea m-au înspăimîntat.

Am prieteni, producători de muzică electronică, artişti, tineri extrem de inteligenţi, de 20 de ani, care citesc despre decembrie ’89 cu aceeaşi uluire cu care am citit eu despre reeducare sau despre Holocaust.

Îmi este aprope la fel de imposibil să recuperez realitatea și grozăvia celor petrecute în decembrie ’89, cum îmi e să recuperez realitatea și grozăvia Holocaustului sau a Fenomenului Pitești.
Chiar mai greu.
Cînd vine vorba despre decembrie ’89, mistificarea nu mai e doar mecanism de amestecat informaţiile, ci ciob în ochii cititorului, suspiciune cronică. Ceva s-a stricat în mine şi în alţi oameni ai timpului meu. Nu mai cred în posibilitatea lămuririi (a aflării unor adevăruri cît mai aproape de adevăr..) evenimentelor din ‘89, pentru că am văzut deja filmul – al revoluţiei şi al mistifăcrii mistificării ei. (De aceea filmul lui Porumboiu “A fost sau n-a fost” e genial, pentru chestionarea suspiciunii noastre ajunse la paroxism).

Îl privesc cu regret pe tatăl meu, exponentul unei alte lumi, care crede sincer că adevărurile încă mai ies la suprafaţă după 50 de ani.

De evenimentele din ‘89 mă pot apropia, pînă la un punct, prin mărturii, mi se par un mod just de recuperare, cît mai multe mărturii (Am citit cu mare atenţie ce s-a scris la iniţiativa colegului meu de Vox publica, Florin Pușcaș). De la un moment dat însă, unele mărturii se amestecă cu altele, intoxicate, cu sau fără intenție, și doar acest gînd e suficient…

Percepția Holocaustului îmi joacă feste, la fel ca revoluția noastră. Prea multă inter-mediere, dintr-o suprasaturare de informații, Holocaustul a devenit un cuvînt gol. El este oricum un concept-construct care ascunde, în loc să repezinte, realități crunte.

Rectific. De fenomentul Pitești mă pot apropia. Mărturiile ajung la mine și mi se par relevante.

Despre reeducare, mass-media a scris puțin spre deloc și întotdeauna s-a făcut apel la mărturisiri.

Inflația media, toate teoriile despre simulacre au un miez de adevăr. Au generat în consumatorul de informație al timpului nostru o teribilă suspiciune. Informațiile livrate de mass-media ar trebui, în teorie, să reflecte un prezent și, arhivate, să ajute cercetării istorice, în realitate, însă, ele reflectă ideologii, în cel mai bun sens, sau devin surplusuri proteice, gonflate, care trebuie curățate sau dezvățate.

Atunci cînd nici mărturiile nu mai funcționează, cînd suspiciunea rade totul sau pur și simplu se simte nevoia de acea distanțare refuzată de logica mărturiei și de ceva care să redea mecanismele, inclusiv pe cele de manipulare, atunci altceva funcționează.

Este vorba despre abordările indirecte, teoretice – chestionările, punerile în discuţie, unghiurile multiple, lecturile critice ale Raportului Tismăneanu gen Iluzia anticomunismului (ce se mai aude cu vol 2?) sau, mai ales, pe gustul meu, produsele artistice inteligente pe temă.

Care să-mi lase, indirect, prin dislocări de adevăruri şi recontextualizări pline de cruzime, pentru o vedere mai clară a lor, gustul că acolo aş putea aproxima ceva cît mai apropiat de adevăr. De aceea şi numai de aceea mi s-a părut interesant să semnalez acest text găsit pe net .

Și de ce ar funcționa o abordare indirectă de tip literatură atunci când nu mai poate exista nici un “adevăr istoric”? Ea apelează la un soi de cunoaștere intuitivă care are aceeași calitate și e din același registru la limita iraționalului ca suspiciunea, doar că funcționează în sens contrar acesteia.
Textul aici.