European din fosta comună Militari

Cînd m-am mutat în cartierul Militari, unul dintre băieţii mei s-a dus la biserica din cartier – avea vreo 10 ani. Se întoarce acasă încruntat: „Nu mai stăm în Bucureşti!” zice. Citise asta pe pisania bisericii: „S-a ridicat această biserică în comuna Militari, prin grija…”. L-am convins cu greu că Bucureştiul a crescut între timp. În copilăria mea, actualul cartier încă era comuna Militari, dar nu mi-am amărît băiatul cu această precizare. La fel cum Bucureştiul nu înseamnă numai centrul – cineva care locuieşte în Andronache e la fel de bucureştean ca unul care domiciliază pe Dorobanţi! – europenitatea nu se reduce la Occident, nici la Uniunea Europeană. Mă simţeam cît se poate de european şi înainte de intrarea României în UE. Mă scoteau din sărite cei care defilau cu maşinile prin Bucureşti şi chiuiau că am intrat în Europa, cînd România a fost primită în Uniune. Eram un european care avea nevoie de vize pentru a călători în anumite ţări.

Pentru a nu fi supus la interogatorii prin ambasade, n-am încercat să mă duc în Franţa pînă n-a dispărut bariera vizelor. Altfel însă am călătorit prin mai toată Europa şi pe vremea lui Ceauşescu cu ajutorul cărţilor, iar după aceea uitîndu-mă şi la documentarele care se dădeau la televizor. Înainte de a ajunge la Paris, îl ştiam – nu după ghiduri, ci din cărţi – aşa că n-am făcut decît să pipăi, cu privirea şi cu mîna, Luvrul, Notre Dame sau Comedia Franceză.

Nu mă simt mai european fiindcă acum pot circula aproape oriunde pe continent doar arătînd buletinul la graniţă. La fel cum nu-i cred pe basarabeni parţial români, pentru că am nevoie de viză ca să mă duc la Chişinău.

Pînă să ne vedem în UE, românul exasperat de una, de alta zicea: „De-aia nu intrăm noi în Europa!” Imediat după aceea, îi auzeam pe diverşi analişti că o să scadă corupţia, va intra la apă mafia gulerelor albe şi o vom duce mai bine, fiindcă ne va împinge Uniunea de la spate şi va sta cu ochii pe noi. Nu sînt un sceptic, dar nu-mi imaginam cum se vor da corupţii peste cap pentru a deveni oameni cinstiţi şi nici de ce ar fi încetat marile hoţii doar pentru că ajunseserăm în UE.

Ţin minte cum diverşi patrioţi sinceri îşi smulgeau părul din cap că ne vom pierde identitatea culturală şi se va alege praful de tradiţiile noastre din cauza „europenizării”. Temerea mea, care s-a dovedit justificată, era că ne vom păstra specificul naţional, mai ales cu rele.

România nu foloseşte fonduri europene deoarece nu pot fi sfeterisite şi în pofida faptului că Europa monitorizează în continuare Justiţia autohtonă, ea nu dă semne că s-ar grăbi să se alinieze standardelor Uniunii. Ba cînd să-şi trimită România parlamentari la Bruxelles, pe cine vezi acolo? Pe Gigi Becali şi pe Corneliu Vadim Tudor, al căror partid n-a adunat atîtea voturi pentru a intra în Parlamentul României.

Aceşti doi băieţi cu procese şi bube în cap au ajuns europarlamentari graţie votului concetăţenilor noştri care i-au trimis să-i reprezinte la Bruxelles. Şi tocmai cînd îi auzeai pe comentatorii optimişti că nepotismul local va primi o decisivă lovitură europeană, fiica preşedintelui României, cea cu „succesurile”, adună şi ea voturile trebuincioase unei cariere politice în parlamentul Uniunii.

Dacă în secolul XIX racordarea Ţărilor Române şi apoi a României la valorile europene a avut loc de sus în jos, graţie paşoptiştilor, cei mai mulţi dintre ei fii de boieri, clasa politică autohtonă de azi şi clientela ei sînt preocupate de conservarea situaţiei actuale. Încît mi se pare mai european un român care munceşte onest în Occident sau unul care se încăpăţînează să-şi vadă bine şi cinstit treaba aici în ţară, decît un politician băştinaş care vorbeşte despre europenism, în timp ce-şi face rezerve strategice de găleţi de plastic şi cizme de cauciuc pentru alegerile de anul viitor.