Ilf şi Petrov. “Religia tuturor acestor secte de escroci se află undeva la mijlocul drumului între tabla înmulţirii şi cel mai vulgar music-hall”

Am primit o mostră dintr-un Ilf şi Petrov care stă să apară la noi. “America fără etaje” (traducere: Ana-Maria Brezuleanu). Este absolut savuroasă. Eu zic să faceţi o pauză de FMI, criză şi să gustaţi  fragmentul cu pricina. Religia şi Crăciunul la americani…

Rugaţi-vă, cîntăriţi-vă şi plătiţi!

Pregătirile de Crăciun luau proporţii din ce mai mari. Milioane de curci şi curcani erau tăiaţi, jumuliţi şi expuşi în magazine, încîntînd privirile hollywoodienilor cu grăsimea gălbuie de sub piele şi cu ştampilele vineţii ale inspecţiei sanitare aplicate pe piept.

Am mai spus că în America Crăciunul n-are nici o legătură cu religia. Nu este o sărbătoare a Naşterii Domnului, ci una întru slava curcanului tradiţional de Crăciun. În ziua aceasta, Dumnezeu, surîzînd sfios, trece în plan secund.

De cultul curcanului mai este legat încă un ritual ciudat: schimbul de cadouri. De ani şi ani, reclama comercială iscusită a făcut ca darurile să se transforme pentru populaţie într-un soi de taxă din care comerţul scoate profituri incredibile. Toată marfa proastă, adunată peste an în depozite, se vinde în cîteva zile la preţuri ridicate. Magazinele sînt arhipline. Cumpărătorii buimăciţi înşfacă tot ce le cade în mînă. Americanul face daruri nu numai soţiei, copiilor şi prietenilor, ci şi şefilor. Actorul de cinema face daruri regizorului, operatorului, inginerului de sunet, machiorului. Secretara îi face cadouri şefului, scriitorul – editorului, ziaristul – redactorului. Cele mai multe cadouri au un caracter vădit de mită.

Cadourile curg şi în linie descendentă, de la superiori la inferiori. Dar acestea sînt un pîrîu firav în comparaţie cu fîntînile arteziene de iubire şi respect ce izbucnesc de jos în sus.

Actorul îi dăruieşte machiorului două sticle de şampanie de calitate, în speranţa că o să fie machiat deosebit de bine tot anul, regizorului – pentru susţinerea unei amiciţii profitabile, operatorului şi inginerului de sunet – ca să fie filmat din cel mai favorabil unghi şi înregistrarea vocii să fie fără cusur.

Alegerea cadoului este o operaţie de mare fineţe. Trebuie să ştii cui şi ce dăruieşti, ca nu cumva să stîrneşti supărare în loc de recunoştinţă. Febra cadourilor presupune multă alergătură şi cheltuieli serioase, însă le aduce comercianţilor zile şi săptămîni paradiziace.

Oamenii îşi dăruiesc unii altora trabucuri, vinuri, parfumuri, bluze, tot felul de fleacuri. Băieţii de prăvălie gonesc prin oraş livrînd cadouri în ambalaje speciale de Crăciun. Camioanele transportă şi ele doar cadouri. Însoţit de muzicanţi în uniforme frumoase de general, Santa Claus cu nasul roşu şi barba din vată cutreieră străzile învăluit într-un nor de naftalină. În urma zeului cadourilor aleargă o droaie de puştani. Adulţii suspină la vederea lui Moş Crăciun, străduindu-se să-şi aducă aminte cui ar mai trebui să-i cumpere cadouri. Doamne fereşte să uite pe cineva, căci relaţia va avea de suferit tot anul.

De fapt, doar în zilele fierbinţi de dinainte de Crăciun este pomenit numele lui Dumnezeu.

În America sînt multe religii şi mulţi dumnezei: protestant, catolic, baptist, metodist, congregaţionist, presbiterian, anglican. Milioane de oameni vor să creadă în ceva şi zeci de organizaţii religioase puternice îşi oferă serviciile.

Vechile religii europene, dacă le putem numi aşa, sînt puţin cam abstracte. Fie ca ele să rămînă în Europa, pe acel continent bătrîn şi ramolit. În America, religiile tradiţionale pălesc oarecum pe lîngă zgîrie-nori, maşini de spălat electrice şi alte invenţii moderne. Aici e nevoie de ceva mai actual, mai spectaculos şi, ca să punem punctul pe „i“, de ceva mai eficient decît fericirea veşnică din ceruri pentru o viaţă neprihănită pe pămînt.

În privinţa aceasta cea mai americanizată este secta care îşi spune „Ştiinţa creştină“. Are milioane de adepţi şi în esenţă este ceva de genul unui spital fără doctori şi medicamente. „Ştiinţa creştină“ este puternică şi bogată, iar bisericile ei remarcabile, cu porticuri ca ale băncilor, sînt răspîndite în multe oraşe şi orăşele.

„Ştiinţa creştină“ nu-ţi propune să aştepţi la nesfîrşit răsplata în ceruri. Ea îşi face business-ul pe pămînt. Este o religie practică şi la îndemîna oricui. Îţi spune:

— Eşti bolnav? Ai hernie? Ai credinţă în Dumnezeu şi hernia se vindecă!

Creştinismul ca ştiinţă care îţi aduce un folos imediat! Acest lucru e pe înţelesul americanului de condiţie medie, îi atinge conştiinţa năucită de munca grea şi precipitată. Este o religie utilă ca electricitatea. I se potriveşte, îi inspiră încredere.

— Foarte bine! Dar dacă hernia nu se vindecă?

— Asta înseamnă că nu crezi îndeajuns, că nu te încrezi destul în Dumnezeu. Să crezi din tot sufletul şi El te va ajuta în orice problemă.

Dumnezeu te va ajuta în orice problemă. În New York intraserăm într-una dintre bisericile „Ştiinţei creştine“ din centrul oraşului. Cîţiva oameni stăteau pe nişte bănci şi îl ascultau pe un gentleman în vîrstă, îmbrăcat într-un costum făcut la un croitor. (În America, costumul de comandă este semn de bunăstare.)

Mr. Adams, care ne însoţea în acea plimbare, ciulise urechile şi îşi aplecase capul ca să audă mai bine. Ne făcuse semn cu mîna să ne apropiem. Ceea ce ascultam semăna foarte mult cu scena din azilul unde nimeriserăm în prima seară petrecută în America, cu deosebirea că acum discursul era adresat bogaţilor, nu săracilor, ca atunci. Dar mijloacele de convingere erau identice: mărturisiri la faţa locului şi fapte de netăgăduit.

— Fraţilor, spunea venerabilul gentleman, cu douăzeci de ani în urmă eram sărac şi nefericit. Locuiam în San Francisco, eram şomer, soţia era pe moarte, copiii flămînzeau. N-aveam de unde să primesc ajutor decît de la Dumnezeu. Şi într-o bună dimineaţă un glas divin mi-a spus: „Du-te la New York şi angajează-te la o companie de asigurări“. Am părăsit totul şi cum-necum am ajuns la New York. Băteam străzile lihnit de foame şi jerpelit, aşteptînd să mă ajute Dumnezeu. Într-un tîrziu am zărit firma unei societăţi de asigurări şi am înţeles că Dumnezeu îmi purtase paşii într-acolo. Am intrat în clădirea imensă şi somptuoasă. Văzîndu-mi hainele atît de ponosite, n-au vrut să mă lase în biroul directorului. Totuşi am răzbătut pînă la el şi i-am spus:

— Aş vrea să-mi daţi ceva de lucru.

— Vă pricepeţi să lucraţi în domeniul asigurărilor? m-a întrebat el.

— Nu, i-am răspuns cu o voce fermă.

— Şi atunci de ce vreţi să lucraţi neapărat într-o societate de asigurări?

M-am uitat în ochii lui şi i-am spus:

— Pentru că Domnul Dumnezeu m-a trimis la dumneavoastră.

Directorul nu mi-a răspuns nimic, a chemat secretarul şi i-a ordonat să mă angajeze pe post de liftier. În acest punct povestitorul se opri.

— Şi ce s-a mai întîmplat? se interesase nerăbdător unul dintre ascultători.

— Vreţi să ştiţi cine sînt acum? Sînt vicepreşedintele acelei societăţi de asigurări. A fost mîna lui Dumnezeu.

Ieşiserăm din biserică uluiţi.

— Aţi auzit, sirs? se înfierbîntase Mr. Adams. Dacă un om pragmatic poate să-i spună cu toată seriozitatea altuia, la fel de pragmatic, că Dumnezeu l-a trimis acolo să capete o slujbă şi o astfel de recomandare e luată cu adevărat în seamă, atunci, precum vedeţi, avem de-a face cu un Dumnezeu pragmatic şi confortabil. Este un Dumnezeu al birourilor şi al business-ului, unul autentic american, nu un flecar european cu aplecare spre o filosofie inutilă. Pînă şi catolicismul a căpătat în America trăsături specifice. Pater Coughlin şi-a înfiinţat un post de radio propriu şi-l promovează pe Dumnezeu cu aceeaşi frenezie cu care se face reclamă la Coca-Cola. Zău aşa, sirs, religiile europene nu sînt potrivite pentru americani. Ele n-au un temei suficient de pragmatic. În afară de asta, sînt prea intelectuale pentru americanul de rînd, care are nevoie de ceva mai simplu. Lui trebuie să-i spui în care Dumnezeu să creadă, nu e în stare să se descurce singur. Nici n-are cînd, pentru că e foarte ocupat. Vă repet, sirs, americanul are nevoie de o religie simplă. Spune-i exact ce foloase îi aduce o anume religie, cît îl costă şi cu ce e mai bună decît celelalte. Şi toate astea cît se poate de precis. Americanul nu suportă lucrurile vagi.

Într-o zi, pe cînd stăteam la masa de lucru în Hollywood Hotel de pe bulevardul Hollywood, în camera noastră au năvălit soţii Adams. Nu-i mai văzuserăm niciodată într-o asemenea stare. Mr. Adams avea paltonul spînzurat pe un singur umăr şi scotea ţipete nearticulate, cu fiecare clipă faţa devenindu-i tot mai roşie. Mrs. Adams, blînda Mrs. Adams, care nu-şi pierduse prezenţa de spirit şi stăpînirea de sine nici măcar prin defileurile îngheţate, alerga prin cameră exclamînd din cînd în cînd:

— De ce nu mi-am luat cu mine un revolver? Aş fi împuşcat-o ca pe un cîine!

— Nu, Becky! ţipa Adams. Eu aş fi împuşcat-o ca pe un cîine!

Ni s-a făcut frică.

— Ce e cu dumneavoastră? Pe cine să împuşcaţi ca pe un cîine? De ce ca pe un cîine?

Dar a fost nevoie de vreo zece minute pentru ca soţii Adams să se potolească şi să ne poată povesti ce îi supărase în aşa hal.

A reieşit că dis-de-dimineaţă, prea devreme ca să ne trezească şi pe noi, se duseseră în Los Angeles să asculte predica faimoasei Aimee McPherson, întemeietoarea unei noi religii.

După ce s-au sfădit care dintre ei să ne povestească, Mr. Adams a avut, ca întotdeauna, ultimul cuvînt.

— Sirs, este pur şi simplu incredibil! zbiera el. Aţi pierdut mult că n-aţi fost cu noi. Notaţi în carnete tot ce s-a întîmplat, misters! Aşadar, am ajuns cu Becky în biserica condusă de Aimee McPherson. În pofida faptului că mai era un ceas pînă să-şi înceapă predica, biserica era arhiplină, mai mult de o mie de suflete. Toţi erau oameni simpli, cumsecade. Pesemne că organizatorii ne-au luat drept persoane importante, pentru că ne-au aşezat în primul rînd. Toate bune şi frumoase. Stăm şi aşteptăm. Ei, da, fireşte, am mai trăncănit între timp cu vecinii. Minunaţi oameni! Unul era fermier din Iowa, altul avea un mic ranch în Nevada şi amîndoi bătuseră drumul pînă aici pentru predica asta. Oameni buni şi cinstiţi care doreau să creadă în ceva, tînjeau după hrană spirituală. Trebuie să le oferi neapărat ceva, au mare nevoie, sirs! În sfîrşit răsună muzica, se aude fanfara, exact ca la circ, şi apare Aimee McPherson, buclată, cu zulufi, cu manichiură ca zmeura, sulemenită, într-o tunică albă. Nu mai era tînără, dar arăta încă bine. Extaz general. Şi de ce nu? Simplu ca lumina zilei, sirs! În locul unui popă plicticos iese pe scenă o femeie modernă şi frumuşică. Ştiţi despre ce a vorbit? A fost îngrozitor!

— Dacă aş fi avut un revolver, interveni Mrs. Adams, aş fi…

— No, no, Becky, nu fi atît de sîngeroasă. Nu, serios, nu mă întrerupe. Aşadar, sirs, n-am să vă reproduc ce a trăncănit. În Europa vorbăria ei ar fi fost de rîsul lumii, pînă şi ignoranţii s-ar fi prăpădit de rîs. Dar ne aflăm în America, misters. Aici trebuie să spui lucruri foarte simple. Pe cuvîntul meu că aceşti oameni de treabă care umpleau biserica erau încîntaţi. Hrana spirituală propusă de Aimee McPherson n-ar fi fost de ajuns nici măcar unui canar, dacă acesta ar fi simţit lipsa religiei. O şarlatanie grosolană, dreasă cu picanterii jalnice şi cu o doză de erotism sub forma unui cor de fete în rochii albe străvezii. Dar ce e mai important, misters, de-abia acum urmează. După cum s-a văzut, Aimee McPherson avea nevoie de 100.000 de dolari pentru repararea bisericii. 100.000 de dolari înseamnă o grămadă de bani chiar şi pentru bogata Americă. Şi trebuie să adaug că americanilor nu le prea place să se despartă de banii lor. E de la sine înţeles că dacă ea le-ar fi cerut celor de faţă să contribuie la reparaţii n-ar fi obţinut mare lucru. Însă femeia a avut o găselniţă genială! Cînd orchestra ce zguduia bolţile a amuţit, sora McPherson, cîrlionţată ca un înger, s-a adresat din nou mulţimii. Discursul ei a fost cu adevărat inspirat. Nici nu ştiţi ce-aţi pierdut, misters, cu acest discurs uluitor. „Fraţilor, a spus ea, ne trebuie bani. Fireşte, nu pentru mine, ci pentru Dumnezeu. Îi puteţi da lui Dumnezeu cîte un penny pentru fiecare pfund din greutatea trupului dumneavoastră, cu care v-a hărăzit El în marea Lui bunătate? Doar un penny! E atît de puţin! Numai un penny vă cere Dumnezeu! Aţi putea să-l refuzaţi?“

În aceeaşi clipă slujitorii bisericii începură să alerge printre rînduri împărţind nişte foi pe care scria:

RUGAŢI-VĂ, CÎNTĂRIŢI-VĂ ŞI PLĂTIŢI!

Doar un penny pentru un pfund de carne vie!

Cîntăriţi-vă! Cîntăriţi-i pe cei din familie!

Cîntăriţi-i pe cunoscuţi!

Vă daţi seama şi singuri, misters, cît de genială este o asemenea idee, ce denotă o subtilă cunoaştere a mentalităţii americanilor. Lor le plac cifrele. Cu cifre îi convingi cel mai uşor. Altfel n-ar scoate bani din buzunar cu una, cu două. În afară de asta, e o îndeletnicire interesantă. Fermierul se întoarce în Iowa şi o săptămînă întreagă o să-şi cîntărească rudele şi cunoscuţii. O distracţie pe cinste!…

Ei, da, sirs, slujitorii au alergat din nou printre rînduri, de data asta cu nişte tipsii mari. Tipsiile s-au umplut cu bani în cîteva minute. Un american obişnuit cîntăreşte cam 180 de pfunzi . Vecinul meu corpolent din Nevada a dat doi dolari! Şi se vedea limpede că nu e un om bogat. Îl convinseseră cu ajutorul unei aritmetici stupide. Sirs, vă spun cît se poate de serios. Religia tuturor acestor secte de escroci se află undeva la mijlocul drumului între tabla înmulţirii şi cel mai vulgar music-hall. Cîteva cifre, cîteva anecdote învechite, un strop de pornografie şi multă neruşinare. Notaţi asta în carnetele dumneavoastră, sirs!

Detalii despre carte: America fără etaje, jurnalul călătoriei întreprinse de cei doi scriitori în Statele Unite ale Americii în intervalul noiembrie 1935-ianuarie 1936.

Autorii

Ilia Ilf (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Fainzilberg) s-a născut în 1897 la Odessa. A absolvit un institut tehnologic în 1913, după care a lucrat într-un birou de arhitectură, într-o uzină aeronautică şi într-o fabrică de muniţii. În 1923 s-a mutat la Moscova, unde a obţinut un post de bibliotecar şi a colaborat la diverse ziare şi reviste umoristice. A încetat din viaţă în aprilie 1937, în urma unei tuberculoze contractate, se pare, în timpul călătoriei în Statele Unite ale Americii, călătorie ce constituie subiectul cărţii America fără etaje.

Evgheni Petrov (pseudonimul lui Evgheni Petrovici Kataev) s-a născut la Odessa în 1903. A făcut studii clasice, iar în 1920, după absolvirea liceului, şi-a început cariera de jurnalist. Pentru o scurtă perioadă, înainte de a se stabili la Moscova în 1923, a lucrat la Biroul de investigaţii criminale al poliţiei din Odessa. A început să scrie povestiri la îndemnul fratelui său mai mare, romancierul Valentin Kataev. După moartea lui Ilf, Petrov a încetat să mai scrie proză, limitîndu-se la scenarii de fim şi articole. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost reporter de front; a murit într-un accident de avion în iulie 1942, pe drumul de întoarcere din Sevastopolul aflat sub asediu. Colaborarea lui Ilf cu Petrov a început în 1925, cînd amîndoi corespondau la ziarul Gudok (Sirena), o publicaţie a feroviarilor la care a colaborat şi Mihail Bulgakov. Prima lor carte, Douăsprezece scaune (1928), publicată într-o perioadă de relativă liberalizare politică şi economică, a avut un succes extraordinar, dar trei ani mai tîrziu apariţia continuării sale, Viţelul de aur, a fost posibilă doar în urma intervenţiei personale a lui Maksim Gorki.