Fragment din noul roman al lui Radu Pavel Gheo: “Noapte bună, copii!”

Noua cartea a lui Radu Pavel Gheo stă să apară. Mi-au dat cei de la editură o “mostră”. Pe care o reproduc şi eu aici. Gheo e tipul care încearcă SF azi, mîine roman realist, poimîine eseu. Un tip cu o vitalitatea pe care o respect de cînd îl ştiu. Revin după ce va apărea cartea în librării şi voi putea s-o citesc în întregime. Pînă atunci un fragment din romanul care va fi lansat la Bookfest:

În timp ce vorbea, femeia desfăcu panglicile de pînză ale blocului vechi, şcolăresc, şi începu să scoată de acolo nişte foi mari, care desenate cu creionul, care colorate cu acuarele.

— Astea-s de-ale lui Bobi de cînd era băietan! explică radioasă Lisaveta, înşirînd desenele pe un colţ de masă.

Părintele Saveliuc şi fiică-sa, Irina, se întinseră să le vadă mai bine. Bobi se ridică şi el, bănuitor.

— Mama, da’ nu trebuia să le aduci! începu el plictisit. Astea-s aşa nişte prostii…!

Tînărul trăia senzaţia pe care o trăiesc cei de vîrsta lui atunci cînd părinţii se laudă cu izbînzile din trecut ale odraslelor lor sau, mai exact, cu ceea ce ei consideră izbînzi pentru eternitate, în timp ce copiii lor, de-acum destul de maturi ca să vadă la adevărata lor valoare lucrurile copilăreşti de care erau mîndri cînd erau copii, dar nu suficient de maturi ca să le accepte ca parte a fiinţei proprii, se ruşinează şi încearcă să ascundă mărturiile acelea naive ale devenirii lor. Din punctul acesta de vedere, între părinţi şi copii rămîne mereu un decalaj şi e greu să spui cine are dreptate: părinţii, care văd în primele case strîmbe, făcute dintr-un pătrat cu fereastră şi un triunghi cu horn, mărturia timpurie a talentului artistic, sau copiii, care se jenează în egală măsură de ridicolele lor realizări de odinioară, de naivitatea cu care le judecau atunci şi de mîndria nealterată cu care le privesc părinţii lor pînă şi astăzi. Era clar că ţaţa Lisaveta nu vedea nici o deosebire între desenele lui Bobi de acum opt-zece ani şi picturile lui îndrăzneţe de astăzi, rezultatul unei concepţii personale ce s-a născut după ani de studii şi trudă creatoare. Bobi însă le vedea şi se ruşina, de parcă foile din blocul acela de desen ar fi stat înşirate pe simeze la Iaşi, într-o expoziţie permanentă a tînărului Bobby Kustura, nu în Iacobenii Noi, dinaintea părintelui Saveliuc şi a fiicei lui. I se părea că maică-sa îl face de rîs în faţa celor doi – şi mai ales a Irinei, se gîndi el înciudat –, ca şi cum le-ar fi arătat celor doi fotografii cu el pe oliţă şi le-ar fi explicat ce repede a învăţat Bobi să „se ceară” şi ce bine se descurcă acum, la douăzeci şi doi de ani.

Iar cînd văzu mai bine foile, Bobi îşi aminti dintr-odată şi ce desene adunase el în blocul acela. Temperatura îi crescu brusc, mîinile îi tremurară şi tînărul simţi că ar prefera să intre în pămînt, să dispară cu totul de acolo, din faţa celor trei şi mai ales a fetei, căci

— Uite, aici e Bolohan al nostru, arătă ţaţa Lisaveta spre un desen, întinzîndu-i-l părintelui. Ş-aici a desenat-o pe Irina, fata matale, părinte. Aşa-i că parc-o vezi aievea? Aşa cum era ea pe vremea aceea, să fi avut vreo zece-doispre’ce ani… Aicea-i tot Irina, pe uliţă la noi… Aici a făcut curtea noastră, cu grădina… uite şi casa, taman cum e acuma…

Bobi înţepeni pe scaun, cu umerii strînşi şi mintea golită de gînduri. Îşi mai aprinse o ţigară. Părintele Saveliuc se uita înţelegător cînd la un desen, cînd la altul, după cum i le punea ţaţa Lisaveta pe masă. Irina în schimb se ridică, se întinse şi apucă o acuarelă desenată naiv, în care totuşi o puteai recunoaşte pe fata de acum: era gura ei, nasul micuţ, ochii albaştri, chipul rotund, părul auriu…

— Da’ frumuşel m-ai desenat, Bobiţă! îi aruncă fata tînărului pictor, întorcîndu-se pe jumătate spre el.

— O, cum să nu te deseneze? interveni Lisaveta. Te-a făcut aşa, din minte! Mie-mi spunea să stau înaintea lui ţeapănă ca butucul, ca să mă deseneze. Numai că pe don’şoara Irina uite c-a putut s-o facă!

Ţaţa Lisaveta rîse veselă şi rîse şi părintele, deşi cam mînzeşte. Bobi în schimb mormăi ceva şi trase din ţigară.

— Da’ mai lasă-le boalelor de ţigări! bombăni Lisaveta. Că mai faci cine ştie ce la plămîni! Nu te vezi cît de slăbuţ eşti? Nu prinde carne defel pe el, părinte, vezi matale? se întoarse ea spre preot. Cine ştie ce o mînca el acolo, în Iaşi, dacă nu-s eu lîngă el să-l văd?

— Lasă că mănînc, mamă! Nu-ţi mai face atîtea griji!

Irina se uită atent la el, apoi la acuarela pe care o ţinea în mînă, şi îşi ţuguie buzele.

— Şi-acuma nu mai vrei să mă pictezi, Bobi? întrebă ea deodată.

— Nu, răspunse cu ţîfnă tînărul.

— Hai, zău aşa! continuă fata. De ce?

— Eu lucrez numai cu model.

— Bun, vin şi-ţi stau model. Numai să-mi spui cum vrei să mă pictezi, bine? îl tachină ea, privindu-l direct în ochi.

— Auzi, Bobi, că stă model! interveni cu avînt matern Lisaveta. De ce să n-o pictezi dacă te roagă fata lui dom’ părinte?

— Ei, ţaţă Lisaveta, dacă nu vrea, nu vrea, interveni grav şi oportun părintele Saveliuc. Şi-apoi ai zis şi mata că băiatul are atîtea pe cap: şi slujbă, şi şcoală… Ştiu eu cum e. Doar o văd pe Irina cum se necăjeşte cu examenele la facultate. Azi copiii au atîtea de făcut, că nici nu mai pot să se bucure. Parcă pe vremea noastră nu era aşa, ţaţă Lisaveta.

— Da, aşa cum zici, părinte, aprobă femeia, depunînd în continuare pe masă foi cu desene. Aici m-a făcut pe mine, vezi?

— Da’ mata eşti neschimbată, ţaţă Lisaveta! exclamă părintele Saveliuc.

— Ei, lasă, părinte… se apără jenată femeia.

— Ba nu, taman aşa-i. Nu, Irina? Ia uite!

Într-adevăr, ţaţa Lisaveta din desenul băiatului, de acum opt ani, semăna foarte bine cu ţaţa Lisaveta din faţa lor, cea de patruzeci şi doi de ani. Ar fi fost greu de zis dacă puştiul de atunci o făcuse să pară în desen mai bătrînă decît era pe atunci sau mai degrabă Lisaveta, femeie trudită încă din copilărie, ajunsese destul de curînd la o maturitate pe care şi-o păstrase nealterată mulţi, mulţi ani. Aceeaşi faţă negricioasă, cu nasul lat şi ochi negri, cu pungi sub ochi şi şanţuri adînci sub ele, aceeaşi încruntătură obosită a gurii… pînă şi ridurile păreau să-i fi rămas la fel. Singura schimbare evidentă pentru cei ce o ştiau – dar care nu reieşea din portretul făcut de Bobi – era în îmbrăcăminte, căci, de cînd muncea în Italia, ţaţa Lisaveta nu mai purta straie ca pe la ţară, ba renunţase chiar şi la fustă, şi avea pe ea un tricou de bumbac cu mîneci lungi, o pereche de pantaloni largi de stofă, iar în picioare purta o pereche de pantofi de piele, cu talpă plată.

— Pe moşnegii ăştia îi ştiu! exclamă brusc părintele Saveliuc cînd ţaţa Lisaveta puse pe masă două portrete de bătrîni: unul cu faţa mai alungită, ochi mari, senini, şi obraz neted, iar celălalt cu un chip rotund, uşor ridat, o bărbuţă de două degete şi o privire veselă. Erau nişte drumeţi care au picat la noi în sat acu’ ceva vreme. Da, îi ţin minte!

— Drumeţi, cerşetori, nu ştiu ce Dumnezeu or fi fost, dar ştiu că am pătimit cu ei, continuă Lisaveta, amintindu-şi şi ea acea zi de acum opt ani. Matale i-ai trimis atunci la mine, părinte…

— Eu, ţaţă Lisaveta…

— … şi i-am pus la masă, să prînzească şi ei cu noi, ca oamenii, că erau tare flămînzi. Dup-aia unul, nu mai ştiu care, a vrut vin şi l-am trimis pe Bobi în beci… Ce necaz am avut atunci cu el! Şi mi-a mai venit şi Marcelică în patru labe şi plin de sînge, cine ştie cu cine-o fi băut şi l-o fi cotonogit, că nimica n-am scos de la el… Nu uit eu ziua aia cît oi trăi! Da’ las acu’, ce să mai zic? Să nu-mi fac păcate, Doamne iartă-mă! Bieţii oameni cine ştie pe unde or fi! Poate să fi şi murit.

— Nu, nu cred să fi murit, tanti Lisaveta, interveni din senin Irina. Nu erau chiar aşa de bătrîni.

Lisaveta lăsă una din foi pe masă şi se uită cu duioşie la fată. Ce ştia ea? Dar uite ce inimoasă era, draga mamii! Unde nu are Bobi al ei norocul ăsta!