RSS Feed

Intelectualul de partid: modelul G. Călinescu, între mareșalul Antonescu și alegerile din 1946. De la Uniunea Patrioților la Partidul Național Popular

vezi toate articolele de
27 Nov 2015 la 00:20 comenteaza acum 767 vizualizari.

Destul de scandaloasă ideea că intelectualii s-au creat într-o partidă tocmai cu ajutorul Partidului Comunist – dar aceasta este ideea ce se desprinde din volumul lui George Neagoe, Mizantropul optimist. G. Călinescu și (de)stalinizarea Românie (Editura Cartea Românească, București, 2015, 416 p.): Partidul Național Popular (PNP) a fost creat în 1946 și a activat până prin 1949, special pentru intelectualii clasei de mijloc (basse intelligentsia, s-ar spune într-un limbaj actual); un rol deloc mărunt l-a avut G. Călinescu pentru viața și imaginea acestei idei politice.

Este o idee scandaloasă, pentru că, așa cum o dovedește și prezentul, intelectualii și-au dorit dintotdeauna un partid, au tins către o „noocrație”, acea fantasmă interbelică a lui Camil Petrescu; să amintim silueta PAC-ului de la începutul anilor 1990 (ce era să dea și un președinte acestei țări) și, mai aproape de noi, grupul ultraconservator, agresiv, al „intelectualilor de președinte” (li se spunea la un moment dat „intelectualii lui Băsescu”). Intelectualii, de la sate și orașe, de la birou sau de la tribună, și-au dorit, în epoca modernă, un partid, o grupare care să îi reprezinte. Deschizând ușa și pentru funcționari, dar și pentru „foști” ai regimurilor trecute, PNP este un adevărat model pentru orice iluzie sau diversiune ce viza clasa de mijloc.

La început, autorul lansează o întrebare aparent sfioasă:  „Persistă percepția că literații ar trebui tratați prin ce rămâne estetic valid. S-ar cuveni să cumpănim asupra unei interogații: ce anume se pretează acestui tip de analiză?” (p. 13) Răspunsul vine abia la finele lucrării, după restabilirea întregului context, în care PNP a fost o ficțiune a PCR, pentru care a pledat G. Călinescu: „a da la o parte activitatea gazetărească sub tutela PNP poate fi un gest de omisiune, de rea-credință, de cenzurare a evidențelor” (p. 365). Și, mai clar: „Pedagogul, agitatorul, propagandistul, gazetarul, reporterul, scriitorul și criticul literar reprezentau fațetele aceleiași profesii. Ele descompuneau fizionomia intelectualului într-un proces ce seamănă, până la un punct, cu dispersia luminii.” (p. 368)

Sigur, Neagoe nu nominalizează, dar fraza sa nu lasă loc îndoielilor; deși s-ar părea că nu mai poate fi nimic adăugat după monografia lui Andrei Terian (G. Călinescu – A cincea esență, 2009), Mizantropul optimist reconstruiește o lume și niște paradigme studiind o perioadă sensibilă, prin investigarea unor fonduri de rapoarte ale Siguranței și ale Securității, dintre 1941 și 1949, probabil una dintre cele mai dificile perioade din istoria pe care o putem numi tot recentă, cuprinzând urmările dictaturii legionare, dictatura lui Antonescu și preluarea și consolidarea puterii de către Partidul Comunist.

O perioadă zbuciumată, în care actele și poziționările lui G. Călinescu reflectă o serie de încercări sau dorințe pe care un intelectual le-ar fi putut avea. Istoria… îi este suspendată de la difuzare (1941-1942), ca urmare a unor manevre ale adversarilor săi, ajunși în poziții-cheie: ministrul Ion Petrovici și noul director al Fundației Regale pentru Literatură și Artă, D. Caracostea. În această situație, G. Călinescu se adresează Mareșalului printr-o scrisoare oficială – principala descoperire arhivistică a lui George Neagoe. Aici G. Călinescu este și culant și distant, și respectuos, și serviabil, adresându-se „judecății de sus a Excelenței Voastre, rugând-O să arunce o cât de scurtă privireasupra cărții mele”, demostrând în diferite analize ale unor pasaje din Istorie… „o intenție patriotică”, cu „observările naționale de rigoare”, pe când capitolul final (celebrul „Specific național”) „se străduia tocmai să dovedească vechimea noastră: «Noi nu suntem primitivi, ci bătrâni»”.

După 23 august 1944 se va naște o nouă lume, iar procesul de alcătuire a universului politic favorabil Partidului Comunist este excelent deconstruit; totul pornește de la „centura de asteroizi a sistemului bolșevizant de la noi”, care cuprinde grupări dintre cele mai diferite, coordonate de membri PCR: Uniunea Patrioților, Apărarea Patriotică (organizație paramilitară, condusă de Simion Stoilov), Sindicatele Unite – viitoarea C.G.M. / Confederația Generală a Muncii, Frontul Patriotic și U.T.C.; mai pot fi adăugate: Frontul Unic Muncitoresc, Federația Femeilor Democrate din România, Frontul Plugarilor (Petru Groza), Frontul Patriotic Antihitlerist, MADOSZ (Uniunea Muncitorilor și Țăranilor Unguri), PNL-Tătărescu, APD (Asociația Preoților Democrați) (!), PNȚ-Anton Alexandrescu. Scopul este constituirea unei Platforme a Frontului Național Democratic, pentru a monopoliza scena politică, o Platformă la care a pus umărul și Partidul Social Democrat (Titel Petrescu); acest Front va deveni din 1946 Blocul Partidelor Democratice.

Una dintre rotițele angrenajului: Partidul Național Popular, care s-a format pe baza structurilor Uniunii Patrioților (U.P.), o organizație cu activitate și înainte de 23 august.

Rolul Uniunii Patrioților (nume de partid cu reverberații și în lumea politică de azi…), devenită Partidul Național Popular, este complex; sub sloganul Nihil sine Deo, însușit de la Casa Regală, încerca să-i atragă pe devotați de-ai monarhiei;apoi, „U.P. s-a specializat, după 23 august 1944, în recuperarea unor componenți de vază ai F.R.N.” (Frontul Renașterii Naționale, partidul lui Carol II): Mitiță Constatinescu – viitor lider al PNP (!) sau Mihail Ghelmegeanu, pentru a consolida F.N.D.-ul (p. 231). Mai departe, PNP (Partidul Național Popular) este creat în 10-12 ian. 1946, pentru a atrage monarhiști, legionari sau votanți ai partidelor istorice (liberali și țărăniști), dar și pentru a înlocui PNȚ.

Aceste strategii de pe teren politic sunt dublate de o semnificativă distribuție a puterii în presă. Se creează astfel o veritabilă centură publicistică, pandant al celei politice: România liberă (inițial, până în 1945, a U.P.), Victoria, Buletinul Apărării Patriotice, Tribuna poporului (regrupare cu intelectuali comuniști de la Ecoul antonescian), Națiunea (a însuși Partidului Național Popular). Maestru de ceremonii pentru această centură publicistică: G. Călinescu.

Descrierile lui George Neagoe sunt elocvente: „În duelurile gazetărești, G. Călinescu făcea doi pași, lovea o dată și, la asaltul următor, tăia aerul sau provoca o mică julitură a arcadei, pentru a se retrage și a încerca să pară binevoitor cu oamenii îmbătrâniți și depășiți. Comportamentul lui față de «istorici» [Maniu & C.I.C. Brătianu] semăna cu serviciile unui bracandier la azil. Îi căra iute în targă pe pacienți, scuzându-se că-i zgâlțâie, dar că procedează astfel ca să-i cruțe de suplicii. Tot mutându-i dintr-un salon în altul, criticul îi va urmări până când «democrația populară» le-a stabilit sorocul să-și dea obștescul sfârșit.” (p. 146). Treptat, se naște o dilemă, care poate deveni un punct-cheie în receptarea de azi a lui G. Călinescu. Arătând, în capitolul Iuliu Maniu și Popa Tanda, concentrarea criticului de a distruge efigia politică a țărănistului, abilitatea autorului Istoriei literaturii române… de a falsifica și de a răstălmăci (în acord cu linia comunistă, exprimată în Scânteia), persistă o întrebare: cât din problematica țărănească, socio-politică, a romanelor noastre înțelegea G. Călinescu? Cu ce instrumente îl putea evalua onest de pildă pe Ion sau, așa cum sugerează titlul capitolului, putea efectiv înțelege lumea lui Slavici? Răspunsul lui George Neagoe e tranșant: într- „o clipă de apogeu a perversității ideologice (…) G. Călinescu confunda (voit?) precauția cu amânarea, calmul cu indiferența față de popor și puterea cu abuzul” (p. 187).

Totul are prețul său; dacă G. Călinescu dădea lecții de politică în Națiunea, în Biroul Executiv al Partidului era admonestat, pus să se justifice în diferite feluri. Dar poate că se merită. Începând cu 1946, și până la sfârșitul vieții, G. Călinescu va fi deputat (în Parlament, apoi în Marea Adunare Națională), reprezentând uneori ținuturi exotice pentru preocupările sale, precum Botoșaniul. Era un premiu simbolic, ce îl determină pe autorul acestui studiu să tragă o concluzie semnificativă: „dacă omul politic nu a dat randament, în schimb politologul de conjunctură a profețit, fără să creadă cu tărie că are dreptate, exercitarea puterii de către Partidul-Stat” (p. 221)

Că PNP era un partid de operetă se vede și din refuzul de a participa la guvernare; chiar dacă câștigă alegerile din 1946, în maniera cunoscută a blocului, prin falsificare, se impune în partid, la vârf, fuga de actul guvernării, ceea ce provoacă o nemulțumire evidentă în teritoriu, cei aproximativ 100 000 de membri exprimându-se în consecință. Este, oricum, un exemplu atât pentru dimensiunea publicului unui G. Călinescu, director de opinie, cât și pentru proporțiile pe care le poate lua manipularea, exemple susținute (lucru poate nu îndeajuns  precizat de Neagoe) de armata sovietică de ocupație.

Cu o lectură în paralel din oficioasele comuniste (în special Tribuna poporului sau Națiunea) și ziarele partidelor tradiționale, liberal (Viitorul, Liberalul) și țărănist (Dreptatea), din arhive diverse (o secțiune de Anexe cuprinde atât memoriul către Ion Antonescu, cât și o bună parte din ședințele politice ale Comitetelor Centrale de partid prin care a trecut scriitorul, precum și alte surse), Mizantropul optimist reprezintă o contribuție semnificativă pentru ilustrarea profilului ideatic și moral al intelectualului în vremuri de restriște – dornic însă de exercitatea puterii, fie ea doar simbolică sau formală.

Anunțându-se un volum secund (G. Călinescu după 1949), monografia intelectuală a acestui mit, surprins într-o perioadă-cheie, pe un ton ce exclude ambiția debutantului de a spune sau de a cuprinde tot, este un exemplu de bună practică atât de necesar într-un climat în general sufocat de panegirice sau de demolări cu orice preț.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari
Scriu de mai multă vreme despre avangardă și modernism în literatura română & europeană, despre care am publicat articole & studii, punctate în 2007 de un doctorat cum laude la Universitatea din București
» citeste biografia

Cele mai comentate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Cele mai vizualizate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!


Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

Romania Curata
Curs de Guvernare

Ultimele comentarii

afacerea roşia montană alburnus maior alex mazilu antonescu banci basescu blaga blog Blogviu interviu Boc Bruxelles Bucuresti candidatura cianură cluj CNA comisia europeana corupţie criza CTP curtea constituțională Dan Diaconescu Dinu Patriciu educatie Elena Basescu europarlamentare experiment Facebook gabriel resources gaze de șist Gigi Becali google guvern humanitas internet iohannis Istodor Johannis kelemen hunor Liiceanu macovei Media mihai goţiu motiune Năstase obama o fraza o poza parlament Parlamentul European pdl Plesu Polirom ponta presedinte protest proteste riscograma romani rosia roșia montană Rusia securitate Senat sindicate sondaj steaua SUA suspendare Tariceanu tiff TRU UBB UE uichendist.ro unesco Vanghelie Vasile Blaga victor ponta voiculescu

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!