Grădina ororilor sau despre un recent Cernobîl intelectual

La doar câteva zile după apariția în revista 22 a unui material intitulat “Are Bucureştiul monumentele pe care le merită? Patrimoniu şi urbanism” – practic o transcriere ciuntită (în chip voluntar?) a unei dezbateri organizate la inițiativa istoricului şi criticului de artă Magda Cârneci, derulată la sediul GDS în 27 mai – mă trezesc, navigând prin gazetele online, cu vestea că lui Mile Cărpinişan i se închină undeva, în oraş, un bust.

Nu judec prioritatea acestei acțiuni; aş fi trecut uşor cu vederea momentul, dacă “scenariul” cu pricina n-avea să-mi dezvăluie întreaga amplitudine a unui demers alienant, atât de grăitor însă pentru starea actuală a societății în care ne bălăcim.

Filmul e eliptic. Propulsată virtual-noptatic în ceea ce se statuează drept gradinavalorilor.ro, am decis ca, după răsăritul soarelui, într-o stare de luni (7 iunie), să cunosc îndeaproape bazaconia instalată în Parcul Copilului din sectorul 4. Era teribil de cald, bine că nu-mi era sete. Căci aleea centrală purta pe gardul glisand avertizarea că nu există, în parc, surse de apă potabilă. Lasă maşina inscripționată “pentru dezvoltarea României” ce trona în buza “naturii”! Ce mi-a fost dat să trăiesc a întrecut cele mai terifiante ciuperci imagistice ale ultimilor ani, un “Cernobîl intelectual”, după vorba unui bun prieten al meu.

76 de socluri aglomerate într-un labirint de alei – soluție răsplătită în urma unui concurs pseudo-arhitectural, rezolvat “pe genunghi” sau “în genunchi” –, socluri purtătoare de capete irecognoscibile, doar fantasmatic identificabile, în baza unor etichete alămite. Mi-e lene să discut “opțiunile” comanditarului, pe care-l ghiciți cu uşurință: rezultatul e, aşa cum formulam deunăzi, în 24fun, un SANTUAR (sic!) autominat, damf al unei ambiții de ctitor fără scrupule şi fără repere, rezultat al complicității dintre legiuitor şi sponsor, consecință a intervenției abuzive asupra spațiului public şi a lipsei noastre de reacție.

Am executat vizita pe teren împreună cu un dulău, în măsură să cântărească aproximarea “legală” a întregului ansamblu. Ne era clară, de la bun început, cacofonia realității. Pe furiş, un domn fără vârstă spilcuia cu coada unei lingurițe domestice urmele de ciment alb care proptise busturile de soclu. Întâlnirea, favorizată de un şef al parcului, cu Piedone n-a făcut decât să-mi confirme ilegalitatea demersului. Autorul a fost trecut sub tăcere, fundația mascând demersul în spatele unei firme din Buzău. Dar cazul nu e singular. Trist e că, după cum aflăm în dosarul de opinii recomandat mai sus, nu există monument / ansamblu monumental fără aviz, care să fi fost demolat.

Eu, una, iscând valuri pe marginea acestui subiect al “grădinii”, m-am trezit la două zile distanță, asigurată că întreaga tărăşenie nu are decât aerul unei consultări a opiniei publice. Fals! La doar trei zile după descinderea la fața locului, ansamblul a fost “inaugurat” în prezența unor distinşi academicieni. Situația e cumva similară celei consumate cu ceva timp în urmă la rondul Izvorul Rece din Capitală, unde solicitarea unui contribuabil a primit ca răspuns  enunțul că dezvelirea statuii lui Nicolae Bălcescu s-a realizat “în cadru festiv, în prezența Preşedintelui României, a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, a numeroşi înalți demnitari şi personalități ale vieții culturale”.

În cazul de față, îmi veți spune, ca şi Piedone: banii nu sunt publici. Vă răspund: spațiul, da!

reportaj inaugurare