Greaţa

Vad în jurul meu tot mai mulţi oameni scârbiţi. Prieteni, cunoştinţe, oameni cu care lucrez sau ma întalnesc întamplător îşi rumegă nervos exasperarea. Alţii se comportă ca prizonierii supuşi unui lung regim de tortură. Îşi exersează cu încăpăţânare autismul. Refuză să participe, să formuleze opinii, să se mai identifice în vreun fel ca membri ai acestei societăţi.  Au încetat să mai fie cetăţeni. Nu sunt români, sunt absenţi.  E un fel de epidemie a renunţării care cuprinde încet-încet categorii tot mai largi.   Şi în categoriile astea intră tot mai mulţi oameni cu studii, oameni care conduc companii,  sunt in pozitii de decizie sau sunt priviţi ca modele în cercul lor de apropiaţi. 

Semnul mincinos al vremurilor noaste

Nu îl mai vor pe Băsescu, îl dispreţuiesc pe Geoană, Antonescu  le este indiferent.  Oprescu li se pare doar o declinare a celorlalţi trei.  Pe fundal se aude vocea aia deranjantă din spoturile publicitare ale ziarului Adevărul.   Ziarul care nu vrea să se apropie de politică.

Umbra  lui “dă-i dracu’, sunt toţi la fel”  este tot mai lungă şi la adăpostul ei se clădesc majorităţi fantomatice în Parlament, se inventează peste noapte şefi de guverne şi se iau decizii de pe urma cărora unii dintre noi vor pierde alţii vor câştiga.   Scârba de toţi şi de toate este semnul mincinos al vremurilor noastre.

Clona nereuşită a unui fost preşedinte

Sigur, toată greaţa asta este alimentată şi de opiniomanii de profesie.   Sunt vreo câţiva cărora le pute tot şi încearcă să te convingă că nu e loc de salvare. Că apocalipsa e după colţ iar cei 4 principali candidaţi la preşedinţie sunt călăreţii care ne anunţă sfârşitul.  Aşa o fi, dar apocalipsa aia are şi ea nuanţe.  Între care nu numai că putem dar suntem obligaţi să alegem.

Traian Băsescu este acuzat adesea că urmăreşte să devină un fel de Vladimir Putin al României. Dacă asta încearcă, atunci ar trebui să îi fie ruşine de propria-i incompetenţă. Nu a reuşit nici măcar să îşi salveze guvernul despre care se tot spune că lucrează exclusiv după indicaţiile lui.

Şi totuşi modelul rusesc nu e departe de noi. În Rusia politica nu are loc în presă decât trecută prin filtre, politica pute dar  scârba e politică de stat.  Ca şi la Bucureşti, la Moscova  se vor găsi destui care să îţi explice că poporul s-a săturat. Că vrea doar pâine nu şi circ.  Că poporul alte probleme.  Nu suntem încă acolo dar, dacă apostolii lehamitei au câştig de cauză, o să devenim cu toţii pravoslavnici.

Dulce e sfârşitul

În două zile începe campania electorală. Cea oficială. Gândiţi-vă bine dacă vreţi un libertarian, un socialist, un populist de dreapta sau unul de stânga. Ascultaţi-i cu atenţie, daţi demagogia la o parte, citiţi-le programele   şi ascultaţi-le argumentele. Candidaţii nu sunt o apă şi un pământ.  Măcar o parte din ideile cu care vor intra în această campanie se vor regăsi în România pe care o vor conduce.  Istoria poate fi de ajutor. Faceţi un banal exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi arătat o Românie cu Adrian Năstase preşedinte?  Mergeţi mai departe: cum ar fi arătat România preşedintelui Corneliu Vadim Tudor.  Aveţi măcar atât orgoliu cât să nu îi lăsaţi pe alegătorii care îşi vând voturile  pe zahăr şi ulei să decidă cum o să arate apocalipsa.