Julian Barnes a luat un premiu. Fac cinste

Cum Julian Barnes a luat ieri Man Booker, am google-it puţin şi m-am ruşinat de cît am putut să scriu despre omul ăsta. Am citit cam tot ce s-a tradus pe la noi (şi s-a tradus destul), îi urmăresc cam fiecare mişcare şi prin ziarele din UK, pot fi acuzat uşor de hărţuire. E unul dintre acei 10-15 contemporani pentru care fac obsesii periodice.  Aşa că redau aici două fragmente de recenzie, nu înainte de a vă da un top trei lecturi obligatorii:

3. Scrisori de la Londra

2. Arthur & George

1. Papagalul lui Flaubert

Nu e întîmplător că două din trei nu sînt ficţiune în sens clasic (iar a treia e o biografie) – Barnes poate enerva cînd se apucă să construiască naraţiuni clasice; el e sclipitor ca scriitor-reporter, scriitor-biograf, scriitor-jurnalist, scriitor-critic. Mie îmi place că mai erodează puţin axioma: scriitor egal obligatoriu romancier.

Un fragment despre Tour de france:

Toata lumea stie mult prea pisata vorba a lui Flaubert, „Madame Bovary sunt eu“. E o prostie, e exact genul de panseu care nu schimba nimic din intelegerea romanului. Dar daca chiar stii sa sapi, poti descoperi in corespondenta lui Flaubert cu Turgheniev cateva randuri cu adevarat rascolitoare, pe care le parafrazez: stii, daca vrei sa intelegi ce e in sufletul meu, ridica te rog capacul de la hazna si priveste atent acolo.Barnes incepe pe ocolite. Le face un omagiu marilor rapsozi francezi, favoritul sau absolut fiind Georges Brassens. Scrie despre rivalitatea teribila dintre „prietenii“ Godard si Truffaut din care retii tocmai duritatea creativa a atacurilor. Cand citesti ura sincera pe care si-au afisat-o unuia celuilalt, extragi, de fapt, o concluzie stranie: patima creatoare nu poate veni fara o ura sincera fata de altii, care pretind ca detin reteta artei absolute. Barnes ia o pauza de o forta jurnalistica incredibila scriind despre semnificatia Turului Frantei. Este un tip care nu pare impresionat de tot scandalul in jurul dopajului in ciclism. Si asta pentru ca stie istorie: dopajul e o „traditie“ care se consolida inca de la inceputul secolului XX. Are declaratii ale unor eroi ai ciclismului care rad in hohote cand aud de dopaj, mai ales ca sunt atatea metode care te pot da de gol doar daca esti cu adevarat amator. Mai mult, cineva spunea ca doar naivii intra „nepreparati“ – adica fara sa-si „ingroase“ sangele – intr-o competitie atat de dura. Barnes nu evita chestiunea etica, numai ca acelasi stil scormonitor de a privi lucrurile il face sa inteleaga ceva mai mult: mitul eroului ciclist vine la pachet cu retetele de dopaj, asta e.

Articolele de inceput n-au fost, de fapt, decat un soi de preludiu pervers inainte de plonjonul final in obsesia ultima: Flaubert. Ce amante a avut? Era chiar asa de fanfaron cum il vedeau snobii frati Goncourt? De ce isi barfea atat de crud prietenii cei mai apropiati? Cum de manifesta atata respect pentru prostituate? Ce culori ii placeau, cum l-a afectat celebritatea, cum de-a reusit sa saraceasca atat de tare cand provenea dintr-o familie instarita si a mai si castigat binisor din scris? Cine i-a ars scrisorile si de ce? Unii se vor oripila de asa intrebari josnice in fata unui „Mont Blanc al scrisului francez“. (din Money Express)

Despre Nimicul de temut:

Moartea nu este o întîmplare oarecare, e un pachet de obsesii:

• creierul – ce e cu organul ăsta care moare şi se reînnoieşte complet periodic; mori cu adevarat cînd îţi moare creierul, nu inima!, cum de-ţi slăbeşte memoria întărindu-se cu vîrsta o altă zonă cerebrală: forţa de a povesti şi de a altera amintirile.
• ce e după moarte –  nu putea lipsi o lungă listă de credincioşi şi atei luptîndu-se pentru nemurirea sufeltului. Cel mai bun rămîne Goethe, terifiat de gîndul că ar putea exista o viaţă de apoi unde toţi plicticoşii de pe lumea asta ar repeta în cor şi fără sfîrşit: „Am avut dreptate!”
• ce moarte ţi-ai dori – aici Barnes insistă. Crede în frumoasa teorie a lui Zola, la Belle Mort. Pe scurt, e moartea care vine ca un deget ce striveşte o furnică, brusc, fără explicaţie şi definitiv.
• Moartea îţi taie din aroganţa – excelent un pasaj despre aroganţa omului modern faţă de Evul Mediu. Barnes dă cu toţi scepticii şi ateii de pămînt formulînd o teză simplă: cu ce sîntem mai cîştigaţi dacă distrugem o Mare Poveste. Cu ce sîntem mai „civilizaţi” decît Evul Mediu? Ei trimiteau în judecată fiecare animal (lăcustă, furnică)  – apropo, săptămîna trecută s-a votat asta în Elveţia, aducerea animalelor la tribunal -, cu ce sîntem noi mai breji că am dezvoltat benzi rulante de produs carne şi ouă?
• Barnes scrie: “Autorităţile medievale pofteau animalele în faţa tribunalului şi cîntăreau cu toată seriozitatea vinovăţia lor; noi le instalăm în lagăre de concentrare, le ghiftuim cu hormoni şi le tăiem în aşa fel, încît să ne aducă aminte cît mai puţin cu putinţă de ceva care a cotcodăcit sau behăit sau mugit vreodată”.
• „mă tem de sondă, targă” – bineînţeles, un loc important îl ocupă moartea din timpul vieţii. E teribilă povestea unui compozitor care şi-a ascultat simfonia şi s-a aplaudat fără să mai recunoască o iotă din creaţia sa. Cînd spectatorii îi trimiteau urale, bietul om, cu creierul distrus, se întorcera spre un priten din lojă despre care credea că e adevăratul autor.
• ultimele cuvinte pe patul de moarte – unul i-a spus infiermierului că are mîini frumoase. Hegel a spus că l-a înţeles un singur om în toată viaţa lui, numai că şi acela l-a înţeles greşit. Iar Toulouse-Lautrec, de pe patul de spital, l-a urmărit pe tatăl său cum vînează muştele din salon şi a concluzionat înainte să-şi dea sufletul: „Ticălos bătrîn şi prost”.

„Nimicul de temut” nu e poveste, e colecţie de gînduri despre moarte, înfrumuseţate cu mici paradoxuri, contraintuiţii, aforisme, anecdote. Conţine însă un ingredient secret care e greu de găsit în cîmp artistic: cînd cartea e deşteaptă, nu e forţat-deşteaptă; iar locurile comune şi chiar gîndurile tîmpite sînt difuzate cu onestitate de un Barnes angoasat-amuzat – în fond, toţi vorbim stupid în faţa morţii, important e să o facem astfel încît să ne creadă totuşi cineva. (fragment de recezie scrisă pe vox)

O listă de cărţi în româneşte încă disponibile amatorilor, aici.