Fiindcă tot începe tîrgul de carte. Noul roman al lui Eugenides

Tîrgul de carte începe. De aceea înmulțesc puțin premierele de cărți interesante. Mai ales că de data asta este vorba despre Eugenides, omul care a scris unul dintre cele mai mari romane ale ultimelor decenii, Middlesex. De data asta e vorba despre un fragment din noul său roman, Intriga matrimonială. Apare la noi la o lună după lansarea americană. Iată fragmentul:

Necazurile în dragoste ale lui Madeleine începuseră tocmai cînd teoreticienii francezi pe care îi citea deconstruiau însăşi noţiunea de iubire. „Semiotica 211” era un seminar de nivel avansat, predat de un profesor rebel de la catedra de Engleză. Michael Zipperstein venise la Brown în urmă cu treizeci şi doi de ani ca adept al curentului Noua Critică. Inculcase în trei generaţii de studenţi deprinderile lecturii fidele şi ale interpretării non-biografice pînă să pornească pe „drumul Damascului”, adică să-şi ia în 1975 un an sabatic care l-a dus la Paris, unde l-a întîlnit pe Roland Barthes la o cină şi s-a lăsat convertit la noua religie în timp ce degusta o casuletă. Acum Zipperstein preda două cursuri în nou-creatul Program de Studii Semiotice: „Introducere în teoria semiotică” în semestrul întîi şi „Semiotica 211” în semestrul al doilea. Cu o chelie igienică, o barbă albă, marinărească, şi fără mustaţă, Zipperstein se îmbrăca de preferinţă cu pulovere franţuzeşti de lînă şi pantaloni de catifea. Îngropa studenţii în listele de bibliografie pe care le dădea: pe lîngă marii semioticieni – Derrida, Eco, Barthes –, studenţii de la Semiotică 211 trebuiau să lupte cu o selecţie pestriţă de lecturi suplimentare, o selecţie care includea totul, de la Sarrasine al lui Balzac la numere din revista Semiotext(e) şi fragmente xeroxate din E.M. Cioran, Robert Walser, Claude Levi-Strauss, Peter Handke şi Carl Van Vechten. Ca să fii acceptat la el la seminar, trebuia să te supui unui interviu tête-à-tête cu Zipperstein, în timpul căruia îţi punea întrebări seci, personale, legate de mîncarea sau rasa de cîini pe care le preferi, iar la răspunsuri reacţiona cu remarci enigmatice, warholiene. Această testare ezoterică, împreună cu chelia şi barba de guru ale lui Zipperstein, le dădeau studenţilor senzaţia că fuseseră confirmaţi spiritual şi că de-acum – sau cel puţin preţ de două ore, joia după-amiaza – făceau parte din elita criticii literare din campus.

Ceea ce era exact ce-şi dorea Madeleine. Studia engleza dintr-un motiv cum nu se poate mai banal: îi plăcea să citească. Catalogul cursurilor de literatură britanică şi americană era pentru Madeleine ceea ce era pentru colegele ei de apartament catalogul de la magazinul de lux Bergdorf. Un curs cu titlul „Engleză 274: Euphues de John Lyly” o entuziasma pe Madeleine în aceeaşi măsură în care o pereche de cizme de cowboy Fiorucci o entuziasma pe Abby. „Engleză 450A: Hawthorne şi James” o făcea pe Madeleine să aştepte orele de desfătare petrecute citind în pat cu o nerăbdare nu foarte diferită de cea pe care o simţea Olivia cînd, îmbrăcată cu o fustă de lycra şi un sacou de piele, se îndrepta spre clubul de noapte Danceteria. Încă de pe vremea cînd era copil şi stătea în casa lor din Prettybrook, Madeleine avea obiceiul să rătăcească prin biblioteca cu rafturi de cărţi care se înălţau mult deasupra ei – cu volume recent achiziţionate, cum ar fi Love Story sau Myra Breckinridge, ce emanau un vag iz de interdicţie, dar şi cu ediţii venerabile, legate în piele, din Fielding, Thackeray şi Dickens – şi prezenţa magisterială a tuturor acelor cuvinte care, la o adică, puteau fi citite o fascina. Era în stare să stea acolo şi cîte-o oră doar ca să cerceteze cotoarele cărţilor. Felul în care cataloga colecţia familiei rivaliza în exhaustivitate cu sistemul decimal Dewey. Madeleine ştia exact locul cărţilor. Pe rafturile de lîngă şemineu se găseau preferatele lui Alton – biografii de preşedinţi americani şi prim-miniştri britanici, memorii ale unor secretari de stat belicoşi, romane de aventuri pe mare sau spionaj de William F. Buckley jr. Cărţile Phyllidei umpleau partea din stînga a rafturilor care duceau în salon – romane recenzate în New York Review of Books, culegeri de eseuri, precum şi volume de lux despre grădinile englezeşti sau chinezării. Chiar şi acum, cînd ajungea prin pensiuni sau hoteluri de la mare, cîte un raft plin de cărţi uitate o captiva întotdeauna pe Madeleine. Îşi trecea degetele peste copertele pătate cu apă de mare. Desfăcea paginile pe care aerul sărat le făcuse lipicioase. Romanele de senzaţie şi cele poliţiste în ediţii ieftine n-o interesau. Volumele cartonate, cum ar fi o apariţie la Dial Press din 1931, fără supracopertă şi cu multe urme de ceşti de cafea, erau cele care îi cucereau inima lui Madeleine. Prietenii ei o strigau de pe plajă, scoicile erau aproape coapte pentru picnic, dar Madeleine se aşeza pe pat şi citea o vreme, ca să consoleze cartea veche şi tristă. Aşa citise poemul Hiawatha al lui Longfellow. Şi James Fenimore Cooper. Şi H.M. Pulham, esq. de John P. Marquand.

Totuşi uneori se temea de efectul pe care cărţile acelea vechi şi mucegăite îl aveau asupra ei. Unii studenţi făceau Engleza ca să se pregătească pentru Drept. Alţii ca să devină ziarişti. Tipul cel mai deştept din programul avansat de studii, Adam Vogel, fiu de cadre universitare, voia să-şi dea doctoratul şi să devină el însuşi profesor universitar. Rămîneau o grămadă care absolveau Engleza din inerţie. Pentru că emisfera stîngă a creierului nu le era destul de dezvoltată pentru ştiinţă, pentru că istoria era prea aridă, filosofia prea dificilă, geologia prea axată pe petrol şi matematica prea matematică; pentru că nu aveau talent muzical sau artistic, nu erau motivaţi financiar şi nici foarte deştepţi, aceşti tineri căutau să obţină o diplomă făcînd exact ceea ce făcuseră în clasa întîi, adică citind poveşti. Te duceai la Engleză atunci cînd nu ştiai unde altundeva să te duci.

În anul al treilea Madeleine făcuse un seminar avansat intitulat „Intriga matrimonială: o selecţie din proza lui Austen, Eliot şi James”. Le era predat de profesorul K. McCall Saunders. Saunders avea şaptezeci şi nouă de ani şi era din New England. Avea o faţă lungă, cabalină, şi un rîs umed, care îi dezvăluia lucrările dentare de prost gust. Metoda lui de predare consta în lectura cu voce tare a unor cursuri pe care le scrisese cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă. Madeleine nu abandonase cursul din cauză că-i era milă de Saunders şi fiindcă titlurile din bibliografie erau teribil de bune. După părerea lui Saunders, romanul ca gen literar îşi atinsese apogeul cu intriga matrimonială şi nu-şi mai revenise niciodată după dispariţia acesteia. Pe vremea cînd succesul în viaţă depindea de mariaj, iar mariajul depindea de bani, romancierii aveau despre ce să scrie. Marile epopei era despre război, romanul – despre mariaj. Egalitatea între sexe, o victorie pentru femei, avusese efecte dezastruoase asupra romanului. Iar divorţul îi dăduse lovitura de graţie. Ce importanţă ar mai avea cu cine se mărită Emma dacă ulterior ea ar putea intenta divorţ? Ce efect ar fi avut existenţa unui acord prenupţial asupra mariajului dintre Isabel Archer şi Gilbert Osmond? Din punctul de vedere al lui Saunders, căsnicia nu mai însemna mare lucru, iar romanul nici atît. Unde să mai găseşti o intrigă matrimonială în ziua de azi? N-aveai cum. Erai nevoit să citeşti ficţiune istorică. Erai nevoit să citeşti romane ne-occidentale despre societăţi tradiţionale. Romane afgane, romane indiene. Din punct de vedere literar, erai nevoit să te întorci în timp.

Titlul lucrării finale pe care Madeleine o scrise pentru seminar fusese „Modul interogativ: Cererile în căsătorie şi sfera (strict limitată) a femininului”. Îl impresionase atît de mult pe Saunders, încît îi ceruse lui Madeleine să vină să stea de vorbă cu el. În biroul lui, care avea un iz bunicesc, sugeră că Madeleine ar putea să-şi dezvolte eseul într-o lucrare de licenţă şi îşi exprimă disponibilitatea de a-i fi coordonator. Madeleine zîmbi politicos. Saunders era specialist în perioadele care o interesau, sfîrşitul Regenţei şi începutul epocii victoriene. Era blajin şi erudit, iar din lista lui goală de consultaţii se vedea clar că nimeni altcineva nu-l voia drept coordonator, aşa că Madeleine îi spusese că da, i-ar face mare plăcere să îşi facă lucrarea de licenţă cu el.

Ca epigraf îşi alese un citat din Turnurile din Barchester de Trollope: „Nu există iubire fericită decît la finalul unui roman englezesc”. Plănuia să înceapă cu Jane Austen. După o scurtă analiză a romanelor Mîndrie şi prejudecată, Persuasiune şi Raţiune şi simţire, toate comedii care se termină cu nunţi, Madeleine urma să treacă la romanul victorian, unde lucrurile deveneau mai complicate şi mult mai pesimiste. Middlemarch şi Portretul unei doamne nu se termină cu nunţi. Ele începeau cu elemente tipice pentru intriga matrimonială – pretendenţi, cereri în căsătorie, neînţelegeri –, dar continuau şi după ceremonia de cununie. Aceste texte îşi însoţeau eroinele inteligente şi temperamentale – Dorothea Brooke şi Isabel Archer – în căsniciile lor dezamăgitoare, intriga matrimonială atingîndu-şi aici culmea expresiei artistice.

Pe la 1900 intriga matrimonială dispare cu totul. Madeleine plănuia să încheie cu o scurtă analiză a acestei dispariţii. În Sora Carrie a lui Dreiser Carrie are o relaţie adulteră cu Drouet, se mărită cu Hurstwood într-o ceremonie fără valabilitate, iar apoi fuge în lume ca să se facă actriţă – şi nu e decît 1900! Pe post de concluzie, Madeleine se gîndea să invoce schimbul de neveste din Updike. Asta era tot ce mai rămăsese din intriga matrimonială: faptul că i se spunea „schimb de neveste” în loc de „schimb de bărbaţi”. Ca şi cînd femeile erau în continuare un bun transferabil.

Profesorul Saunders îi sugeră lui Madeleine să investigheze şi sursele istorice. Rumegă conştiincioasă informaţii despre procesul de industrializare şi familia nucleară, formarea clasei de mijloc şi Legea Cauzelor Matrimoniale din 1857. Dar n-a durat mult pînă ce s-a plictisit de lucrare. O rodeau îndoieli legate de originalitatea ei. Avea senzaţia că nu face altceva decît să regurgiteze argumentele prezentate de Saunders în seminarul despre intriga matrimonială. Întrevederile cu bătrînul profesor erau descurajatoare, căci Saunders nu făcea decît să răsfoiască paginile pe care i le dăduse ea şi să-i arate diferite comentarii pe care le făcuse cu roşu pe margine.

Apoi, într-o dimineaţă de duminică de dinainte de vacanţa de iarnă, la masa lor din bucătărie îşi făcu apariţia prietenul lui Abby, Whitney, care citea ceva intitulat Despre gramatologie. Cînd Madeleine întrebă despre ce era cartea, Whitney îi dădu de înţeles că textul era tocmai împotriva ideii că o carte este despre ceva şi că, dacă ar fi fost să fie totuşi „despre” ceva, atunci ar fi fost despre nevoia de a înceta să ne mai imaginăm cărţile ca fiind despre ceva. Madeleine răspunse că se duce să-şi facă nişte cafea. Whitney o rugă să-i facă şi lui.

La facultate nu era ca în lumea reală. În lumea reală oamenii invocau nume în funcţie de prestigiul lor. La facultate o făceai în funcţie de cît erau de obscure. În săptămînile care au urmat acestei conversaţii cu Whitney, Madeleine începu să-i audă pe cei din jur spunînd „Derrida”. Îi auzi spunînd „Lyotard” şi „Foucault”, „Deleuze” şi „Baudrillard”. Majoritatea celor care vehiculau aceste nume erau indivizi pe care Madeleine îi dezaproba instinctiv – copii din clasele sus-puse care se îmbrăcau în haine Doc Martens şi afişau simboluri anarhiste –, ceea ce o făcea să se îndoiască de valoarea entuziasmului lor. Dar nu peste mult timp observă că şi David Koppel, un poet inteligent şi talentat, îl citea pe Derrida. Iar Pookie Ames, care citea manuscrise pentru The Paris Review şi pe care Madeleine o simpatiza, făcea un curs cu profesorul Zipperstein. Lui Madeleine îi plăcuseră întotdeauna profesorii spectaculoşi, cum era Sears Jayne, care declama în clasă, recita Hart Crane sau Anne Sexton cu o voce înfundată. Pentru Whitney profesorul Jayne era un zero barat. Madeleine nu era de acord. Dar după trei ani de cursuri de literatură, Madeleine era departe de a avea o metodologie critică clară, aplicabilă la textele pe care le citea. Avea în schimb un fel vag şi nesistematic de a vorbi despre cărţi. Îi era jenă de ce spuneau colegii ei la ore. Şi de ce spunea şi ea. Am avut senzaţia că. E interesant felul în care Proust. Mi-a plăcut cum Faulkner.

Iar cînd Olivia, care era înaltă şi suplă şi avea un nas aristocratic lung, ca de ogar persan, veni într-o zi cu Despre gramatologie în mînă, Madeleine îşi dădu seama că tot ce fusese pînă atunci marginal era acum la modă.

— Cum e cartea asta?

— N-ai citit-o?

— Te-aş mai întreba dac-aş fi făcut-o?

— Nu sîntem un pic cam ţîfnoasă astăzi?

— Scuze.

— Glumesc, stai liniştită. E grozavă. Derrida e zeul meu absolut.

Aproape peste noapte, devenise ridicol să mai citeşti scriitori cum ar fi Cheever sau Updike, care scriau despre suburbiile unde crescuseră Madeleine şi majoritatea prietenilor ei, şi trebuia să-l citeşti pe marchizul de Sade, care scria despre cum se dezvirginau anal virginele în Franţa secolului al optsprezecelea. De Sade era de preferat, pentru că scenele sale sexuale şocante nu aveau nimic de-a face cu sexul, ci cu politica. Prin urmare, erau anti-imperialiste, anti-burgheze, anti-patriarhale şi anti-tot ceea ce o tînără feministă trebuia să respingă. Madeleine s-a tot înscris cuminte la cursuri cum ar fi „Fantezia victoriană: de la Phantastes la Copiii apelor“ inclusiv în anul al treilea de facultate, dar în anul al patrulea n-a mai putut ignora contrastul dintre ochelariştii sărmani din seminarul despre Beowulf şi hipsterii din sălile de mai încolo, care citeau Maurice Blanchot. În prosperii ani ’80 studenţiei îi lipsea un soi de radicalism. Semiotica a fost primul lucru care aducea a revoluţie. Trasa o linie de demarcaţie, crea un grup de aleşi, era rafinată şi europeană şi trata subiecte provocatoare – tortura, sadismul, hermafroditismul, sexul şi puterea. Madeleine fusese întotdeauna populară la şcoală. Anii de popularitate o înzestraseră cu capacitatea reflexă de a separa ce e cool de ce nu e, chiar şi în cadrul unor subgrupuri – cum ar fi catedra de Engleză, unde conceptul de „cool” nu părea să fie aplicabil.

Dacă teatrul Restauraţiei ţi se părea deprimant, dacă lectura lui Wordsworth te făcea să te simţi şleampăt şi pătat cu cerneală, mai aveai o opţiune. Puteai scăpa de K. McCall Saunders şi de vechea Nouă Critică. Puteai fugi în noua lume condusă de Derrida şi Eco. Te puteai înscrie la „Semiotică 211“ şi aflai despre ce vorbeşte toată lumea.

Nota. Primul roman al lui Jeffrey Eugenides (n. 1960), Sinuciderea fecioarelor, publicat în 1993 (Polirom, 2005), s-a bucurat de un succes răsunător, fiind şi ecranizat la Hollywood, în regia Sofiei Coppola. Romanul Middlesex (Polirom, 2005) i-a adus elogiile criticii, care l-a comparat cu monştrii sacri ai literaturii americane, Saul Bellow şi Philip Roth, şi a fost distins, în anul 2003, cu Premiul Pulitzer.