RSS Feed

Je ne suis pas Charlie

vezi toate articolele de
09 Jan 2015 la 17:37 41 comentarii 2095 vizualizari.

„Fără libertatea de expresie, suntem morți”

(Stéphane Charbonnier, fragment de interviu la CNN)

Asasinarea jurnaliștilor și artiștilor de la Charlie Hebdo mă revoltă, mă întristează, mă îngrijorează, mă sperie. Sînt consternat și afectat direct. Dar nu sînt afectat personal. Mă uit la relatările în buclă de la televizor. La micul dejun, la prînz și la cină. Eu nu sînt Charlie. Noi, ceilalți, ne uităm la televizor și, de-bine-de-rău, dormim. Nu eu sînt Charlie. Sîntem în viață. Încă.

Identificarea cu victimele prin această metaforă univocă mi se pare azi deplasată și lipsită de pietate. Surpriza, avalanșa emoțională, indignarea sunt prea copleșitoare însă pentru nuanțe. La tot restul se adaugă astfel și mîhnirea legată de pierderea nuanțelor: avem dreptul să ne punem în locul altora, și încă postum? Chiar sîntem noi Charlie?

Toată presa franceză se solidarizează și tragedia e acum o chestiune de stat. Dacă solidaritatea înseamnă ceva, Charlie Hebdo are viitorul asigurat. Dar, înainte, ziariștilor li se subțiase protecția, solidaritatea se fisurase în ciuda pericolului concret. Prin asemenea fisuri au intrat asasinii. Poate că acest asasinat nici nu a fost un răspuns.

Cu dificultăți, dar revista trăiește din vînzări, caz rar azi. Cititorii sunt, în fond, Charlie. Părerile sunt împărțite cu privire la atitudinea jurnalului lor: bigotismul, fanatismul, abuzul se reclamă de la valori, concepții și cuvinte tabu. „Nu e voie să le atingi” – o spune, nu-i așa, bunul simț. Care e relativ. Cei supărați de, și pe, Charlie Hebdo sunt mulți. Dar nu integritatea victimelor e în discuție. Simțul comun spune că asasinatul nu e răspunsul adecvat la nimic. E drept, nici rîsul nu e întotdeauna. Nici măcar la satiră.

Și în România, pe lîngă manifestări, de regulă, civil(izat)e, niște ziariști au sugerat că redactorii de la Charlie Hebdo sunt de vină, că și-au provocat soarta. Față de atitudinea, nu-i așa, necorespunzătoare a colegilor francezi, au ei acum rezerve. Va să zică jurnaliștii și artiștii de la Charlie Hebdo – care, pe lîngă restul armamentului jurnalistic de informare în masă, (sub)minează cu dispozitivul exploziv al caricaturii șantajele morale – sunt răspunzători de propria asasinare. Trebuiau să-și țină gura, nu?

În asemenea momente (ca și la 9/11) se vede urzeala unora dintre cei care judecă și dau verdicte în presa noastră cea de toate zilele. Destui cinici autentic fundamentaliști ne întreabă, cu victimele sub ochi: „le-ați publica aceste caricaturi?” Cine, cum, unde? Nici vorbă, lucrurile li se par simple: niște jurnaliști și artiști au fost asasinați „pentru” caricaturi. După părerea unora ca ei, „toleranța a ajuns prea departe”. Ei nu sînt, și precis nici nu vor deveni, Charlie.

Din cîte am văzut acum, caricaturile Charlie Hebdo sunt atît de radical mucalite, atît de pline de candoare, încît eticheta de obscenitate, suspiciunea de imoralitate, mi se par absurde. Textele revistei vor fi avînd nevoie de o analiză mai serioasă, dar desenele nu pot fi suspectate de ceva în sine atît de nesărat cum e obscenitatea. Observînd fără cruțare bigotismul și intoleranța, ne pun toleranța și prejudecățile la încercare. Nimic nu respectă mai cu sfințenie decît libertatea de gîndire și, mai ales, libertatea de a rîde, fie și ca proștii. Cu siguranță că și pentru acest asasinat se va găsi caricatura potrivită. Va fi crudă dar nu cinică. Liberă și plină de candoare. Ei sînt Charlie. Morți și vii.

Bășcalia lor – care vizează bigotismul înșurubat drept religie, naționalismele pictate în patriotism, filistinismul dat la radioficare drept educație civică, discriminarea dată drept discernămînt, intransigența stigmatizată drept lipsă de discernămînt, ș.a.m.d. – nu are, nu-i așa?, nimic sfînt. Oricum, nimic din ceea ce falsificatorii de decență decretează drept sfînt, și doar ei reprezintă, nu-i așa?, majoritatea. Nu miile de cititori care, șocați și contrariați sau nu, se uită la copertă, clatină din cap și pufnesc în rîs. Contra propriei voințe și a simțului comun și, desigur, fără discernămînt.

Nu sîntem Charlie. Nu sîntem berlinezi. Sîntem poporul. De orice religie, libercugetător, sau orice altceva. De pe aceeași lume, și nimeni n-are nici un chef să se întoarcă împotriva nimănui la dictarea unor formule de coșmar. Depun mărturie oamenii de pe stradă, în toată lumea. Copleșitor mai mulți decît găștile turbulente și fanaticii criminali. Care e sursa și funcția propagandelor divizive nu știu. Limpede este, în schimb, că soluția nu e statul polițienesc, nici cenzura, nici intoleranța. Nu știu nici care e soluția, dar mi se pare că definiția problemei e primul lucru care trebuie revizuit. Și nu de azi de ieri.

Identificîndu-ne simbolic, dar și pe undeva abuziv, cu Charlie dovedim că putem învăța din istorie și ne putem controla destinul. Să fim noi înșine și să-i lăsăm pe alții să fie ei înșiși mi se pare însă o rețetă mai sigură. Pămîntul e rotund. Și dacă tot veni vorba: rotund sau plat – altul n-avem. Deocamdată.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!