 | La Morrison Hotel, în Père Lachaisevezi toate articolele de Liviu Antonesei11 Dec 2009 la 06:51 156 comentarii 3457 vizualizari. |
Cum decizia Curţii Constituţionale mai întîrzie, iar pe piaţă au apărut nişte declaraţii, stupefiante prin mojicia lor, privind nu ştiu ce activitate particulară a unuia dintre candidaţi, cred că se potriveşte postarea de faţă – personajul este, la un moment dat, într-o postură asemănătoare, dar măcar el nu candidează la nimic! Este povestirea ce dă titlul volumul din 2006, din care am mai publicat.
Pentru Cătălin Elisei, acum brav şef de agenţie de asigurări, în amintirea anilor de frenezie radiofonică
„Bună seara, dragii mei, eu sînt bineînţeles şi vă urez bun venit la o nouă ediţie a emisiunii Punct ochit, punct lovit, ca de obicei, la Radio Hit! În oraş, rulează săptămîna aceasta filmul despre Doors, aşa că astăzi vom vorbi despre Jim Morrison, cîntăreţul, revoltatul, poetul, despre Morrison şi despre Doors. Azi, fără muzică la cerere, fără dedicaţii muzicale, fără telefoane. Am adus cu mine, aici, toate CD-urile mele cu Morrison, adică chiar toate! Încă o dată, Jim Morrison, poet american, cum scrie pe piatra de mormînt din cimitirul său parizian, şi astăzi nu vom asculta decît asta. Am adus, de asemenea, două ediţii din poeziile lui Morrison, una cumpărată în toamna lui *90 de la Paris, în engleză şi, desigur, franceză, şi cea apărută acum doi ani la Ploieşti, în engleză şi română. Vom vorbi despre Morrison, voi recita din Morrison, vom asculta Morrison. O să vedeţi că e mai bun decît tot rap-ul şi tot hip-hopul pe care le ascultaţi voi astăzi, crezînd că e vorba tot despre muzică… Veţi vedea că, dacă amiralii fac războaie, fiii amiralilor fac uneori poezie revoltată şi o muzică superbă. Dincolo de minunatele texte, dincolo chiar de excepţionala muzică, fiţi atenţi la vocea atît de melacolică, infinit de tristă, deşi gravă, virilă, a lui Morrison… Dacă nu vă place vocea, v-o recomand pe-a domnului Iliescu care, aflu din regie, tocmai se adresează naţiunii pe cîteva posturi de televiziune! Ca întotdeauna, e de ales – între Morrison şi Iliescu, de data asta! Dar să lăsăm prostiile! Să trecem la treabă! Trebuie să precizez, pentru tinerele noastre ascultătoare, că ele riscă să facă o eroare foarte gravă atunci cînd îşi imaginează că vocile vesele, vioaie ş.a.m.d. ascund neapărat şi alte calităţi…”
Vorbesc într-una, aproape nu respir, parcă-s în delir, parcă-s intrat în tunelul timpului, trec de la o melodie la alta, iau cîte o gură din sticla de vodcă, apoi din paharul cu suc de roşii, n-am vreme să-mi fac bloody merry, ca pe vremuri, ca atunci cînd Morrison mai trăia, iar eu eram tînăr şi ferice. Îmi aprind ţigară de la ţigară, mai pun o melodie, îi mai beştelesc pe puştani pentru incredibila lipsă de gust muzical şi de educaţie muzicală. Între melodii, le povestesc experienţa mea, a generaţiei mele, cu magia pop-rockului, despre spargerea barierei auditive în anii *60 şi a celei vizuale în anii *80, despre magnetofoane Majak, casetofoane Philips şi videoplayere, despre blugii de contrabandă, despre ţigările de la shop, despre părul lung pe care ţi-l tundea Miliţia, despre fustele scurte tăiate de aceeaşi Miliţie, despre libertatea de la Europa Liberă şi cea din discotecile cantinelor studenţeşti, despre Cornel Chiriac şi primele cîntece ale Phoenixului, despre dilema, uneori de-a dreptul contodentă Beatles – Rolling Stones, despre moartea lui Morrison, despre cea a lui Hendrix, cînd mi-am obligat colegii să-şi pună doliu la uniformă, deşi destul de îndoliate erau şi uniformele de pe vremea aceea, despre Janis Joplin şi sticlele golite în timpul concertelor şi trupul ei mort găsit în Soho, despre cehoaicele, suedezele şi polonezele de la mare, despre flower-power, despre a face sex, a iubi şi a face dragoste… Puţini au văzut filmul, aşa că-i trimit în oraş încă de mîine dimineaţă, mai au patru zile la dispoziţie… Bun, hai să le pun „When the Music*s Over”, că e destul de lungă să-mi fac timp pentru reveriile, pentru fantasmele, pentru amintirile mele…
Octombrie 1990, vreme destul de închisă, aproape tot timpul plouă, sînt de vreo două-trei zile aici, mi-am luat banii din bursă, îi am pe toţi cu mine, cash, că nu-s învăţat cu băncile, casiera chiar s-a mirat că încasez toată suma de pe cec, mi-am rezolvat problemele de cazare, m-am instalat destul bine în Cité Universitaire, undeva în sudul Parisului, în camera altui est-european, un polonez plecat la Londra la iubită, dar care-şi recuperează ceva din banii pe chirie. Nici nu mi-a luat mult, poate e prieten cu Vişniec, poate e solidaritatea săracilor Europei. E polonez, e solidaritatea pură şi simplă, ca în anii *80. Două săptămîni sînt asigurat, apoi mai văd, poate la Matei dacă reuşim să-l mutăm, poate la un hotel mai ieftin, poate-mi ajung numai două săptămîni de stat aici şi plec în patrie mai repede cu nişte bani în buzunar. Deşi, nu cred. În ciuda vremii, Parisul mi se pare fermecător, nu dezminte prin nimic imaginile mi ce s-au fixat încă din copilărie, cu ajutorul filmelor, lecturilor despre avangarde, ilustratelor şi nenumăratelor albume pe care le-am tot primit cadou la aniversări. Am mers aproape tot timpul pe jos şi aşa voi face cît voi fi aici, ca să mă pătrund pînă-n plex de acest oraş ce mă fascinează din prima copilărie. Şi chiar am rămas fără aer cînd l-am privit prima oară, din avionul care se pregătea de aterizare. Nu iau metroul decît pentru a ajunge în anumite zone, pe care apoi le explorez minuţios, străzile şi străduţele, le marchez la pas ca să le fac şi mai mult ale mele. Mă port cu Parisul precum un cîine cu orice loc pe care îl ia în posesie. Ieri, spre seară, am văzut tîrfele din Saint Denis, dar nu m-au impresionat cine ştie ce, o ofertă variată într-adevăr, toate culorile şi toate vîrstele, dar păreau cu toatele cam trecute, dacă aş fi avut obişnuinţa sexului tarifat, mi-ar fi fost greu să aleg ceva convenabil pentru gustul meu, poate totuşi o negresă de vreo 30 de ani, pentru exotism, mîine o să merg să beau o bere în Pigalle, la mesele de la geam, o să mă coste berea triplu, dar o să am o vedere mult mai bună. Oricum, după cum spune şi Matei, e mai interesant în Montmartre, deşi zona s-a comercializat ca dracu*, tot mai vezi ceva prospături disponibile pe lîngă artiştii ambulanţi. E şi mai interesant prin anunţurile din ziar ori de pe Minitel, zice el, dar mi se pare stupidă această mecanizare a sexului, această prostituţie industrializată, trecută cumva la banda rulantă, dezumanizată, ca să spun aşa. Prefer să privesc fetele din vitrinele de la Amsterdam ori Hamburg.
Dar azi, azi merg să-mi văd zeii morţi. La Proust, Balzac, Enescu şi ceilalţi, a fost simplu. Nimeni pe acolo, de altfel puţină lume pe aleile cimitirului, vremea e prea închisă, prea cenuşie, prea umedă. O umezeală care ţi se infiltrează în haine, în plămîni, în oase. M-am uitat puţin la pietrele tombale, m-am rugat în gînd pentru liniştea lor cerească, am trecut mai departe. Spre Morrison, că pentru el am venit de fapt. Restul nu e decît politeţe culturală, cum se şi cuvine, nu asta e problema, dar nu pasiune, nu obsesie instalată temeinic la 15-16 ani. Cînd Morrison a murit, cred că eu aveam vreo 18. Sau chiar numai 17? Şi ascultasem tot ce se putea asculta atunci. Banda Morrison era de neatins, de neşters. Banda Morrison, alături de banda Hendrix, banda Joplin, benzile cu bluesuri, cele cu originile jazzului, selecţia din Rolling, singurele BASF, rare şi scumpe, pentru restul erau bune şi benzile redegiste. Acum nu mai folosesc decît CD-uri ori memoria computerului. Ieri, în Montparnasse, de la „Ochiul ascultă”, splendid nume de librărie!, mi-am cumpărat poeziile lui Morrison, ediţia anglo-franceză, comodă, în 10/18, uşor de răsfoit, tipărită destul de bine deşi pe hîrtie comercială, reciclată cum zic ei, vreo douăzeci de franci, nu mai mult decît o sticlă de vin acceptabil.
Surpriză. Printre monumente, pietre tombale, tufişuri desfrunzite, prin ceaţa uşoară şi cenuşie, văd că e lume la Morrison. Cinci-şase siluete, în picioare, aşezate pe pietrele din jur, în dezordine, dar în acelaşi timp, e sesizabil acest lucru, în grup. De la distanţă, se aud primele note din „L.A. Woman”. Mă apropii, un caseton e aşezat lîngă discreta piatră a mormîntului, pe care o ştiam din fotografia trimisă de Gil, două sticle de Stolichnaya circulă din mînă în mînă – de unde-or fi găsit vodcă rusească aici? –, sînt trei bărbaţi şi patru femei. Cam de vîrsta mea, îi salut în franceză, îmi răspund, le spun că-s român şi-am venit pentru mormîntul lui Morrison, că aştept asta de vreo douăzeci de ani. Rîdem, ne dăm mîinile, nu-s francezi, ci, nu mai ştiu care şi cum, unguri şi polonezi. Fata singură, după nume, e cehoaică. Sînt aici din aceleaşi motive ca şi mine. Ne recunoaştem din prima, sînt cordiali şi amabili în ciuda faptului că dau buzna în grupul lor. Dacă grupul nu s-o fi alcătuit ad hoc. Îmi fac loc printre ei, unul mai scoate o sticlă dintr-un rucksac şi-mi spun s-o inaugurez, chiar aşa s-o inaugurez!, ceea ce şi fac, chiar aveam poftă de un gît de vodcă. Pe peretele imens al celui mai apropiat cavou, tot felul de graffiti, versuri de Morrison, numele acestuia cu cele mai variate caractere şi culori, promisiuni de neuitare, „forever love”, „forever young”, jurăminte de iubire cît cuprinde, cum altfel, nimic obscen totuşi, chiar şi cele cîteva „fuck”-uri mi se păreau acceptabile, erau în spiritul mortului, în fond, nu stătea Jim prea mult pe gînduri dacă apărea ocazia.
„Ei, dragii mei, aşa că v-a plăcut „When the Music*s Over”? Acum, „An American Prayer”! O să vă recit poezia în versiunea mea românească, pentru că cea de la Ploieşti nu mi se pare cea mai bună posibilă. Voi apela şi la versiunea franceză, ceva mai izbutită… V-a plăcut? OK. Pentru cei mai mărişori dintre voi, amintesc că am publicat o altă versiune românească, a unei foarte bune studente de la engleză, prin 1982 sau 1983, în revista Opinia studenţească, versiune pe care din păcate n-am regăsit-o. Vă place? Simţiţi cum respiră Whitmann în acest poem al lui Morrison? Să nu-mi spuneţi că n-aţi auzit de Whitmann că închid microfonul, vă tai calea, închid emisiunea şi o şterg naibii acasă. Nu-mi place să-mi pierd vremea chiar degeaba. Şi, acum, din nou muzică, din nou Morrison, cu trupa sa, Doors. Nu uitaţi că v-am trimis mîine dimineaţă să vedeţi filmul! Săptămîna viitoare continuăm cu Morrison şi o să vă controlez la teme… Deci, Jim Morrison şi Doors cu „LA Woman”. (Cătălin, pune piesa, ce naiba faci? Vezi că e tot pe discul 1. Go! Merge! Mulţumesc, Cătăline). Deci, „LA Woman” cu Jim Morrison!”
Bem vodcă, nu prea vorbim, sîntem probabil prea pătrunşi de solemnitatea momentului, a locului, de finalul în sfîrşit atins al unei aşteptări de decenii. Generaţia mea mai avea, mai are încă sentimentul ritualurilor, sîntem poate mai formalişti. Casetofonul împrăştie discret muzica în jurul nostru. Nici nu ştiu cînd, nici nu ştiu cine a avut iniţiativa, dar mă trezesc cu mîna dreaptă a Jannei în mîna mea stîngă. Reuşesc să fumez şi să apuc sticla de vodcă, cînd îmi vine rîndul, cînd cred că îmi vine rîndul, pentru că nimeni nu face legea între foştii hippyoţi, nici n-ar putea să facă vreo lege, reuşesc deci cu o singură mînă. Fumez şi beau cu o singură mînă. O privesc, nu ştiu dacă e într-adevăr frumoasă, ci doar melancolică şi caldă, senzuală. O senzualitate de animal adormit, de felină lenevoasă aşezată la umbră, dar gata instantaneu de reacţie. Mă priveşte şi ea, printre gene, cu ochii semiînchişi. Îi dau sticla, ia o gură şi o pune pe pămîntul rece şi umed. Mi-a plăcut cum a prins gîtul sticlei între buze, cum a mişcat buzele cînd a băut, cum i-a curs lichidul aprins pe gît, cum a pulsat jugulara. Nici nu ştiu dacă gîndesc asta, dacă nu e un ecou al percepţiilor subconştiente. De acum? De atunci? Din timpul emisiunii? Dintotdeauna? Nu ştiu, nici nu contează de altfel. Contează doar ceea ce s-a întîmplat, ceea ce s-ar fi putut întîmpla, contează doar povestea întîmplării. Ascultăm Morrison, bem vodcă, fumăm, ne ţinem de mînă. Încep să simt o căldură tot mai intensă în abdomen. În frigul umed din jur, e chiar plăcut. Se termină caseta şi ungurul cu părul albit înainte de vreme, dar faţa încă tînără, o schimbă parcă în transă. Pune compilaţia „Morrison Hotel”. Janna ia cutia în mînă şi recită încet, parcă silabisind titlul. „Mor – ri – son – ho – tel”… A despărţit er-urile ori numai le-a lungit pronunţia, dar nu desparte şi cuvintele. Era, este foarte excitantă. Îi privesc buzele în mişcare, buze splendide, cum aveam să văd cîţiva ani mai tîrziu, într-un film, la o actriţă căreia îi uit mereu numele, Angelina parcă, nu însă şi gura, nu însă şi buzele. Căldura în abdomen creşte. Mă uit în jur. Se uită în jur. Parcă am intrat într-o vibraţie comună. Sex vibrant, cum zice Miller undeva, poate în Plexus, nu, nu, nu, nu acolo, o spune în primul roman din trilogie. Habar n-am cine a avut, cine are iniţiativa, nici cine o va avea. Ne ridicăm sub privirile strălucitoare şi placide ale celorlalţi. Janna a luat o sticlă de vodcă aproape plină în mîna liberă. Ocolim printre morminte şi ajungem în spatele cavoului. Ne uităm în jur, nimeni, doar cruci, tufişuri golaşe, pietre tombale. Un lacăt ruginit atîrnă de capătul unui lanţ şi mai ruginit la uşa cavoului, dar nu e încuiat, ţine doar laolaltă capetele lanţului. Intrăm. E întuneric, mai întuneric decît afară, deşi de undeva de sus, printr-un fel de înguste lucarne simetrice, intră puţină lumină. Ne îmbrăţişăm orbeşte, ne pipăim, ne sărutăm şi ne strîngem unul în altul de parcă am fi fost singuri de la facerea lumii. Scot haina dublată şi o întind pe piatra rece. Înainte de a se aşeza, Janna mă întreabă de prezervative. Bineînţeles că nu am, doar nu te duci în vizită la cimitir cu prezervativele la purtător!
Afară începe o discuţie în contradictoriu, însă cu voci destul de domoale. Fetele ne aprobă fără prea multe ezitări. Băieţii nu, ei cred că aş fi pîngărit solemnitatea momentului, că aşa ceva pur şi simplu nu se face. Şi ce tupeu poate să aibă, domnule, se vede de la o poştă că-i român! Aşa-s ăştia, în anii şaptezeci, cînd mergeam vara la marea lor, că mă săturasem de lacul nostru, nu lăsau nici o puştoaică în pace. Nu se poate! Nu pentru că aici e un cimitir, să fie limpede, eu n-am astfel de prejudecăţi tîmpite, afirmă ungurul, ci pentru că e vorba de Morrsion. Dar Morrison ar fi făcut exact acelaşi lucru!, izbucneşte una din fete, e tot o prejudecată şi ceea ce crezi tu, ceea ce spui tu. Da, dar el nu e Morrison!, îi soseşte rapid răspunsul. Asta cam aşa era! Dar, dacă aş mai fi fost cu ei, m-aş fi apărat. Aşa este, trebuie să recunosc, nu sînt Morrison, dar învăţ lucrurile bune de oriunde şi de la oricine le întîlnesc, nu e nici o crimă să înveţi mereu cîte ceva. Şi ar mai trebui să se constate cine a avut iniţiativa. De fapt, e o prostie, nici Morrison n-a avut vreodată iniţiativa, se lăsa pur şi simplu dus de val, cum şi trebuie, cum a şi făcut toată generaţia aceea de feline leneşe, senzuale, căutînd căldura soarelui chiar şi pe vremea lunii pline. De ce naiba au mai migrat nebunii ăştia în California, de ce au bîntuit India, America Latină şi Africa, dacă nu de asta? Îmi place să-mi imaginez dialogul lor, care pe nebăgate de seamă a devenit dialogul nostru, chiar îmi place cum i-am pus la punct! De parcă aş mai fi recuperat odată Transilvania, ce tîmpenie! Într-o versiune, aveam să fim lapidaţi cu pietre rupte din monumentele funerare la ieşire, la reieşirea în lume. Într-alta, mai optimistă, am fost întîmpinaţi cu strigăte de hip-hip-ura şi aplauze frenetice la ieşire, la reieşire. În lume. Cel mai mult îmi place varianta în care Morrison însuşi, cu vocea sa tristă, melancolică, gravă, virilă, ne-a acordat binecuvîntarea. Dar n-o pot povesti pentru că o să vi se pară neverosimilă şi nu vreau să rup pactul realist. De fapt, nu-mi pasă de nici un pact, n-am făcut vreo înţelegere cu voi, cu nimeni, vreau însă s-o păstrez numai pentru mine. Pentru cine scriu? Pentru mine în primul rînd, desigur, aşa că-mi pot păstra largi porţii secrete! Şi, totuşi, vocea lui Morrison, vocea aceea tristă, gravă, calmă şi tunătoare în acelaşi timp, lansînd dintre morminte acel „Bless you…” a fost ceva…, ceva despre care nu vreau să vorbesc, să scriu.
…că doar nu pleci în vizită la cimitir cu prezervativele la purtător! Janna îmi toarnă vodcă în palme, mă fricţionează, mă pune să le scutur, mă împinge blînd pe haina întinsă, îmi desface pantalonii şi mi-i coboară în jos pe picioare, se aşează cu capul în poala mea şi-mi prinde blînd sexul între buze, pe care le mişcă încet înainte şi înapoi. Îmi ia mîna şi mi-o coboară spre fanta nici nu ştiu cînd eliberată. Îi masez uşor sexul, o mîngîi pe clitoris, îi strîng uşurel buzele exterioare, îi ocolesc cu mişcări încete lindicul, apoi i-l prind uşor între degete. Estimp, mă tachinează cu vîrful limbii, dă drumul sexului, îl loveşte cu vîrful limbii, îl prinde iar între buze. Cu mîinele uşoare, mîngîie testicolele, apoi le prinde pe rînd în gură, de parcă ar dori să le înghită. Se întoarce la sex. Vreau să schimb poziţia, mi se pare nedemocratică, cred că e frustrantă pentru ea, dar îmi şopteşte că e bine aşa, „c`est bien comme ca, cheri, c`est très bien…”. E haios să vorbeşti într-o limbă străină cînd faci dragoste, eşti parcă mai în voia ta. Se întoarce puţin, ca să-mi facă accesul mai uşor şi-i introduc arătătorul şi mijlociul în vagin în vreme ce-i masez lindicul cu degetul mare. Respiră precipitat, gîfîie, în timp ce eu simt că vine momentul exploziei. Accelerez mişcarea, ea îşi ridică fundul în întîmpinarea mea. De afară, muzica se aude foarte încet, dar se aude. Încerc să-mi folosesc şi mîna stîngă, dar nu ajung, era cît pe ce s-o las pe Janna fără prada ei şi a mormăit nemulţmuită, pre limba ei, continuu deci cu o singură mînă, masîndu-i cu cealaltă sînii, sîni perfecţi aş spune în ciuda anilor ce trecuseră peste ei, pe sub puloverul gros, cu cealaltă. Nu ne-am sincronizat perfect, cum se întîmplă în prozele proaste, sau în filmele la fel de proaste cu subiecte erotice. În vreme ce explodam, în vreme ce-mi reţineam spasmul, ea de-abia se pregătea să erupă. În vreme ce-mi sorbea lacomă seva, m-am întors brusc, i-am sărutat sexul cu buzele, căutîndu-i lindicul cu limba. Degetele mele îşi continuau mişcarea dus-întors între pliurile catifelate ale vaginului. Şi deodată, am simţit cum tresaltă spamodic, cum îmi scapă sexul golit din gura ei şi am auzit-o cum urlă, acesta e cuvîntul urlă: „Mor – ri – son – ho – tel !” Am rămas minute întregi nemişcaţi, mîngîindu-ne doar sexele reciproc, cu gesturi pline de o anume castitate. Apoi, ne-am ridicat şi ne-am îmbrăcat în tăcere. Janna a luat sticla, a înghiţit violent cîteva bune zeci de centilitri de vodcă, apoi mi-a băgat-o în mînă. Am băut încet, am aprins alene o ţigară pe care i-am dat-o, mi-am aprins mie alta. Umăr lîngă umăr, şold lîngă şold, vorba traducătorului român al lui Bush, pe haina de iarnă dublată, fumam în tăcere, ascultînd muzica aproape neauzită de afară. Am sărutat-o pe frunte, iar ea mi-a sărutat mîna dreaptă, ceea ce mi-a provocat un mic şoc – era slavă, e drept, dar, totuşi, hippyotă, emancipată! Am terminat ţigările, am aruncat chiştocurile printre celelalte ce umpleau podeaua şi ne-am întins îmbrăţişaţi pe piatra acoperită. Eram mai degrabă goliţi decît obosiţi, cumva, cum să zic?, post-cataclismici, poate post-traumatici, dar nu obosiţi. Ne-am lipit înfriguraţi unul de celălalt, ne strîngeam în braţe de parcă am fi fost iarăşi singuri pe pămînt de la facerea lumii încoace. A început să fredoneze încetişor, fără cuvinte, cîntecul de afară. Îi simţeam căldura respiraţiei pe pielea gîtului, îi simţeam sînii lipiţi de pieptul meu, îi simţeam palmele pe spate, îi simţeam, prin hainele amîndurora, căldura sexului pe abdomen, puţin deasupra sexului meu cuminte, calmat, adăpostit pe interiorul coapselor ei. Aş fi rămas aşa pentru totdeauna… Şi era atît de limpede, în acelaşi timp, că ne vedem nu doar prima, ci şi ultima oară! Că e o experienţă fabuloasă, nu în primul rînd sexuală, poate nici măcar sexuală, ci esenţială, o veritabilă buclă în timp, dar irepetabilă…
„Bun, asta a fost „LA Women”, dragii mei, şi pentru că melodia mi-a trezit ceva amintiri de pe vremea vizitei mele la mormîntul lui Morrison de la Père Lachaise, v-am povestit despre mormînt?, parcă da, dacă nu vă spun săptămîna ce vine, o s-o mai pun o dată, o s-o mai spun o dată. Dar nu încă, înainte vă recit şi poezia. Versiunea de Ploieşti e mai bună decît în alte cazuri, aşa că nu mă mai chinui cu o versiune a mea… Acesta e, deci, textul şi, înainte de ne lua rămas bun pînă săptămîna viitoare, cînd ne vom ocupa din nou de Morrison şi The Doors, vă reamintesc că v-am trimis la film. Deschide-ţi uşile, fraţilor! Săptămîna viitoare voi da şi melodii la cerere, dar numai din Doors şi doar pentru cei care mă vor convinge că au văzut filmul. O să fac şi un concurs, iar cei mai buni dintre voi vor primi copii după CD-urile mele cu Morrison. Putem face asta acum în studioul nostru. Mai sînteţi aici? E OK, înseamnă că aţi ales Morrison! Cred că aţi ales bine. Cît mergea cîntecul, am fost în regie şi l-am văzut pe preşedinte, vorbea deja de vreo oră poporului. Eu m-am întors aici, lîngă voi, împreună cu muzica lui Morrison. Reamintindu-vă că aţi fost în compania lui L. A., ce coincidenţă!, la Punct ochit, punct lovit, aici, la Radio Hit desigur, vă spun la revedere şi vă las în compania lui Jim Morrison. Cătăline, ai pregătit CD-ul? OK! Ascultaţi „LA Women” cu Jim Morrison şi formaţia The Doors. Am primit mesajul pe e mail în care sînt întrebat de ce nu fac o emisiune dediactă lui Freddie Mercury. O să fac, fiţi liniştiţi, ca să vedeţi că nu orientarea sexuală mă intersează, ci numai calitatea muzicii. La revedere, pe săptămîna viitoare. (Cătăline, cîţi crezi că se duc la film? Toţi? Ar fi ceva. Nu eşti prea optimist? Să mai zică nu ştiu cine, dobitocii ăia de la CNN, pardon de la CNA, că nu sîntem educativi pe aici, pe la postul nostru de radio!)
Am ieşit primul, fără să privesc în urmă, mi-am luat geanta de umăr de pe crucea metalică de care era agăţată, am salutat în tăcere, dînd doar din cap şi am plecat prin ploaie spre ieşire. Cînd am întors capul, n-am văzut-o, încă nu ieşise în lume probabil. În faţa porţii, o maşină de la „Propreté de Paris” a oprit la marginea trotuarului şi trei bărbaţi în impecabile costume alb cu verde, toţi cu ochelari cu rame aurii, au coborît. Tipul meridional, maghrebin. Au luat-o alene, vorbind în ritmul Mediteranei între ei, spre bistroul de vis-a-vis. Le călcam apăsat pe urme de parcă n-aş mai fi băut o bere de mii de ani. Şi chiar aşa am băut nenumăratele „démi-pression”! Din cînd în cînd, îmi amintesc toate acestea de parcă aievea s-ar fi petrecut. Văd, aud, miros, gust, simt aproape totul exact ca şi atunci, exact ca şi acolo, ca şi cum chiar aş fi fost. Şi peste toate, vocea aceea incredibilă, vocea lui Morrison binecuvîntînd precum marele oficiant al unei religii dispărute. Şi chiar e dispărută, ori pe cale de dispariţie încă din anii şaptezeci. Binecuvîntînd animalele libere şi sălbatece, hyppioţii între două vîrste şi copiii, bineînţeles! Bless you, vrednicule cititor! Şi nu-mi purta pică dacă am fost, cîteodată, îndepărtat de tine, reticent, mefient. Am relatat, totuşi, tot ceea ce se putea relata, poate chiar puţin mai mult decît atît!, fără a dăuna misterului fără de care nimic nu merită, şi nimic nu există. Sînt iertate, totuşi, chiar şi păcate mai mari şi mai grele decît acesta!
Mai 1995 – decembrie 2002
Irina Zamfirescu 23 May la 16:13 |
Bucureștiul pare că ar fi inepuizabil. Construcții P+inifinit, spații verzi transformate în [ citeste mai departe ]
Mihai Goţiu 23 May la 15:30 |
Uninominalul pur, în forma adoptată ieri de Parlamentul României, e o mare mizerie. Argumentele [ citeste mai departe ]
Elena Vijulie 23 May la 14:29 |
Legea privind sistemul electoral majoritar uninominal a trecut ieri de Camera Deputaţilor, după ce [ citeste mai departe ]
Costi Rogozanu 23 May la 14:22 |
Ce e în neregulă cu POSDRU? Am tot fost avertizaţi că face Comisia Europeană verificări. [ citeste mai departe ]
Laura Cernahoschi 23 May la 12:10 |
Apare doar la emisiuni cu Gâdea, Alesandra Stoicescu sau duminicale de cancan, unde nu i se vor [ citeste mai departe ]
Cristian Teodorescu 23 May la 10:00 |
Uninominalul pur şi dur la care a visat Traian Băsescu pe vremea cînd era pe val s-ar putea [ citeste mai departe ]
Cristian Cojanu 23 May la 09:54 |
From Romania with Art,
25 mai, ora 21.30, Grădina Verona
Pe 25 mai, de Noaptea Albă a Galeriilor, [ citeste mai departe ]
Iulian Leca 23 May la 04:30 |
Cea mai mare critica adusa sistemului electoral ce tocmai a trecut si de Camera Deputatilor e ca [ citeste mai departe ]
Dorin Tudoran 22 May la 22:27 |
Prima lună de după o căsătorie este numită ”luna de miere”. Prima lună a [ citeste mai departe ]
Alin Fumurescu 22 May la 19:36 |
… s-au inmultit atacurile impotriva lui Basescu pe ultimul front ramas disponibil – [ citeste mai departe ]
Ciprian Şiulea 22 May la 18:11 |
Astăzi USL a demonstrat că tot ceea ce a spus în ultimii cîţiva ani împotriva PDL nu a fost [ citeste mai departe ]
Elena Vijulie 22 May la 14:19 |
Premierul Victor Ponta şi ministrul afacerilor europene Leonard Orban au anunţat ieri că [ citeste mai departe ]
Cristian Teodorescu 22 May la 12:06 |
Monica Macovei susţine că guvernul Ponta, despre care premierul spune că e cel mai curat, e cel [ citeste mai departe ]
Ciprian Domnişoru 22 May la 04:22 |
Întrebat despre participarea financiară a României la achiziționarea de către NATO a unor [ citeste mai departe ]
Costi Rogozanu 21 May la 21:55 |
Nişte fapte. Traian Băsescu s-a întîlnit ieri cu vice-preşedintele Chevron, compania care vrea [ citeste mai departe ]
Mihai Goţiu 21 May la 19:43 |
Nu mai e doar o impresie de început de campanie. Ci o confirmare: Emil Boc a evitat până în [ citeste mai departe ]
Constantin Creţan 21 May la 19:05 |
În ţara în care Eminescu, Creangă, Caragiale şi Preda n-au fost absolvenţi ai vreunei [ citeste mai departe ]
Cristian Teodorescu 21 May la 18:20 |
Useliştii au început ofensiva de vară puţintel mai devreme, presaţi de calendarul [ citeste mai departe ]
Costi Rogozanu 21 May la 15:38 |
Alegerea dintr-un tur a primarului generează tot felul de efecte secundare. De exemplu, negocierea [ citeste mai departe ]
Stelian Tănase 21 May la 12:17 |
Traian Băsescu aflat la Chicago, printre români, a profitat că se afla departe de casă şi [ citeste mai departe ]
Mihai Goţiu 21 May la 11:00 |
Am văzut și români care (încă) îl iubesc pe Traian Băsescu. E drept, nu în România. Trebuie [ citeste mai departe ]
Cristian Teodorescu 21 May la 10:03 |
Şi ducîndu-se dumnealui Traian sin Băsescu la sfat în cele străinătăţi l-au însoţit alai, [ citeste mai departe ]
Costi Rogozanu 20 May la 15:44 |
Săptămîna asta cele mai discutate probleme au fost cîinii vagabonţi, curăţenia oraşului, [ citeste mai departe ]
Constantin Creţan 20 May la 12:38 |
Fostul ministru german al apărării a ieşit din politică şi a pierdut titlul de doctor în urma [ citeste mai departe ]
Mihai Goţiu 20 May la 10:15 |
Înainte de începerea festivităților de lansare a candidaților USL la Consiliul Județean și [ citeste mai departe ]
Alin Fumurescu 19 May la 21:32 |
… c-acum nu mai e de gluma. Acum e serios. Acum nu mai e vorba nici de USL, nici de PDL, nici de [ citeste mai departe ]
Cristian Teodorescu 19 May la 20:12 |
După ce-am văzut fragmente din teza de doctorat a procurorului general al României, Laura [ citeste mai departe ]
Dorin Tudoran 19 May la 18:00 |
Copertă & Copyright 2012 - ION BARBU
Anunțul făcut de unul dintre cei mai guralivi și [ citeste mai departe ]
Constantin Creţan 19 May la 17:59 |
Ca şi Mugur Ciuvică, despre care tocmai am scris, tot din categoria celor pentru care pare a [ citeste mai departe ]
Ciprian Şiulea 19 May la 16:58 |
Cînd tînjeam şi eu mai tare să pot scrie despre altceva decît plagiate şi incompatibilităţi [ citeste mai departe ]
| Mihai Goţiu 10641 citiri |
| Cristian Teodorescu 9488 citiri |
| Costi Rogozanu 8817 citiri |
| Ciprian Domnişoru 4108 citiri |
| Alin Fumurescu 3927 citiri |
| Constantin Creţan 3390 citiri |
| Dorin Tudoran 2862 citiri |
| Dan Duca 2466 citiri |
| Elena Vijulie 2430 citiri |
| Ciprian Şiulea 2293 citiri |
| Mihai Goţiu 7 postari |
| Cristian Teodorescu 7 postari |
| Costi Rogozanu 6 postari |
| Constantin Creţan 4 postari |
| Dorin Tudoran 3 postari |
| Alin Fumurescu 3 postari |
| Ciprian Domnişoru 3 postari |
| Iulian Leca 2 postari |
| Ciprian Şiulea 2 postari |
| Elena Vijulie 2 postari |
| Mihai Goţiu 61033 citiri |
| Cristian Teodorescu 39828 citiri |
| Costi Rogozanu 38009 citiri |
| Ciprian Domnişoru 18156 citiri |
| Alin Fumurescu 17833 citiri |
| Viorel Dobran 12301 citiri |
| Dan Duca 11266 citiri |
| Constantin Creţan 11149 citiri |
| Elena Vijulie 9055 citiri |
| Dorin Tudoran 8689 citiri |
| Mihai Goţiu 29 postari |
| Cristian Teodorescu 29 postari |
| Costi Rogozanu 28 postari |
| Alin Fumurescu 11 postari |
| Constantin Creţan 10 postari |
| Ciprian Domnişoru 9 postari |
| Dan Duca 8 postari |
| Dorin Tudoran 8 postari |
| Ciprian Şiulea 7 postari |
| Viorel Dobran 6 postari |
© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.
Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Mda. Cum s-ar zice, postare si proza oportun(ist)a… Naratorul m-ar fi ucis pe loc daca ar fi pomenit-o pe tinara si fermecatoarea doamna Ileana B, compatrioata noastra, administratoare pe-atunci la Cite Universitaire pe Boul Jourdain. Et in Lutetia ego, din martie 90 pina in ianuarie 91 .
@LA Domnu Antonesei, in timp ce postati aci, eu va lasam un mesaj dincolo, la Cal
Sorry.Reiau ce am postat acolo, poate merita (ma refer la o punere in pandant a ce e afara si a ce poate sa ne locuiasca)
“Cărţile familiei Petrescu arată nu numai preocupările şi gusturile personale, dar şi posibilităţile de achiziţie din anii comunişti. Unele erau aduse (cu riscuri) din străinătate şi aveau valoare subversivă. După cum ne-ai povestit, acestea se împrumutau, ca de la o bibliotecă publică. Existau exemplare rare, copiate de mână. Oare studenţii de azi îşi pot închipui un asemenea exerciţiu benedictin? Ce valoare reprezenta pe-atunci o carte la care accesul era dificil sau interzis, ca să ai răbdarea de a o copia frumos de mână şi bucuria de a o împrumuta apoi altora? Ba chiar, notând pagina din ediţia iniţială, pentru ca posibilii cercetători să poată face trimiteri corecte, să poată cita exact ca din ediţia originală! Probabil că numai în Evul Mediu cartea a mai însemnat atât de mult pentru cititori. Probabil că asta înseamnă recuperarea întregului sens din expresia astăzi atât de tocită: “iubitor de carte”.
Pentru mine, am mai spus-o, biblioteca unui om este o fiinţă vertebrată, cea care, pe scara evoluţiei, îi urmează omului. Aşadar: microorganisme, nevertebrate, vertebrate, cărţi. Sau, la capătul de sus al scării evoluţiei: maimuţă, om, bibliotecă.”
romlit.ro/maimu../
2009-12-11 07:31:40 | Raporteaza
@) Daniel StDenis
Nu, naratorul n-a avut placerea s-o cunoasca pe d-na cu pricina! El n-a stat decit doua luni, atunci, la Paris, in miezul toamnei.
Da, de buna seama, stiu despre ce este vorba – numai eu stiu cite carti am copiat de mina, dat fiind ca le aveam doar pentru doua-trei zile si nu era timp nici de tradus, nici de conspectat, ci de copiat in mare viteza, cu un sistem de abreviere a cuvintului personal! Lucram in cercetare in anii `80 si ne documentam ca in evul de mijloc – gresit, in Evul Mediu, aveau vreme sa se documneteze su sursele erau mai putine!
2009-12-11 07:50:46 | Raporteaza
Iar sorry(aci e catre 1 dupa medul noptei), clippingul de mai sus (#1) avea disclaimerul
@ALL
Defazat , am dat de cele de mai jos (si oarecum de mine); daca n-ati degustat deja, merita, as zice, sa va clatiti ochii.(am decupat, la capat e adresa web pentru insemnare completa)
2009-12-11 07:52:33 | Raporteaza
@LA Domnule Antonesei. Vad ca umblati la tachetsi (dispozitivul de tachinat) daca v-am dat dispensa la purcelus ori mielusel. Poate ma razgindesc… Ma duc sa ma culc, am de 5 ore de somn inainte de altele 10 de slavery. Zi buna dv and to ALL .
2009-12-11 08:01:04 | Raporteaza
Ce proza buna, domnule Antonesei! De mult n-am mai citit astfel de pagini in limba romana. Este genul de proza pe care o citesti incet ca sa gusti fiecare pasaj… Iar insufletirea umana care o anima la fiecare intorsatura de fraza este de mare efect…
V.B.
2009-12-11 08:06:47 | Raporteaza
@) Daniel StPaul
Sper ca urarea mea de somn usor sa va prinda deja adormit!
2009-12-11 08:33:33 | Raporteaza
@) Vasile Baghiu
Multumesc foarte mult pentru atentie. M-am straduit si eu sa invat, cit am putut, de la cei mai batrini, mai vechi, unii mult mai vechi decit noi.
2009-12-11 08:34:53 | Raporteaza
Parca ziceati ca plecati in Creta, Dinescu in Bulgaria daca Prostanacul (“vai Mihaela dragostea mea”!)nu iese Presedinte si acum ce vad?
Va vad pe amandoi in Republica lui “FuteVant” !
Pe unul la Irealitatea pe celalalt la vox publica (propunerea lui Felics de dupa referendumul de suspendare : ” trebuie trimisi pe internet oameni care sa discute cu sustinatorii lui, sa-i convinga….”) facand propaganda si diversiune de sorginte securistica, adica exact ce propunea Felics.
Pe Dinescu il vad la IRTV cu burta-i tzuguiata de administrator la cantina PCR impreunandu-si mainile la ceafa groasa de bulgar, ca un belfer, proferand porcisme, pe celalalt scuipandu-l pe Patapievici care a avut tupeul sa aminteasca de o caseta video care a circulat pe piata , in care consiliera lui Prostanacu’ servea sex oral!
Deh, fiecare cu mirajul lui , Bulgaria si Creta din Republica lui “FuteVant”!
2009-12-11 08:59:03 | Raporteaza
@) Freedom
Ma tem ca nu ati citit atent ori nu ati inteles bine ce spun eu in interviul cu pricina – plecarea mea nu e legata de alegerea unuia sau altuia, pentru ca imi este peste puteri sa fac vreo diferenta intre ei, precum si intre ei si restul clasei politice, eu vad lumea asta politica bastinasa ca pe o cloaca imunda compacta. Asta pe de o parte, pe de alta, o plecare de acest fel nu se face asa peste noapte, sint totusi tot felul de arnajamente de facut, aici si acolo!
2009-12-11 09:12:57 | Raporteaza
mi-ai facut dimineata speciala
multumesc
2009-12-11 09:19:23 | Raporteaza
@) Bogdana
Cu mare bucurie. Nu pot decit sa regret ca nu tuturor, de pilda fanilor politici!
2009-12-11 09:22:48 | Raporteaza
Un text absolut extraordinar! Nu mai citisem de mult ceva atit de bine scris.
Multumesc
2009-12-11 09:25:26 | Raporteaza
@) Andrei
Eu va multumesc pentru atentie si, desigur, apreciere.
2009-12-11 09:28:24 | Raporteaza
Aparte:
Nebunie curată! N-aş fi putut crede…
Uite, însă, că se-ntâmplă.
Vom avea în curând o lege care să pună stavilă… fanteziei???
Uuuuuuups… (Am zis io că ne leagă!!!)
Mă-ntreb dacă, în afara artei, mi-e de vreun folos să ştiu ce fantezii sexuale-i dau prin deblă cuiva, fie el candidat au ba. Ca-n bancurile cu proşti, să mor io…
Nu te lăsa nici tu, nici tu…
Şi se mai arată şi ofuscaţi dacă râdem. Păi, cum dracu să nu râdem, că-i de râsu-plânsu. Io am râs până mi-or dat lacrimile.
Că nu vezi aşa, la tot pasul, preşedinţi lustruindu-şi bocancii cu ştiinţa de carte a unor bărbaţi care pretind că duc pe umerii lor o naţie-ntreagă. Wow, ce hiperbolă mi-a ieşit. De unde că, de la sublim la grotesc e mai puţin decât un pas: ajunge şi-o vorbă. Ştiinţă de carte să fie asta?
Tare:
Una e să-ţi laşi fantezia să zburde spre satisfacţie proprie şi alta e să-ţi laşi pumnul să zboare că nu eşti satisfăcut.
Zic şi io şi mă-ntreb:
Care trăieşte mai bine?
2009-12-11 09:34:34 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Hei, vezi ca esti putin confuza! Despre ce lege vorbesti? Unde ai citit/auzit/vazut?
2009-12-11 09:44:17 | Raporteaza
Doamne apără şi păzeşte! Asta ar mai lipsi!!!
Nu vorbesc de NICIO LEGE!!!
Mă îngrozeam la gândul…
”Vom avea în curând o lege care să pună stavilă… fanteziei???”
Vezi că-i semnul întrebării!!!
2009-12-11 09:52:05 | Raporteaza
Aoleo!
Chiar că-s proastă!!! Muiere, de…
Tu râzi de mine şi eu am luat-o de bună…
Fain.
Mulţam, domn profesor.
Am pus boticul? L-am pus…
1-0
Recunosc.
Jos colopul!
2009-12-11 09:53:46 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Culmea e ca eu am pus boticul! Chiar am luat-o de buna, n-am vazut nici un semn de intrebare devreme ce incepusem sa vad rosu in fata ochilor! Ca asa-s eu cind aud de vreo forma de cenzura!
2009-12-11 09:57:39 | Raporteaza
Ha-ha-ha!!!
Serios????
Scuză-mă, dar nu pot crede…
2009-12-11 10:04:23 | Raporteaza
M-ati dat gata, domnule Antonesei.
M-ati dat gata.
2009-12-11 10:04:55 | Raporteaza
Calaretii Furtunii nu au plecat nicicand de langa noi, fiind mai prezenti ca niciodata. Ne informam, consumam, luam atitudine si ei sunt langa noi, fantasmagorici pe locul “din dreapta”.
Civilizatia noastra devine tot mai mult Pigalle-iana, politic, social si cel mai dureros si cultural.
2009-12-11 10:09:12 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Bineinteles!
2009-12-11 10:16:37 | Raporteaza
@) Nicole
Nu cred ca am facut-o intentionat si, mai mult, nu imi dau seama in ce sens!
2009-12-11 10:17:46 | Raporteaza
@) Dan
Cred ca din prima secventa ar putea iesi un poem frumos!
2009-12-11 10:18:51 | Raporteaza
[...] the original post: La Morrison Hotel, în Père Lachaise « voxpublica | Platforma de … Alte articole RepereTaguri DIMM SDRAM 512 PC133 pt. desktop – AnuntRapid.ro – Anunt [...]
2009-12-11 10:24:51 | Raporteaza
REALITATEA? TRUSTUL CATAVENCU?
Nu cumva apartin impostorului/infractorului VANTU?
2009-12-11 10:27:27 | Raporteaza
Ei, dom Profesor, poate-acum se dumiresc unii neînţelegînd distincţia intelectual-scriitor. Scritorul trăieşte ceea ce intelectualul nici nu are curajul de a recunoaşte c-ar fi citit. Scriitorul îi face şi pe alţii să trăiască, în vreme ce intelectualul îşi ascunde trăirile.
Domn’e, da’ şi cînd nu le mai ascunde, ce scriitor iese din el!
2009-12-11 11:29:10 | Raporteaza
@) Inima_Rea
Multumesc, multumesc. Da, acum sper si eu ca distinctia va fi mai bine inteleasa si nu ma voi mai trezi bagat aiurea intr-o categorie sociala cu care nu am nimic in clin sau in mineca!
2009-12-11 11:32:42 | Raporteaza
fanii politici poate sunt prea absorbiti ca sa isi mai traiasca si propria viata
poate nu le spune nimic morrison, doors…ar fi oricum, pacat
oare cati din generatia tanara mai ascuta hippie?
2009-12-11 11:35:00 | Raporteaza
se pare ca o sa devin fan “antonesei”
am rugat prietenii sa-mi cumpere un exemplar daca s-o mai fi gasind, avand in vedere 2006, anul aparitiei)
inca o data: succes
2009-12-11 11:42:11 | Raporteaza
Desi mie nu mi-a fost atat de greu sa fac diferenta, asa cum spuneti dvs., nu doresc sa va duceti in Creta, d-le Antonesei. Si chiar daca parerile noastre pot diferi in mod radical, am putea sa ne amintim uneori ideea “o singura tara, un singur popor”. Va multumesc pentru poveste, este minunata! Iar “mana intinsa” (ca o invitatie la “Doors”) merita cu atat mai multa consideratie, cu cat spune o poveste…
2009-12-11 11:47:36 | Raporteaza
Nu am timp decit sa spun ca mi-a placut; mai mult , ca sa zic ceva, partea orala, de crainic radio.
2009-12-11 11:51:13 | Raporteaza
[...] citit aici. Si mi-am adus aminte. Pe 8 decembrie a fost ziua lui. Jim Morisson. Poet genial. Si nebun, ca mai [...]
2009-12-11 12:40:31 | Raporteaza
Maitre, binevenita plimbarea prin Pere Lachaise. Intilnim parca mai multe puncte de reper comune, decit plimbindu-ne prin Cimitirul Casalotilor Romani… Totusi, oricit de mult as iubi the Doors (si ii iubesc – dar nu in mod deosebit) si pe Jim Morrison (idem), nu cred ca ne vom intilni in Hotel Morrison. Nu imi place vodka… nici chiar bauta, direct din sticla, de o cehoaica frumoasa.
2009-12-11 12:40:36 | Raporteaza
Ce faina proza ! Mi-am adus aminte de starea pe care mi-a indus-o vizita in mormantul lui Jim si se potriveste foarte bine amintirea asta cu clima si ambientul. Foarte frumos povestit. Multumesc !
2009-12-11 12:58:22 | Raporteaza
@LA Domnu Antonesei, nemingiiet ca naratorul si fermecatoarea doamna Ileana B nu s-au cunoscut (#2,sigur, doar doua lune, poate insuficient pentru un cunoscut , da’ nici macar acolo, de un intilnit?) primul lucru in dimineatsa asta fu sa telefonesc la Serviciul de Narratologie Infectioasa de la Cité Universitaire, Boul Jourdain. Guess what? I’ve got news! Narratologu infectsios de servici mi-a spus ca lucrurile sint departe de a fi cum ati spus dv, Autorele. Cica exista inscrissuri cu semnaturi (plus martori oculari) ca nainte pomenitsii s-au intilnit, poate chiar cunoscut… Neinformarea dv., mi s-a spus, vine de la faptul ca, din cele trei intentio ale instantelor actului literar- Auctor, Opus, Lector- membrii extremi nu-si cunosc decit propria intentio, pot, cel mult, sa ghiceasca (ori sa probabilizeze despre) cea a Opu-lui. Cesta din urma-i entitate endependenta si are, clermont ferrandian, sa propre intentio que Auctor et Lector ne connaissent pas. (Iaca, acord reusit! Cesta-i un un exercits de trezire. Marg in plata nevoii, va las cu bine)
2009-12-11 13:00:12 | Raporteaza
Uitai, si, dara
PS la #36 Facut ochi, dormit rau, cu noduri (Cred ca penca oarescine pe blog, estimp, imi scotea ochii pentru un dezacord. Miersi)
2009-12-11 13:08:45 | Raporteaza
@) Bogdana
Acum vrfeo zece ani, cind faceam emisiuni de radio, erau foarte multi – si foarte tineri! – receptivi la o muzica mult mai articulata decit cea de azi – sigur, inca se mai face muzica de calitate, dar predomina… Acum, insa, nu prea mai stiu cum stau lucrurile!
2009-12-11 13:30:01 | Raporteaza
@ Omma
Acum citeva luni, cind am avut nevoie de citeva exemplare pentru niste traducatori, am comandat de la editura si mi-au trimis! Daca nu mai este prin librarii – eu n-am mai gasit-o in Iasi.
2009-12-11 13:32:32 | Raporteaza
@) Diablero
Multumesc foarte mult! Cit priveste opiniile noastre politice, cred ca sint cel mai putin important lucru – doar fanii fac din asa ceva casus belli!
2009-12-11 13:36:33 | Raporteaza
@) Victor L
Multumesc. M-a pasionat radioul multi ani, poate prea multi, aproape zece!
2009-12-11 13:37:40 | Raporteaza
@) Nick Sava
Ei, cu virsta, am trecut nsi eu la scotch si burbon, basca in cantitati foarte mici!
2009-12-11 13:39:13 | Raporteaza
@) KingSnake
Eu va multumesc pentru atentie. Iar daca v-am trimis pe urmele memoriei, cu atit mai bine!
2009-12-11 13:42:47 | Raporteaza
@) Daniel StPaul
Intotdeauna personajelor isi fac de cap – ba alearga dupa un autor, ca isi ucid autorul, Doamne fereste! Uneori, ma terorizeaza atit de rau ca nici mai stiu cine e autorul, cine naratorul, cine personajul!
2009-12-11 13:45:27 | Raporteaza
pe piaţă au apărut nişte declaraţii, stupefiante prin mojicia lor, privind nu ştiu ce activitate particulară a unuia dintre candidaţi
Se pare ca va provoaca stupefactie doar mojiciile care vin dintr-o parte.
Reagan a fost, in tinerete de stinga, membru al Partidului Democrat si i-a cunoscut bine pe comunisti. Putzea California si Partidul Democrat de ei cum pute si azi. Experienta asta l-a ajutat sa inteleaga ca politica fortei si a tolerantei zero reprezinta singura “limba” pe care comunistii o pricep. Asa a discutat cu rusii, asa le-a darimat sandramaua.
Basescu a fost, la inceputul anilor ‘90 membru al Partidului lui Iliescu si i-a cunoscut bine pe nemernicii astia. La fel ca si Reagan, a inteles ca nu poate sa scape lumea de ei decit vorbindu-le pe limba lor. Ochi pentru ochi si mojicie pentru mojicie. Bine le face! Sa-i sparga, dom’le, praful sa se aleaga si din ei si din cacaciosii de fanarioti liberali.
Un om civilizat nu are nici o sansa in fata gunoaielor strinse in jurul lui Iliescu. Asta e motivul pentru care vreo doua milioane de romani si-au luat lumea in cap. Prea civilizati si incapabili sa se coboare la nivelul abjectiei politicianului roman. Numai un tip ca Basescu, dispus sa urce in ring si sa se bata chiar cu armele lor, poate sa-i sparga.
Atitudinea dvs din ultimele saptamini imi aminteste de televiziunea romana. Cind, in timpul unui meci de fotbal, se intimpla vreo incaierare pe teren, mutau camera pe tabela de marcaj si ingheta asa vreo 3-4 minute pina se potoleau aia. Pudici, ce mama dreaq…
2009-12-11 14:02:20 | Raporteaza
@LA#44 (a propos de terorizat) Mais…vous l’avez voulu, peut-etre, même, cherché, Monsieur Dandin…
Acuma chiar marg, cu bine.
2009-12-11 14:02:45 | Raporteaza
@) Yo
????????????????????????????????????????????????//
2009-12-11 14:05:39 | Raporteaza
@) Daniel StPaul
Parca stiu eu daca am vrut?! Am invatat literele si m-am trezit ca scriu!
De asemenea, tot binele!
2009-12-11 14:07:32 | Raporteaza
Am prilejul (sorry, dom Profesor!) să demontez puţin chestia asta cu emigranţii economici din cauza lui Iliescu.
Nu că m-aş face eu avocatul diavolului (ce pauvre diable, quand meme). Dar emigraţia economică e un proces specific Lumii Libere, întregii lumi.
Mult mai mult decît Ilici, procesul a fost încurajat – la noi – de Emil Costantinescu, care s-a delimitat şi astfel de “regimul Iliescu”. A declarat – public – că statul român încurajează tinerii să-şi caute norocul în Vest, nu-i arestează la domiciliu. Ba chiar a apreciat că emigrarea economică ar fi fost o şansă pentru Ro.
În timpul mandatului ADA, premierul de atunci – pe care preşedintele nu-l condamna pentru asta – se mîndrea cu aportul valutar al celor două milioane de români risipiţi în lume, preponderent în Europa.
Dacă binevoieşte careva a observa, în anii de boom economic 2005-2008, locul românilor plecaţi la o plată mai bună a fost luat de alţi emigranţi – din Moldova transpruteană, Asia şi Africa.
Ce este cu-adevărat condamnabil – la autorităţile române, indiferent de “regimul” în care au funcţionat – este totala dezangajare faţă de soarta emigranţilor economici români, lăsaţi să se descurce cum or şti, în ţările de destinaţie. Astfel, s-a încurajat munca la negru, exploatarea sălbatică a românilor – ca europeni de mîna a VII-a. Situaţia s-a mai stabilizat după aderarea Ro la UE, în sensul că românii nu mai erau şi hăituiţi pentru faptul că munceau la negru şi la jumătate de preţ.
Mîna ieftină de lucru românească a folosit tuturor economiilor vestice dezvoltate – din Spania, pînă în Germania, incluzînd Portugalia, Franţa, Italia, Irlanda, Anglia – în mult mai mare măsură decît economiei româneşti. Totuşi, banii veniţi “de afară” picau bine într-o ţară care-şi închipuia că l-a apucat pe Dumnezeu de picior fiindcă 1/5 din forţa sa de muncă se vindea la preţ de dumping, în Vest.
Oricum, milioanele de români bîntuind Europa, de la un cap la altul, nu de frica, scîrba ori dispreţul de Iliescu au plecat. Cu puţină aritmetică, aţi putea constata că, păstrîndu-vă raţionamentul tembel, cei mai mulţi au plecat de frica, scîrba, dispreţul “regimului Băsescu”.
Nu-i nostim?
2009-12-11 14:57:23 | Raporteaza
”Banii veniţi de afară” au reuşit, în mare parte, să urce preţuri la stadii de… neatins. Un exemplu: imobiliarele.
Apartamente cumpărate – pe bani munciţi, fără-ndoială – între două avioane, finisaje din cele mai fistichii şi mai scumpe, luate pe viteză ş.a.m.d.
Am uitat de… ”renoviada în cascade”, care-a atins apogeul în ultimii ani???
2009-12-11 15:36:53 | Raporteaza
Asta este un blog porno-politic?
2009-12-11 15:47:50 | Raporteaza
@) Inima_Rea
O fi cum spui, maitre, dar eu n-am nici o treaba cu asta! Iata, cineva imediat dedesupt intreaba daca e un blog porno-politic!!! Tare as avea nevoie de o distinctie intre pornografie si, sa spunem, erotism…
2009-12-11 16:36:37 | Raporteaza
Păi, maître, nu-i vreo deosebire – din punctul de vedere al boschetarului. Acum, ce să facem, să lămurim boschetarii asupra actului artistic? N-ar părea fastidios să introducem criteriul estetic într-o lume tere-a tere prin definiţie?
Trebuie să ies puţin. După ce mă-ntorc, îmi încerc norocul – cum aş ţine o lecţie de teorie literară printre dezmoşteniţii sorţii. Dar mi-e c-ar semăna cu basmul Făt-Frumos şi Ileana Cosînzeana, povestit de un ţigan.
Ţi-l dau pe net şi, dacă-i dai ok, putem încerca.
2009-12-11 16:48:05 | Raporteaza
Aş încerca eu, până vine Inimioară…
2009-12-11 17:05:39 | Raporteaza
am reusit azi noapte sa citesc povestea. Ma abtine de la comentarii stufoase (pentru ca nu ma pricep)
Pot sa zic doar ca-mi place stilul lui LA pentru ca “parafrazeaza” niste versuri dintr-un cantecel care zicea ceva de genul
“tanara vreau mereu sa fiu
….
ca la 20 de ani
fara griji si fara bani”
Sunt unul din cei din afara da nu ma prea inscriu 100% in nici o categorie. Chiar daca am plecat (hai sa-i zicem de foame ) pentru ca Institutele de cercetare romanesti sunt doar cu numele ma bucur pentru ca cel putin am stat in niste orase (Frankfurt , Trieste , Ottawa) unde civilizatia urbana nu este o notiune fara sens, unde isteria este localizata doar la spitalele de profil si unde bunul simt (chiar daca formal) are efect.
spuneam acu cateva zile ca sotia era cautat de politie la ultimul nostru domiciliu din Romania pentru ca a votat de 3 ori in Prahova. Am fost ieri la ambasada si am cerut lamuriri. Culmea e ca m-am vazut pe lista celor care au votat si in canada (este drept nu cu numele meu complet ) si cu un pasaport care mi-a expirat. Oricum eu nu am votat de loc la aceste alegeri
Astept explicatii oficiale de la ambasada . Nu stiu cum sa procedez cu Romania
2009-12-11 17:07:06 | Raporteaza
@Inimia rea.
Pai avem noi aici pe blog un tigan (corcit nemteste) care pare ca are si talent la povestit . Ce zici sa incercam intai cu el.
2009-12-11 17:14:53 | Raporteaza
Eu nu văd aici nici pornografie, nici erotism.
Văd, mai degrabă, o atitudine: o expresie marca Morrison pe linia unei aşteptări îndelungate.
Se întâlnesc în faţa cavoului Morrison 6 persoane adulte, care au tânjit toată adolescenţa, ba şi prima tinereţe, după o libertate de exprimare cel puţin în parte pe măsura libertăţii artistului.
2009-12-11 17:15:04 | Raporteaza
Chiar textul spune, de la bun început:
„Între melodii, le povestesc EXPERIENŢA MEA, a GENERAŢIEI MELE, cu magia pop-rockului, despre spargerea barierei auditive în anii *60 şi a celei vizuale în anii *80, despre magnetofoane Majak, casetofoane Philips şi videoplayere, despre blugii de contrabandă, despre ţigările de la shop, despre părul lung pe care ţi-l tundea Miliţia, despre fustele scurte tăiate de aceeaşi Miliţie, despre libertatea de la Europa Liberă…“
Apoi, despre cel care i-a subînchiriat camera:
„E polonez, e solidaritatea pură şi simplă, ca în anii *80…“
Şi dezvoltă aici:
„Spre Morrison, că PENTRU EL AM VENIT DE FAPT. Restul nu e decît politeţe culturală, cum se şi cuvine, nu asta e problema, dar nu pasiune, nu obsesie instalată temeinic la 15-16 ani. Cînd Morrison a murit, cred că eu aveam vreo 18. Sau chiar numai 17? Şi ascultasem tot ce se putea asculta atunci. Banda Morrison era de neatins, de neşters. Banda Morrison, alături de banda Hendrix, banda Joplin, benzile cu bluesuri, cele cu originile jazzului, selecţia din Rolling, singurele BASF, rare şi scumpe, pentru restul erau bune şi benzile redegiste. Acum nu mai folosesc decît CD-uri ori memoria computerului. Ieri, în Montparnasse, de la „Ochiul ascultă”, splendid nume de librărie!, mi-am cumpărat poeziile lui Morrison, ediţia anglo-franceză, comodă, în 10/18, uşor de răsfoit, tipărită destul de bine deşi pe hîrtie comercială, reciclată cum zic ei, vreo douăzeci de franci, nu mai mult decît o sticlă de vin acceptabil…“
2009-12-11 17:26:38 | Raporteaza
@daca_nu_nu
Mama tot ce zice LA zice despre o gneratie care acum are mai mult de 40 ani. O generatie care avea alte aspiratii alta libertate de miscare o generatie care nu se compara cu cea de azi. Si nu zic ca acea generatie ar fi superioara intr-un fel actualei (poate doar prin modul de abordare al scolii si o spun doar prin propia experienta ) ci ca societatea s-a schimbat evouluat de atunci. Daca adaugi schimbarea de regim politic vei putea sa explici multe din lucrurile care se intampla azi.
Cat priveste porno-politica probabil ca se uita prea mult in directia partidelor politice .
2009-12-11 17:44:50 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu,
Da, pe mine, ma multumeste interpretarea, nu stiu daca si pe pudibonzi!
2009-12-11 17:52:49 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu, Virgil
Diferenta ar fi, dupa cit ma duce pe mine capul, ca pretuiesti mai mult libertatea cind trebuie sa lupti pentru fiecare partica din ea decit atunci cind e “servita”, ba chiar esti mai bine pregatit si pentru asta “servita” daca ai facut experienta “vinatorii” libertatii.
2009-12-11 17:56:17 | Raporteaza
@) Inima-Rea
Pai, am rabdare, maitre, astept…
2009-12-11 17:57:15 | Raporteaza
@LA care pudibonzi ?
Stiti era un banc cu de ce rosessc femeile cand aud povestiri de genul asta ? Nu de ceea ce aud ci de ceea ce isi inchipuie (si acu sa vezi “Imperiul contraataca” dinspre daca_nu_nu
2009-12-11 18:00:00 | Raporteaza
@) Virgil
Ha, ha, ha! Sa asteptam contratacul!
Dar era cineva mai sus care mi s-a parut cumva pudibond(a). Ma gindesc ce s-ar intimpla daca i-ar cadea in mina un Henry Miller sau un Charles Bukowski!
2009-12-11 18:04:26 | Raporteaza
@) Corectare
Vad ca-mi lipseste un a din contraatacul!
2009-12-11 18:10:55 | Raporteaza
@Liviu Antonesei
Aici asa avea niste nuante si anume ca aceasta pretuire este data de morala societati. Ce lipseste romaniei este lipsa unor elemente de moralitate autentica (care se vede foarte bine ca lipseste la pliticieni) dar care este cu atat mai contradictorie la oameni care apareau ca fiind “stalpi” ai moralitaati. Si aici (chiar daca Nomina Sunt Odiosa) am fost crunt dezamagit de prestatia unor ziaristi cu staif sau a unor oameni (gen Liiceanu) care au dat tonul pervertiri moralitati.
2009-12-11 18:12:53 | Raporteaza
@) Virgil
Pai, daca ne referim la moralitatea publica, nu cred ca celebrul “cod al eticii si echitatii socialiste” indemna la mai multa moralitate decit amestecul de crestinism frivol, dezbracarea moravurilor si relativa anomie de azi!
2009-12-11 18:23:15 | Raporteaza
@LA. Eu spun doar ca trebuie sa vorbim de moralitate autentica nu de “incropeli”. Vorbim de bun simt , de 7 ani de acasa , chiar de morala crestina (bine nu la nivel de prozelitism) de chestiuni care sunt naturale unui om evoluat .
Actual morala a romaniei consta in ipocrizie , fatarnicie , lipsa de scrupule , grobianism (aduceti-va aminte de sustinerea pe care o are un individ ca Becali) si cred ca cel mai prost inteles concept a fost de libertate. LIbertatea inseamna ca poti sa faci tot ce doresti atata vreme cat nu incepi sa “deranjezi” pe celalalt
2009-12-11 18:28:20 | Raporteaza
@) Virgil
Cu totul de acord. Noi avem un deficit de civilizatie, de urbanitate, inca de dinainte de instalarea comunismului. Iar civilizatie vine de la civitas! Comunismul a produs, majoritar, o lume rur-urbana, care nu mai are nici fundamentele moralei traditionale, nici n-a deprins una modern-occidentala. Mai dureaza niste decenii, poate o suta de ani…
2009-12-11 18:33:25 | Raporteaza
Turbez!
Turbez!
Turbez!
Staţi c-am ajuns şi epigrafistă!!! Moooooor…
Oamenii-şi închipuie că aşa, tam-nesam, traduci o inscripţie de secol XVII, iute, că se grăbeşte nuştiucare şi de-aia a uitat să te sune…
Iştenem!!! Du-i, Iştenem, la doftor, dup-aia la epigrafist!!!
Culmea e că m-o fi crezut şi proastă că nu-i pot spune-acum la foc automat ce poa să-nsemne nuş ce abreviere!!!
Mare-i grădina!
Fiuuuuuuuuuuuuuuu…
Despre ce vorbeam?
2009-12-11 18:45:35 | Raporteaza
@Liviu Antonesei at 69
Aici sunt 100% de acrod cu dvs. Insa sa stiti ca nici neamtul nu a fost civilizat de la inceput . Tot biciul a fost cela care l-a civilizat. De exemplu in Trieste (un mic orasel in nordul Italiei daca nu strangeai dupa ce cainele isi facea nevoile amenda era de 1000 marci . La inceput au fost amenzi grase dar dupa 3-5 ani de apolicare legea nu a mai fost folosita. Daca se va incepe si in Romania un program de genul asta (si se va aplica) veti vedea rezultatele in mai putin de o decada. Un alt exemplu care imi place aici in Canada este ca politia iti confisca masina daca te-a prins de 2 ori in 3 ani de zile cu viteze peste 50 KM/h fata de viteza legala . Ce ziceti de o asemnea prevedere in codul rutier roman ?
Si inca una tot din circulatie . Stiti “school busurile” acelea galbene care duc si aduc copii la scoala. E daca un autobuz din acela opreste ca sa ia si sa dea jos copii toata circulatia ingheata pe sosea din ambele sensuri. daca nu respecti regula 10000 CAD prima abatere iar a doua oara in 5 ani de zile 2 ani puscarie. Si sa vedeti ce cuminti sunt acestia dupa ce acu 10 ani de zile un personaj local gen Becali din Romania a stat pedeapsa maxima pentru ca a sfidat pe judecator si a incalcat legea de 2 ori intr-o luna .
2009-12-11 18:47:33 | Raporteaza
Da, am citit ce-aţi spus pe-aici!
Virgil, mulţumesc pentru sugestiile de lectură. Voi ţine cont.
Liviu, alege tu! În ce să ne atacăm? Că-s pornită pe inscripţii…
2009-12-11 18:50:48 | Raporteaza
Pace voua! Bloggingu sata incepe sa semene a patologie exterminatoare: dupa ce nu ma lasa sa dorm vrea sa nu ma lase nici a ma nutri (ca io-s la lunch atuma).
Pai, camarazi, desi naratiunea/naratorul nu merge pe quatre chemins, parca imi amiroase a umblat autour du pot cind e vorba de comentat “anumite” aspecte. Io tot am sperat ca pe linga naratiunea frusta (nici macar anuntata cu bulina rosie ori cu disclaimere gen ‘This story contains scenes of sexuality’) vor rasari si commentarii la fel de curajoase. Da’ mai astept.
Si inca ceva: daca sinteti amatori de asemenea voyeureadisme, ma mir ca nime n-au contraatacat cind la Check Point Ch (#85 si #87) am “spicuit” niste facaturi pe aceeasi tema de niscaiva inaintemergatori (era sa zic ‘competitori’, da’ nu e cazul, citatsii (Cohen si Duras) devansind cu o generatie si cu doua+ pe auctorul ici present .
Hai ca mi-au ramas niste minuturi de lunch. Imi doresc pofta buna si voua un bun inceput de weekend. Alivoir.
2009-12-11 18:53:43 | Raporteaza
@daca_nu_nu
Erau unii (adica Je and LA )care baga batul prin gard la tine
2009-12-11 18:55:16 | Raporteaza
@) Virgil
La noi, nu atit legile sint problema, cit respectarea lor! Banuiesc ca actualul Cod rutier e unul dur, devreme ce s-a protestat in masa la adoptarea lui, dar nu cred ca ramine multa lume fara carnet. Cum, desigur, legea pedepseste aruncarea gunoiului la intimplare si alte grozavii civilizationale, si totusi e plin peste tot de gunoaie. O societate moderna se bazeaza pe legi si institutii moderne, dar si pe proceduri. Or, aici e nenorocirea cu noi!
2009-12-11 18:57:34 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Doar ne cunoastem, fata bunicului! Eu nu dau indicatii pretioase, in schimb sint bucuros ca esti pornita!
2009-12-11 18:59:08 | Raporteaza
@) Daniel StPaul
Pofta buna, sa fie, ca si pe aici e cam de-o cina! Cred ca-i bine ca ati gasit ragazul sa-i indemnati oleaca pe comeseni!
2009-12-11 19:01:53 | Raporteaza
Nu, Virgil, dragule, eu nu roşesc, pentru că-n profesiunea mea astfel de texte sunt frecvente. Eu nu mă tem nici de cuvinte, nici de imagini artistice.
Spuneam că nu văd aici nimic pornografic. Şi nu văd. Pentru că nu mi se pare deloc imoral ce se-ntâmplă (ori s-ar fi putut întâmpla) acolo. E drept că-i cimitir – brrrr!!! – şi că eu, ca persoană, n-aş face asta nici în ruptul capului (că-s fricoasă, de-aia!), dar aici nu vorbim de persoane, ci de personaje. Prin urmare, pentru mine importanţa numelui real al celui care-a săvârşit ”actul” este extrem de redusă. Putea fi oricine. Important este mesajul acestei întâmplări.
Acum înţeleg mai bine de ce soţul meu (de ex.) trăieşte şi acum magia anilor evocaţi aici de Liviu, dar este puţin sensibil la… muzica populară românească (să zicem). Nu, nu, nu! Să nu credeţi cumva că respinge muzica românească. Nici vorbă. Dar nici nu se omoară după ea, pentru că i-a trăit cândva saturaţia.
Eu, în schimb, care am capul cărindar de-atâtea limbi străine şi-ncovrigări interlingvistice, tânjesc s-aud, măcar o vreme, un text într-o singură limbă.
2009-12-11 19:07:50 | Raporteaza
De aceea, nu văd nicio opoziţie între generaţii, ci, mai degrabă, o decurgere firească a nevoilor (estetice, artistice) unele din altele.
Altfel spus:
Voi cu sexul! Noi cu… plexul!
Anume:
Voi aţi scăpat! Noi abia acum incepem!
2009-12-11 19:17:17 | Raporteaza
@daca_nu_nu . Breee , bagam si noi batul prin gard doar pentru “fun” . Si nu era pentru tine ci pentru falsa pudibonderie care apare in romania .
2009-12-11 19:23:24 | Raporteaza
Hoooooooo!
Că nici io nu urlu la voi!
2009-12-11 19:25:01 | Raporteaza
@daca_nu_nu
Asa-mi place sa te necajesc
) Esti ca copii mei care cate odata nu sesizeaza “ghilimelele” si chiar pun “boticul”
YES .
2009-12-11 19:30:44 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Bun, vad ca ai legat doi din termenii trilogiei lui Miller – Sexus si Plexus – de doua generatii succesive. Sa inteleg ca veni si una legata de Nexus, sau aceasta va fi fost deja? Va veni si vremea vreunei sinteze, in care as indrazni sa percep inceputul civilizarii? Ei, gindesc si eu cfu voce tare!
2009-12-11 19:38:03 | Raporteaza
daca_nu_nu. Vezi ca LA trage in tine din toate pozitiile ca teroristii lui Iliescu. No escape Ha ha ha. Oricum stiu ca tu intelegi de gluma si ca “necajirea” este din cauza ce te iubim .
2009-12-11 19:52:09 | Raporteaza
Boon, deci venii. Pînă să-i transmit amfitrionului varianta romales a basmului – care poate ajunge la toată lumea dar numai cu-ngăduinţa sa – să-i comunic lui Virgil ceea ce-am discutat, înaintea alegerilor, cu un scriitor moldovean, la Suceava. Acela, tot aşa, nu voia să voteze ori voia vot alb. Şi i-am spus că singurul mod de a şti că votul lui era în siguranţă, era să voteze negru pe alb, nu invers. Nici măcar să anuleze votul nu merge fiindcă există practica de înlocuire a voturilor nule. De-aia şi e nostimă CCR, că dispune renumărarea voturilor nule – parcă-n bătaie de joc o face.
Alivoar la bulivar, birjar!
2009-12-11 19:52:13 | Raporteaza
@) Inima-Rea
Nu, nu e bataie de joc, e tragere de timp!
2009-12-11 20:01:53 | Raporteaza
@ Virgil
Necăjeşte-mă, că-mi place!
Şi, da, ştiu că mă iubiţi. Altfel nu v-aţi pierde vremea cu mine… Fără să mă laud, pe mine mă iubeşte aproape toată lumea, cu excepţia ălora de-s de altă părere…
2009-12-11 20:07:12 | Raporteaza
Să sperăm, Liviu, că va veni şi nexul. Dacă vreţi să-l prindem şi unii şi alţii, va trebui să ne ajutaţi să înţelegem. Altfel… nu văd cum, în timpul vieţilor noastre.
Da, ai intuit bine. Într-acolo băteam…
2009-12-11 20:10:03 | Raporteaza
@ Inimă-Rea
M-ai cam uitat, Moşule!
Cum ai uitat şi că EU AM FOST PRIMA TA IUBIRE, nu… amfitrionul!!!
Asta-i soarta tristă a femeilor…
Seduse şi abandonate…
Da, nu-i bai! Jună sunt, de nimeni nu depand…
Dacă nu mor de gelozie, îmi aflu altă inimioară…
2009-12-11 20:14:35 | Raporteaza
@Inima-Rea
Omule intelege ca daca votam cu oricare din “cantitatii” faceam hepatita . Chiar nu am avut de ales in turul doi. Imi doream sa iasa Geoana doar din spirit de fronda impotriva unor corifei ai moralitaati din romania
2009-12-11 20:19:16 | Raporteaza
Virgile, stai s-o liniştesc pe Marcela, ş’apoi îţi spui o poveste.
Inimioară, ai uitat că eşti inubliabilă?
Aşa. Ei, să to’ fie fr’o 15 ani de cînd, la Constanţa fiind eu, mă nimeresc într-o companie de femei, dar şi a unui american – veteran în Vietnam, dar fermier de felul lui. Cucoana care-l atrăsese-ncoa’ voia să-i joace un renghi – comandă mici, că ştia că nu-i plăceau, din cauză de carne de oaie, de care era sastisit yankeul. Dar omu’ se prinde şi nu serveşte. În schimb, bere serveşte dar din sticlă. Văzuse paharele cam vîrstate – aşa – nu-i prea inspirau încredere.
Mă pune dracu’ să-l iau în balon: Ia uite, zic, la oamenii ăia!
Nişte de-ai noştri, care serveau din pahare dubioase, fără nici o reţinere.
Vezi, zic, la un caz de holocaust – c-o fi el nuclear ori biologic – ăia se duc ultimii. Voi ăştia – sensibilii – vă duceţi primii.
Da’ tu, Virgile, fii liniştit – holocaustul n-o să-nceapă de la voi. Totuşi, n-ar strica să te tratezi de sensibilitatea ficatului, în caz c-ai avea de gînd să mai dai pe-acasă. Dacă vii în Moldova – de-o pildă – şi ai naturelu’ simţitor, poţi cădea jos de duhoare de nespălat. Al’minteri, e o Ţară absolut minunată, cu oameni chiar cumsecade, cum nu găseşti la Bucureşti – de pildă – unde altfel miroase, totuşi.
De unde şi vorba: Sărac şi curat, dar nespălat. Acu’ – de cînd şi banii îi interzis a se spăla – oamenii s-au învăţat cu bani murdari, cu murdăria – şi to’ nu fac hepatită. Dreptu-i că doftorii moldoveni de asta te caută mai întîi şi mai întîi – dar e timp pierdut, noi am învins hepatita.
2009-12-11 20:39:23 | Raporteaza
@Inima-Rea
Eu is oltean da sa stii ca ai dreptate (intr-un fel) .
Eu am decis sa stau de o parte si din alte motive. Unul din ele este dat de faptul ca democratia presupune ca fiecare bot are drept de vot. De ce sa stau eu sa-mi fierb creierii cu cine e mai bun sau mai rau cand unii voteaza pe o sticla de ulei ? sau doar ca le-a facut o manea un manelist bine cunoscut in romania ?
Nu coane ii las sa se dea cu capul de pereti. Chiar m-am plictisit sa tot spun in gol ca trebuie sa gandesti inainte de a face ceva .
Vin pe acasa cu drag (atunci cand vin si cand finantele imi permit) nu ma deranjeaza saracia. Ma deranjeaza nesimtirea si nespalatul
2009-12-11 20:50:56 | Raporteaza
Nichts lässt die Erde so geräumig erscheinen, als wenn man Freunde in der Ferne hat.
Thoreau.
Nimic nu face ca pamintu sa para spatios ca atunci cind ai prieteni in departare.
Thoreau cu Padurea lui a fost una din putinele carti pe care am citit-o de multe ori.
Deocamdata atit!
2009-12-11 20:53:39 | Raporteaza
Da’ io nu tot-oltean, mînca-ţi-aş ochii tăi? Ăl mai adevărat, din ăia de zice – cîn’l-întrebi “De unde eşti, mă?” – de unde mi-e muierea.
2009-12-11 21:04:16 | Raporteaza
@) Neamtu Tiganu
Hopa! Chiar ma bucura aceasta sensibilitate la Thoreau – si l-am citit de mai multe ori, la diverse virste, si a mers de fiecare data!
2009-12-11 21:05:35 | Raporteaza
@) Inima_Rea, Virgil, Daca_nu_nu
Vad asa un fel de antanta cordiala intre d-voastra! Ba chiar una redutabila, cu care nu multi s-ar putea pune!
2009-12-11 21:07:19 | Raporteaza
@Inima-Rea . 1-0 pentru mine io is mai norocos. Muierea mea nu este olteanca
.
@LA Mie imi place sa discut cu oameni inteligenti chiar daca in contradictoriu. Se pare ca cei mai sus amintiti au aceleasi gusturi. Si nu sunt singurii .
Mai intotdeauna raspund cu aceeasi moneda. Daca vedeti ce e la gura mea pe alte bloguri (vezi Teodorescu) sigur nu m-ati mai primi pe aici
2009-12-11 21:15:17 | Raporteaza
@ Virgil
Stai la rând!
Să mă vezi pe mine ce mă ştiu la-njurături…
Dacă nu mă crezi, întreabă un preten…
2009-12-11 21:18:14 | Raporteaza
let-s talk about sex..
Iubirea pa furate, pa neplanificate, venita din nimic si dusa de acolo de unde a venit, mintenas, jucaus.. ie frumos si chiar romantic. Se-ntilnesc doi, se iubesc o clipa, se despart, da ramine CLIPA, clipa ie durabila, ie mai lunga decit vesnicia.
Prin 80 si ceva, Bucuresti, munceam la inst. de aviatie din Baneasa, ninsese toata noaptea. Una din ninsorile care transforma orasu pt. o clipa in ceva feeric, ii acopera toata rugina, tot cenusiu. Nu circula nimic decit pietoni, era soare si alb, alb peste tot. Ajung pa la podu Baneasa, o vad si pa ea, mergea deschisa la palton si ridea, privea zapada si ridea. O ia spre lac, se uita-n urma sa-si vada pasii pe tapada neatinsa, ii cald pe urma de teama sa nu violez zapada mai mult decit e necesar. Intra intr-o cladire pe malu lacului, ceva ateliere de reparat barci, lasa usa deschisa… era frig inauntru, mai frig decit afara, “vrei un ceai?”, o iau in brate, o imping intr-o barca…
Nu am mai vazut-o niciodata, am mai cautat-o da nimic!
2009-12-11 21:19:07 | Raporteaza
Pentru adevărul istoric, eu şi Virgil – care avea şi alt nick, dar nu mult diferit, Virgil 1968, parcă – sîntem vechi aliaţi politici. Combăteam parcă singuri, la Coti, cînd eram în neagră minoritate.
Evident, Marcela nu poate aparţine decît unei minorităţi – de-ai zice c-ar merita ONG pentru protejare – a dedaţilor cu limbile moarte, altele decît ebraica, aramaica.
După cum se-arată, era dialectic necesar să formăm o Falangă.
E cineva împotrivă? Se abţine cineva?
2009-12-11 21:21:32 | Raporteaza
La noi hippismu a fost mai curat, zic io. L-am importat, ca sa spun asa deformat, da parca deformat in frumos, i-am luat esenta, dragostea, florile, muzica.. pletele lungi, probabil ca asa mi s-a calit caracteru in lupta apriga de a-mi mentine pletele, si l-am curatat de excese, tii ce dor imi e…
2009-12-11 21:27:28 | Raporteaza
Neamţule, ia hai la portiţă!
Să vezi ce păţii io acuma-s vo două ceasuri… Să mă lovească damblaua, nu alta…
Mă pomenesc cu unu aşa, neanunţat, să-i traduc ceva din latină, o inscripţiune pe marginea unei gravuri, da gravura nu mi-o adus-o, numa inscripţiunea, ştii, că doară pe el îl interesa ce scrie acolo, or descifrarea imaginii nu-i treaba mea, ci a lui…
Doamneeeeeeeeeeeeee…
Era să mă lovească guta, auzi.
Ştii la ce mă gândii io?
Ăla-o hi văst că noi ne-am jucat pe-aci de-a zuruck-zuruck, şi-o fi luat-o de bună, fratele meu… O fi gândit că io chiar ştiu traduce…
Apăi, las că i-am tras io traducere, mai ceva ca aia cu zurucku!!! Şi să-şi comenteze sângur imaginea, dacă io n-o trăbuit s-o văd…
Cea mai tare fază a fost când a început să mi-o descrie… Neamţule, de ierai tu aici, mureai pe dumneavoastră de râs… Că-i cam aşe ca aia (nuştiucare), cam tăt aşe, da altfeli…
Îţi dai seama că eram praf… Obluţ la tine m-am gândit!
Mi-am adus aminte de Ion când îi povestea lui Gheo ce coloare are noua lui maşină:
- Auzi, mă Gheo, ştii tu cum îi ceriu la asfinţât, măi, când are roşiu, cu irizări albastre, mă, şi cu galbân…
- Ştiu, mă Ioane…
- No, şi maşina me îi tăt aşe, numa că-i verde…
Aşe şi cu inscripţia din iasară, Neamţule drag…
2009-12-11 21:27:58 | Raporteaza
Inima-Rea
Da confirm e acelasi nick. Chiar imi aduc aminte ca te-am pus pe o lista neagra (by mistake) si m-am simtit foarte jenat de ceea ce am facut (cred ca totusi mi-am cerut scuze iar daca nu o fac acum) .
Votez pentru
2009-12-11 21:28:30 | Raporteaza
@) Neamtu Tiganu
Povestea este, de ce-o scrieti, Meister?
2009-12-11 21:31:29 | Raporteaza
@) Inima-Rea, Virgil, Daca_nu_nu
Pai, nici nu cred ca trebuie sa cereti aprobare de la careva – in fond, libertatea de asociere e garantata de “sfinta Constitutiune”! Ma gindeam ca, daca il cooptati si pe neamt, deja, deja… puneti de vreun partid olri sindicat ceva!
2009-12-11 21:35:22 | Raporteaza
@ Inimă-Rea # 100
Mulţam de gândul bun, Inimioară, da io am OnG, încă unu-ar hi de prisos…
Şi DA! Sunt împotrivă să fiu exclusă din falangă! Şi voi a fi flancată de ambele părţi, că limbile mele-s moarte numa pentru cine nu le pricepe, auzi???
Pentru ăi ca mine-s foarte vii!!! Foarte vii!!!
Numa că-s puţini ca mine, ştii tu mai bine…
2009-12-11 21:37:29 | Raporteaza
@ LA
Ce să-l cooptăm pe Neamţ?
Io nu mă duc fără el!!!
2009-12-11 21:38:26 | Raporteaza
De aceea e literatura, să trezească în om trăirile de care, poate, uitase. Faimosul Socrate – de care se face atîta caz, dată fiind frumoasa sa poveste dar nu fiindcă oricare dintre noi ar fi băut cucută de-o avea pe Xantipa, zi de zi, lîngă el – credea (iar nu “ştia”) că omul venea-ntr-o viaţă, dintr-o altă viaţă, ca-ntr-un alt somn, în care nu-şi amintea nimic din celălalt somn. Şi că avea şansa de ” a se trezi”, de a-şi aminti experienţa vieţii uitate.
Ceea ce n-a reuşit maieutica sa, rămîne o miză a literaturii. Fiindcă şi Socrate era tributar magiei orientale, şi literatura rămîne o magie. În lumea asta superpozitivistă, “amintirea” s-ar putea să fie singura şansă de păstrare a solidarităţii umane, care nu pe interese comune se bazează, ci pe simţiri aidoma.
2009-12-11 21:42:51 | Raporteaza
Lista e deschisa pentru toata lumea. Stiiti sa format doar “consiliul ” (nu mai zic mai departe ca sigur ma injura cineva aducandusi aminte ca toate belele noastre au plecat de la un consiliu . sau era Front ?).
Cat priveste asocierile imi aduc aminte un banc
Cica Ion se duce la tacsu si ii spune ca vrea sa se insoare. Tatal lui bucuros il intreaba Cu cine ? Fiul raspunde cu Zoli. La care tatal sau se opune. Suparat fiul il intreaba de ce ?
Tatal sau ii raspunde “Nu se poate Zoli e ungur”
Nu este nici un apropos. mie imi place bancul doar ca mod de justificare al romaniilor
2009-12-11 21:44:53 | Raporteaza
@) Inima-Rea
Da, sintem in acord. Poate din acest motiv, desi am renuntat la multe in viata asta, la literatura n-a fost chip sa renunt – nici la scrisul ei, dar nici la citit.
2009-12-11 21:47:33 | Raporteaza
Poate că nu v-aţi prins, dar ţiganu’ se face neamţ, ca să scape de ţigănia românească. Care nu e nici ţigănie adevărată – ca la uşa cortului – nici românie adevărată, care-ar fi aia, că nima nu ştie s-o povestească.
Da fapt, puneţi voi orice combinaţie cu “neamţ” – nu vă dă ceva ca lumea?
2009-12-11 21:48:00 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Ce zicem eu, iaca sinteti deja patru! Ca doar si cei trei muschetari erau patru!
2009-12-11 21:49:14 | Raporteaza
@) Virgil
Cit de dialectic, era si Consiliu, si Front! Asa, da, se chema Consiliul Frontului Salvarii Nationale. Era sa scriu al Frontului Unitatii Socialiste, ca pe vremuri, a existat si asa ceva! Dar nici mare diferenta intre ele nu era de intrevazut…
2009-12-11 21:53:09 | Raporteaza
PRIETENI!
DISCURS Herta Müller, la primirea Premiului Nobel: Orice cuvânt ştie ceva despre cercul drăcesc
“– Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai târziu eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii.
Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama.
Douăzeci de ani mai târziu eram de mult doar eu singură la oraş, traducătoare într-o fabrică de construcţii de maşini. Mă sculam la cinci în zori, la şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa, sunetele imnului din difuzor răsunau în întreaga curte a fabricii. În pauza de prânz – corurile muncitoreşti. Dar ochii muncitorilor care se aşezau să mănânce ceva erau goi ca tabla zincată, mâinile lor pline de unsoare de maşini, mâncarea învelită în hârtie de ziar. Înainte să vâre în gură bucata de slană, răzuiau cu briceagul cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs aşa după tipicul cotidian, o zi întocmai ca şi cealaltă.
În cel de-al treilea an s-a zis cu uniformitatea zilelor. În decurs de-o săptămână, în biroul meu a venit de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri sclipitori – un colos de la Securitate.
Prima oară m-a tratat cu insulte stând în picioare, şi-a plecat.
A doua oară şi-a scos canadiana, agăţând-o de cheia dulapului, şi s-a aşezat. În acea dimineaţă adusesem de-acasă lalele şi tocmai le aranjam în vas. S-a uitat la mine în timp ce făceam asta şi m-a lăudat pentru neobişnuita mea cunoaştere de oameni. Avea o voce lunecoasă. Situaţia mi se părea dubioasă. I-am respins laudele, afirmând că mă pricep la flori, dar nu la oameni. A zis atunci, răutăcios, că el mă cunoaşte mai bine decât cunosc eu lalelele. Şi-a aruncat canadiana pe braţ şi-a plecat.
A treia oară când a venit s-a aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi pusese servieta pe scaunul meu. N-am îndrăznit s-o iau de-acolo şi s-o pun pe jos. M-a insultat tratându-mă de proastă îngrămădită, de puturoasă şi curvă la fel de stricată ca o căţea de pripas. A-mpins vaza cu lalele până-n marginea mesei, în mijlocul mesei a trântit o foaie albă de hârtie şi-un pix. A răcnit: Scrie! Am scris stând în picioare ceea ce mi-a dictat – numele meu cu data naşterii şi adresa. Apoi, însă, mi-a mai dictat următoarele: că indiferent de gradul de intimitate sau de rudenie, nu voi spune nimănui că… şi-aici a pronunţat acel cuvânt îngrozitor: colaborez. Cuvântul ăsta nu l-am mai scris. Am pus pixul jos şi m-am dus la fereastră, privind afară la strada plină de praf. Era neasfaltată – hârtoape şi case cocoşate. Colac peste pupăză, uliţa asta dărăpănată se mai şi numea strada Gloriei. Pe strada Gloriei, o pisică se cocoţase în dudul desfrunzit. Era pisica fabricii, cea cu urechea sfârtecată. Deasupra ei, un soare matinal ca o tobă gălbuie. Am zis:
– N-am caracterul.
Am zis-o străzii de-afară. Cuvântul caracter l-a isterizat pe securist. A rupt hârtia aruncând bucăţelele pe jos. Pesemne că şi-a adus apoi aminte că trebuie, totuşi, să-i prezinte şefului dovada încercării de racolare, aşa că s-a aplecat culegând de pe jos peticele de hârtie şi azvârlindu-le în servietă. După care a oftat adânc şi de necaz a dat cu vasul cu lalele de perete. Vasul s-a spart cu un scrâşnet de parc-ar fi fost măsele în aer. Cu servieta sub braţ, a spus încetişor:
– Are să-ţi pară rău, te înecăm în râu.
Iar eu am murmurat ca pentru mine:
– Dacă semnez hârtia, n-am să mai pot trăi cu mine şi va trebui s-o fac eu însămi. E mai bine dac-o faceţi voi.
Dar uşa era deja larg deschisă şi el dispăruse. Iar afară, în strada Gloriei, pisica fabricii sărise din copac pe acoperişul casei. O creangă încă mai vibra ca o trambulină.
De-a doua zi a şi-nceput hărţuiala. Urma să dispar din fabrică. În fiecare dimineaţă, la şase şi jumătate, trebuia să mă prezint la director. Iar lângă el, în fiecare dimineaţă, şedeau preşedintele de sindicat şi secretarul de partid. Şi la fel cum odinioară mama mă tot întreba: Ai o batistă?, tot aşa mă întreba acum şi directorul în fiecare dimineaţă:
– Ţi-ai găsit un alt loc de muncă?
Iar eu de fiecare dată îi răspundeam la fel:
– N-am căutat, fiindcă îmi place în fabrică şi vreau să rămân aici până ies la pensie.
Într-o dimineaţă când m-am dus la lucru, am dat peste dicţionarele mele voluminoase, care zăceau pe culoar, lângă uşa biroului meu. Am deschis uşa – la masa mea de scris şedea un inginer. Mi-a spus:
– Cine intră mai întâi bate la uşă. ~sta-i acum locul meu, n-ai ce căuta aici.
Acasă nu mă puteam duce, fiindcă le-aş fi oferit pretextul să mă concedieze pentru absenţă nemotivată. Nu aveam un birou al meu, dar cu-atât mai mult trebuia să vin acum în fiecare zi absolut normal la lucru, cu nici un preţ nu trebuia să absentez.
Un timp, prietena mea din fabrică, căreia, pe drumul spre casă pe nenorocita aia de strada Gloriei, îi povesteam totul, mi-a eliberat un colţişor la masa ei de scris, unde să pot lucra. Dar într-o dimineaţă m-a aşteptat la uşa biroului şi mi-a spus:
– N-am voie să te mai las să intri. Toţi spun că eşti o turnătoare.
Şicanările se propagau de sus în jos, zvonul începuse să circule printre colegi. Asta şi era lucrul cel mai rău. Împotriva unor atacuri te poţi apăra, dar în faţa clevetirii eşti neputincios. Zi de zi eram pregătită pentru orice, luând în calcul şi moartea. Dar această perfidie mă dădea gata. Nici o luare în calcul n-o făcea suportabilă. Calomnia te burduşeşte cu noroi şi te sufoci, fiindcă nu te poţi apăra. Părerea colegilor mei era că sunt chiar ceea ce refuzasem să fiu. Dacă i-aş fi spionat ca să-i torn, s-ar fi încrezut în mine fără umbră de bănuială. În fond, mă condamnau fiindcă-i cruţasem.
Cum nu puteam lipsi în nici un caz de la lucru, dar n-aveam un birou al meu, iar prietena mea n-avea voie să mă mai lase să intru în biroul ei, stăteam nehotărâtă în casa scărilor. Am urcat şi coborât treptele de câteva ori – şi dintr-odată am fost iar copilul mamei mele, căci aveam o batistă. Pe care-am întins-o pe-o treaptă undeva între etajul unu şi doi, netezind-o cu palma să stea cum trebuie, şi m-am aşezat pe ea. Dicţionarele voluminoase le-am luat în poală şi-am continuat să traduc prospectele unor maşini hidraulice. Eram ca o glumă proastă pe trepte, iar biroul meu era o batistă. Prietena mea venea în pauzele de prânz, aşezându-se lângă mine pe trepte. Mâncam împreună, aşa cum o făceam înainte în biroul ei, şi încă mai înainte într-al meu. Din difuzorul din curtea fabricii răsunau ca totdeauna corurile muncitoreşti cântând despre fericirea poporului. Ea mânca şi-mi plângea de milă. Eu, nu. Trebuia să rămân tare. Încă mult timp. Câteva săptămâni nesfârşit de lungi, până ce m-au concediat.
În perioada în care eram gluma proastă de pe trepte, am căutat în lexicon cum stau lucrurile cu aceste cuvinte, scară şi treaptă. Prima treaptă a scării se numeşte treapta de pornire, iar ultima, de ieşire. În germană, capetele treptelor orizontale pe care calcă piciorul se reazemă lateral în obrajii scării şvangul scării. Iar spaţiul rămas liber dintre treptele unei scări se numeşte chiar ochiul scării. Din elementele de construcţie ale instalaţiilor hidraulice mânjite de unsoare învăţasem frumoasele cuvinte coadă-de-rândunică şi gât-de-lebădă, iar şuruburile se prind în ceea ce în germană se numeşte muma-şurubului (Schraubenmutter = piuliţă). Mă uluiau numele poetice ale elementelor unei scări, frumuseţea limbajului tehnic. Obrajii scării, ochii scării – aşadar scara are faţă umană. Fie ele din lemn sau piatră, din beton sau fier – nu ştiu cum se face, dar oamenii le imprimă propriul lor chip până şi celor mai incomodante lucruri din lume, botează materialul mort cu numele cărnii proprii, îl personifică transformându-l în părţi ale corpului uman. Iar pentru specialiştii în tehnică, asprimea muncii devine suportabilă abia printr-o tandreţe ascunsă. Şi orice muncă, în orice meserie, se desfăşoară după acelaşi principiu ca întrebarea mamei mele cu privire la batistă.
Când eram copil, acasă exista un sertar pentru batiste. Înăuntru erau dispuse pe două rânduri orizontale câte trei vrafuri unul după altul:
În stânga, batistele bărbăteşti pentru tata şi bunicul.
În dreapta, batistele femeieşti pentru mama şi bunica.
La mijloc, batistele de copii pentru mine.
Sertarul era portretul familiei noastre în format de batistă. Batistele bărbăteşti erau cele mai mari, tivite cu dungi maro, gri sau bordo. Batistele femeieşti erau mai mici, iar marginile lor erau bleu, roşii sau verzi. Batistele de copii erau cele mai mici, fără margini, dar cu flori sau animale pictate în pătratul alb. Din toate trei soiurile existau batiste pentru zilele de lucru, în rândul din faţă, şi batiste de duminică, în rândul din spate. Duminica, chiar dacă nimeni n-o vedea, batista trebuia să se potrivească la culoare cu îmbrăcămintea.
Nici un alt obiect din casă, nici chiar noi înşine, nu era socotit atât de important ca batista. Ea era universal utilizabilă: când aveai guturai, când îţi curgea sânge din nas, când te răneai la mână, cot sau genunchi, când plângeai ori ţi-o vârai în gură muşcând-o să-ţi înghiţi lacrimile. O batistă udă, rece pe frunte era pentru dureri de cap. Cu câte-un nod la cele patru capete ţi-acopereai capul cu ea să te apere de insolaţie sau ploaie. Când voiai să-ţi aminteşti ceva, făceai nod la batistă ca reper de memorie. Când cărai o geantă grea, îţi înfăşurai batista în jurul mâinii. Fluturată, era un gest de adio atunci când trenul pleca din gară. Şi fiindcă pe româneşte se spune tren, iar în dialectul germano-bănăţean lacrimii i se spune Trän, în capul meu scrâşnetul trenurilor pe şine se asemăna întotdeauna cu plânsul. Dacă murea careva acasă la el în sat, i se lega pe dată o batistă în jurul bărbiei pentru ca gura să-i rămână închisă când se instalează rigiditatea cadaverică. Iar când la oraş se prăbuşea vreunul la o margine de drum, mereu se găsea câte un trecător care să-i acopere mortului faţa cu batista – astfel batista ajungea să fie cel dintâi repaus al mortului.
În zilele toride de vară, părinţii îşi trimiteau copiii, seara târziu, la cimitir să ude florile. Mergeam împreună de la un mormânt la altul în grupuri de câte doi sau trei copii, udând la iuţeală pământul. După care ne aşezam pe treptele capelei, strângându-ne unii într-alţii, şi priveam la crâmpeiele de pâclă alburie ce se ridicau din unele morminte. Pluteau niţel prin văzduhul negru, dispărând. Pentru noi astea erau sufletele morţilor: figuri de animale, ochelari, sticluţe şi ceşti, mănuşi şi ciorapi. Şi printre ele, ici-colo, câte o batistă albă tivită cu negrul nopţii.
Peste ani, când discutam cu Oskar Pastior pentru a scrie despre deportarea lui în lagărul de muncă sovietic, el mi-a povestit că primise de la o bătrână mamă rusoaică o batistă din ţesătură albă de in – din batist. Cine ştie, poate c-aveţi noroc, tu şi cu fi-miu, şi vă-ntoarceţi acasă curând, zicea rusoaica. Fiul ei era de aceeaşi vârstă cu Oskar Pastior, aflat la fel de departe de-acasă ca şi el, dar în cealaltă direcţie, povestea ea, într-un batalion de pedeapsă. Oskar Pastior bătuse la uşa ei ca cerşetor pe jumătate mort de foame, vrând să schimbe o bucată de cărbune pe niţică mâncare. L-a lăsat să intre în casă, punându-i pe masă o supă fierbinte. Şi pentru că-i curgea nasul, picurându-i în farfurie, i-a dat acea batistă albă încă neîntrebuinţată de nimeni. Tivită cu o broderie cu ajur şi împodobită cu beţigaşe şi rozete cusute cu aţă de mătase, batista era o minunăţie care-l lua în braţe şi-l rănea pe cerşetor. O amestecătură: pe de-o parte o alinare din ţesătură de batist, iar pe de alta, o panglică de măsurare cu beţigaşe de mătase – linioarele albe de pe scala decăderii sale. Dar şi Oskar Pastior era o amestecătură pentru femeia asta: un cerşetor rupt de lume, în casa ei, şi-un copil pierdut în lume. În aceste două întruchipări ale lui, s-a simţit deopotrivă cuprins de fericire şi covârşit de gestul unei femei, în care şi el vedea două persoane: rusoaica străină şi mama îngrijorată, cu întrebarea ei: Ai o batistă?
De când am auzit această poveste, am şi eu o întrebare: oare “Ai o batistă?” e pretutindeni valabilă, boltindu-se – în sclipirea zăpezii dintre îngheţ şi dezgheţ – peste o jumătate de lume? Străbate oare munţi şi stepe dincolo de toate frontierele până în interiorul unui uriaş imperiu presărat cu lagăre de pedeapsă şi de muncă forţată? Întrebarea “Ai o batistă?” să nu poată fi ea suprimată nici chiar de seceră şi ciocan, nici chiar în stalinismul reeducării din numeroasele lagăre?
Deşi vorbesc româneşte de decenii, în discuţia cu Oskar Pastior am remarcat atunci pentru prima oară că pe româneşte se spune batistă. Şi din nou această limbă românească senzitivă ce-şi împlântă cuvintele cu o simplitate imperativă de-a dreptul în inima lucrurilor. Materialul se declară fără ocoliş drept obiectul finit, drept batistă – ca şi cum toate batistele ar fi oricând şi oriunde în lume din această pânză fină de batist.
Oskar Pastior a păstrat acea batistă în valiză ca pe o relicvă primită de la o mamă dublă cu un dublu fiu. Luând-o apoi cu el acasă, după cei cinci ani de lagăr de muncă. Asta deoarece batista lui albă însemna speranţă şi spaimă. Iar când omul lasă din mână speranţa şi spaima, el moare.
După discuţia pe care-am avut-o despre batista albă, am lipit pentru Oskar Pastior timp de-o jumătate de noapte un colaj pe o carte poştală albă:
Aici dănţuiesc puncte zice Bea
nimereşti într-un pahar de lapte cu picior
rufărie-n alb cadă de zinc gri-verzuie
la rambursare aproape toate
materialele-şi corespund
ia priveşte
sunt mersul cu trenul şi
cireaşa din savonieră sunt
ascultă-mă cu bărbaţi străini
şi nici despre centrală nu vorbi nicicând
Când m-am dus la el peste o săptămână şi-am vrut să-i dăruiesc colajul, mi-a spus:
– Mai trebuie să lipeşti pe ea Pentru Oskar.
Am spus:
– Ceea ce-ţi dau îţi aparţine, doar ştii bine.
A spus:
– Totuşi să lipeşti asta pe ea, cartea poştală poate că n-o ştie.
Am luat-o iar cu mine acasă şi-am lipit pe ea: “Pentru Oskar”. Dăruindu-i-o din nou în săptămâna următoare, ca şi cum prima oară m-aş fi înapoiat de la poartă acasă fără batistă, iar acum m-aş afla a doua oară la poartă, cu o batistă.
Tot cu o batistă sfârşeşte şi-o altă poveste:
Pe fiul bunicilor mei îl chema Matz. În anii ’30 l-au trimis la Timişoara la şcoala comercială, pentru ca într-o bună zi să poată lua în primire negoţul cu cereale şi prăvălia de coloniale a familiei. La acea şcoală predau profesori din Reichul German, nazişti autentici. După absolvirea şcolii, se prea poate că pe Matz îl instruiseră, printre altele, şi într-ale comerţului, dar în principal fusese şcolit s-ajungă nazist – o spălare de creier aplicată cu metodă. După ce-şi terminase ucenicia, Matz era un nazist înfocat, se preschimbase într-altul. Lătra lozinci antisemite şi devenise inaccesibil aidoma unui debil mintal. Bunicul meu l-a dojenit în mai multe rânduri, atrăgându-i atenţia că întreaga avere şi-o dobândise doar prin împrumuturile primite de la prieteni de afaceri evrei. Şi când nici asta n-a ajutat la nimic, i-a mai şi ars de câteva ori o palmă. Dar lui Matz îi anihilaseră mintea. O făcea pe ideologul satului şi-i muştruluia pe cei de-o vârstă cu el, care se sustrăgeau de la plecarea pe front. Era conţopist într-un birou al armatei române. Dar ceva îl îmboldea să schimbe teoria pe practică, aşa că s-a înrolat voluntar în SS, vrând să plece pe front. Cu numai câteva luni mai târziu s-a reîntors acasă pentru a se căsători. Cuminţit de crimele de pe front, a recurs la formula magică îngăduită ca să scape de război pentru câteva zile. Această formulă magică se numea: concediu de căsătorie.
Bunica mea avea două fotografii cu fiul ei Matz în fundul unui sertar: o fotografie de la căsătorie şi una cu el mort. Pe fotografia de la căsătorie e o mireasă în alb mai înaltă decât el c-un lat de palmă, subţirică şi gravă – o madonă de ghips. Purtând pe cap o coroniţă de ceară ca un frunziş peste care-a nins. Lângă ea – Matz în uniformă nazistă. În loc să fie mire, e soldat. Un soldat la nuntă, şi propriul său cel din urmă soldat reîntors acasă. Abia înapoiat pe front, a şi sosit fotografia cu el mort. Pe care se vede pentru ultima oară un soldat sfârtecat de-o mină. Fotografia cu decedatul e cât palma, un ogor negru şi chiar în mijlocul lui o pânză albă cu o grămăjoară cenuşie rămasă dintr-un om. Pe fondul întunecat, pânza albă se zăreşte micuţă ca o batistă de copil, în pătratul alb al căreia e, chiar în centru, un desen bizar. Şi pentru bunica mea această fotografie era o amestecătură: pe batista albă era un nazist mort, iar în memoria ei, băiatul viu. Bunica mea a ţinut, de-a lungul anilor, această dublă imagine în cartea ei de rugăciuni. Se ruga în fiecare zi. Pesemne că şi rugăciunile ei erau cu dublu înţeles. Probabil că bâjbâiau pe urmele rupturii dintre fiul iubit şi nazistul feroce, cerându-i şi lui Dumnezeu s-o milostivească cu-acest şpagat – să-şi iubească fiul şi să-l ierte pe nazist.
Bunicul meu fusese soldat în Primul Război Mondial. Ştia despre ce vorbeşte atunci când spunea deseori şi exasperat despre fiul său Matz: Păi sigur, când drapelele flutură, mintea ţi-alunecă în goarnă. Acest avertisment i se potrivea şi următoarei dictaturi în care am trăit eu însămi. Zi de zi puteai vedea cum mintea micilor şi marilor profitori le-aluneca în goarnă. M-am decis să nu sun din goarnă.
Dar copil fiind, a trebuit să-nvăţ împotriva voinţei mele să cânt la acordeon. Căci în casă mai exista acordeonul roşu al defunctului soldat Matz. Curelele de la acordeon erau mult prea lungi pentru mine. Ca să nu-mi alunece de pe umeri, profesorul de acordeon mi le-a înnodat la spate cu batista.
Oare putem spune că tocmai cele mai mărunte obiecte, fie ele şi goarna, acordeonul sau batista, înnoadă cele mai desperecheate lucruri în viaţă? Şi că obiectele se mişcă-n cerc, iar în devierile lor există ceva supus repetiţiei – supus unui cerc drăcesc? Poţi s-o crezi, dar nu s-o spui. Dar ceea ce nu poţi spune o poţi scrie. Fiindcă scrisul e un act mut, o muncă de la creier la mână. Care omite gura. Am vorbit mult în dictatură, de cele mai multe ori fiindcă mă decisesem să nu sun din goarnă. De cele mai multe ori, vorbitul ăsta al meu a avut urmări insuportabile. Dar scrisul a-nceput în tăcere – acolo, pe treptele fabricii, unde a trebuit să stabilesc cu mine însămi mai multe decât se puteau spune. Cele ce mi se-ntâmplau nu mai erau exprimabile în vorbire. Cel mult adaosurile exterioare, nu însă şi proporţiile lor. Pe-acestea nu mai puteam decât să le silabisesc mut în creier, în cercul drăcesc al cuvintelor atunci când scriam. În faţa spaimei de moarte am reacţionat prin foamea de viaţă. Care era o foame de cuvinte. Numai vârtejul cuvintelor putea pătrunde starea mea. Fugeam pe urma celor trăite în cercul drăcesc al cuvintelor, până când ceva îmi apărea în aşa fel cum nu mai cunoscusem niciodată înainte acel lucru. Paralel cu realitatea a intrat în acţiune pantomima cuvintelor. Ea nu respectă în nici un fel dimensiunile reale, sfrijeşte lucrurile principale şi le dilată pe cele secundare. Pe nepusă masă, cercul drăcesc al cuvintelor deprinde cele trăite cu un soi de logică vrăjită. Pantomima este turbată şi rămâne sperioasă şi e tot pe-atât de avidă, pe cât e şi de sătulă. Tema “dictatură” e de la sine cuprinsă într-asta, fiindcă firescul nu se mai reîntoarce niciodată atunci când ţi-a fost răpit aproape în întregime. Tema există în mod implicit, dar cele ce mă iau în posesie sunt cuvintele. Ademenind tema într-acolo unde vor ele. Nimic nu se mai potriveşte, şi totul e adevărat.
Ca glumă proastă pe trepte eram la fel de singură ca pe-atunci când eram copil şi păzeam vacile în valea râului. Mâncam frunze şi flori ca să fiu de-a lor, căci ele ştiau cum să trăiască, iar eu, nu. Le vorbeam spunându-le pe nume. Numele de Milchdistel armurar; textual: ciulin-de-lapteţ ar fi trebuit să fie cu adevărat acea plantă ghimpoasă cu lapte în tulpini. Dar planta nu răspundea la numele de Milchdistel. Drept care încercam să-i născocesc alte nume în care să nu apară nici cuvântul “ciulin”, nici cuvântul “lapte”, zicându-i: Stachelrippe coastă-ghimpoasă sau Nadelhals gâtlejul-acului. În înşelăciunea tuturor falselor nume comisă pe seama adevăratei plante se căsca dintr-odată lacuna ce dezvăluia vidul. Ruşinea de-a vorbi cu glas tare cu mine însămi, şi nu cu planta. Dar ruşinea asta-mi făcea bine. Păzeam vacile şi sunetul vorbelor mă păzea pe mine. Simţeam:
Orice cuvânt de pe chip
ştie ceva despre cercul drăcesc
şi n-o spune
Sunetul vorbelor ştie că trebuie să-nşele, fiindcă obiectele te-nşală cu materialul lor, iar sentimentele cu gesturile lor. În punctul de întretăiere unde se întâlnesc înşelăciunea materialelor cu aceea a gesturilor, sunetul vorbelor se oploşeşte cu adevărul său născocit. Când scrii, nu poate fi vorba de încredere, ci mai degrabă de onestitatea înşelăciunii.
Pe-atunci în fabrică, când eram o glumă proastă pe trepte, iar batista era biroul meu, am descoperit în lexicon şi frumosul cuvânt de Treppenzins, dobândă în trepte, ceea ce-nseamnă că rata dobânzii la un împrumut creşte treptat. Ratele crescătoare sunt costuri pentru unul, venituri pentru celălalt. Când scriu, pe măsură ce mă adâncesc tot mai mult în text, ele ajung să fie deopotrivă ambele. Cu cât ceea ce scriu mă jefuieşte mai aprig, cu-atât şi arată mai mult lucrurilor trăite ceea ce nu exista pe când le trăiai. Asta n-o pot descoperi decât cuvintele, fiindcă n-o ştiau mai înainte. Acolo unde iau prin surprindere lucrurile trăite, le şi oglindesc cel mai bine. Devenind atât de stringente, încât lucrurile trăite trebuie să se cramponeze de ele pentru a nu se dezmembra.
Eu cred că obiectele nu-şi cunosc materialul, că gesturile nu-şi cunosc simţămintele şi nici cuvintele gura ce le rosteşte. Dar pentru a ne asigura de propria noastră existenţă, avem nevoie de obiecte, de gesturi şi cuvinte. Cu cât ne putem lua mai multe cuvinte, cu-atât suntem mai liberi. Când ni se interzice să deschidem gura, căutăm să ne afirmăm prin gesturi, ba chiar şi prin obiecte. Sunt mai greu interpretabile şi câtva timp nu trezesc suspiciuni. În felul acesta ne şi ajută să preschimbăm înjosirea într-o demnitate ce nu trezeşte suspiciuni un timp.
Cu puţin înainte de emigrarea mea din România, miliţianul satului a venit la noi acasă dis-de-dimineaţă şi-a luat-o cu el pe mama. Ajunseseră deja la poartă, când ei i-a venit în minte: Ai o batistă? N-avea. Deşi miliţianul era nerăbdător, s-a reîntors în casă luându-şi o batistă. Ajunşi la postul de miliţie, acela a-nceput să spumege de mânie. Cunoştinţele de română ale mamei erau insuficiente ca să-i priceapă zbieretele. Apoi el a ieşit din birou, încuind uşa pe dinafară. Mama a rămas închisă acolo toată ziua. În primele ceasuri a rămas aşezată la masa lui şi-a plâns. După care s-a învârtit prin cameră încoace şi-ncolo, apucându-se să şteargă praful de pe mobilă cu batista udă de lacrimi. Apoi a luat găleata de apă din colţ şi prosopul atârnat în cuiul de pe perete şi-a frecat podeaua. M-am îngrozit când am auzit-o povestindu-mi asta:
– Cum de-ai putut să-i faci ăluia curat în cameră? am întrebat-o. Şi ea mi-a răspuns fără stânjeneală:
– Păi, mi-am căutat de lucru ca să-mi treacă timpul. Şi biroul lui era aşa de murdar! Ce bine că luasem cu mine una din batistele mari bărbăteşti!
Abia acum am priceput: în felul ăsta, înjosindu-se suplimentar însă de bunăvoie, îşi redobândise demnitatea în arest. Într-un colaj am căutat cuvinte pentru toate astea:
M-am gândit la roza robustă din inimă
la sufletul nefolositor ca o sită
dar proprietarul m-a-ntrebat:
cine câştigă-n povestea asta
am spus: scapă pielea întreagă
el a ţipat: pielea nu-i
decât un flec de batist ofensat
cu mintea haihui
Mi-aş dori să pot rosti o propoziţie pentru toţi cei cărora până azi, sub felurite dictaturi, li se ia demnitatea zi de zi – fie şi o propoziţie ce conţine cuvântul batistă. Fie ea şi întrebarea: Aveţi o batistă?
Ar fi oare cu putinţă ca, dintotdeauna, întrebarea despre batistă să fi avut în vedere nu batista, ci acuta singurătate a omului?”
7 decembrie 2009
arte.tv/fr/rech../
2009-12-11 21:57:55 | Raporteaza
@Liviu Antonesei Le stiu pe amandoua
Doamne ce naiv am fost intre 20 Decembrie si 2-3 Ianuarie.
Insa m-am prins ca e facatura pe 2-3 Ianuarie cand am vizitat centrul orasului si am observat ca toate cladirile din jur erau ciur numasi CC-ul era curat ca lacrima (am numart eu 5 gaur de la gloante prin ricoseu nu direct)
Si am gandit eu cu mintea mea naiva de pusti la 20 ani. Ba daca eram securist si il sustineam pe ceasca in cine trag in prostimea de jos sau in aia de la Balcon. Dupa ce mi-am raspuns la intrebare am crezut ca mai e o sansa. dar sansa s-a naruit cand am discutat cu apostoli ai anticomunismului (Marian Munteanu). Dovada ca nu m-am inselat a fost candidatura acestuia din partea partidului lui Magureanu (acum parte din PDL) .
Din 92 am stat mai mult pe afara (din tara ) si nu regeret nici acum chestia asta desii mi-as dori romania macar la nivelul cehiei daca nu al RDG ului
Dar asta e
2009-12-11 22:00:59 | Raporteaza
@)PETITparis
Multumim. Eu l-am citit deja, dar trebuie sa fie si iubitori de litere care nu l-au vazut inca.
2009-12-11 22:03:10 | Raporteaza
Cred ca ma retrag de pe acest blog, vad ca-ncepeti cu politica si am observat ca p-aici se manipuleaza… unii incearca chiar intoxicatii cu … literatura.
@111, ???
2009-12-11 22:05:03 | Raporteaza
@) Neamtu Tiganu
Dar pe cine v-a casunat, Meister?
2009-12-11 22:08:24 | Raporteaza
@neamtu tiganu te dai ranit ? sau deja vinul a ajuns la temperatura optima
2009-12-11 22:11:22 | Raporteaza
n-as vrea ca dupa ce am rezistat o viata sa ma apuc sa citesc literatura. Ca cititu poate provoca dependenta, e ca un drog, e nesanatos si la cap si la corp ca nu ie miscare in aer liber, strica ochii.
A citi povestea unuia e ca si cum ai trai viata altuia, un fel de furt, ii furi trairile, durerile, bucuriile!
2009-12-11 22:37:23 | Raporteaza
@) Neamtu Tiganu
Meister, dar de ce n-o scrieti pe cea schitata citeva zeci de cimentarii mai sus? Dupa parerea mea, poate iesi o povestire foarte mit stock!
2009-12-11 22:46:51 | Raporteaza
@) All
Buna dimineata tuturor.
@) Inima-Rea
Ati evocat ieri memoria, maitre. Da, grea tema. Voi posta miine dimineata o poveste centrata esentila pe tema memoriei si a povestii.
2009-12-12 09:17:20 | Raporteaza
Foooaaaaarte fain!
M-a aruncat intr-o mare de nostalgie.
Am crescut cu acei revoltati, am fost si eu un revoltat, mai micut.
Jim Morisson este dovada vie a transformarii individului.
La 20 de ani era tuns, ras, frezat, se pregatea de colegiu. A picat la primul interviu.
Apoi s-a imbatat cu aerul campusului universitar, incepuse revolutia power flower, emanciparea sexuala a femeilor, bautura, drogurile care au eliberat demonul creativ din el.
Nu era menit sa traiasca mult. Ca toate personalitatile implicate activ in fenomen se aprind si ard repede.
Si Jimi h si Janis Joplin, si Brian Jones, si multi altii.
In 1965 am incropit o trupa in liceu.
In 1966-1967 cantam piese de Rolling Stones, Yardbirds, Cream, Spooky Tooth, Pretty Things.
Ne-a bantuit si pe o noi mica revolta naiva si adolescentina cand am comis cu totii un cantec ale carui versuri incepeau cam asa:
“La sosea, taranii au iesit, sa se promeneze
Au costume negre si merg intepati, parca au proteze
Lumea e a lor
Raiul tzoapelor…”
Mai era ceva cu militienii care plimba cainii si o comparatie dura intre inteligenta unora si a altora.
Versurile sunt puerile, stiu.
Dar ce ne-a uimit a fost reactia entuziasta a colegilor nostri. Si atunci am realizat influenata acestei muzici asupra generatiei noastre care,in mod paradoxal, se simtea extrem de libera.
2009-12-12 10:37:27 | Raporteaza
@) Urmuz
Multumesc. Ma bucur ca v-am produs aceasta calatorie prin tunelul timpului. Senzatia noastra de liberatea nu venea doar de la virsta, ci si din motive cumva obiectice – eram adolescenti pe vremea micii liberalilizari a regimului comunist dintre 1964-65 si 1971-72, perioda ce a coincis si cu micul nostru gulash socialism, cu mandatari etc. Dupa aceea, am devenit greu de schimbat!
2009-12-12 10:52:25 | Raporteaza
@) liviu antonesei
Unora dintre noi ni s-a intamplat sa ramanem liberi si dupa 1973.
Pana la urma conteaza libertatea interioara.
Eu am facut parte din cei care au avut norocul sa triasca pe lang Motu Pittis care ne-a luminat calea si ne-a facut sa fim liberi.
Neavand iluzii si nici asteptari preamari de la viata, nu m-am simtit “ocupat” nici macar in 1989. Reuseam prin fuga de realitate.(citit, vizionat filme, si mai ales muzica sa evadez)
Un mare ajutor a venit si de la Cornel Chiriac si Ocu Petrescu care ne-au mentinut spiritul liber.
2009-12-12 11:23:17 | Raporteaza
fusei si io participant la noptile lungi din strandu studentesc Tei cind Pitis prezenta cu farmecu lui irezistibil muzica Beatles, bob dylan, poiezii If, blowing si toata paleta… da bag seama ca fiecare are definitia lui despre libertate. Imi imaginez ca scirta scirta pa hirtie sufereau mai mult ca nu puteau sa puna lindicuri pa hirtie, noi astia cu fiarele nu aveam nevoie de hirtie.
Io vad libertatea, azi traind intr-o tara libera, altfel. Mi se pare absurd sa spui ca cineva ti-a mentinut spatiu liber, daca ti-l mentine cineva inseamna ca nu mai esti liber, doar atunci cind ti-l mentii tu tie e liber.
Libertate e un cuvint ca oricare altu, te-mbata da nu tine de foame. Pe undeva NIMENI nu e liber, nici macar pasarile cerului.
2009-12-12 11:48:42 | Raporteaza
@) Urmuz
Si Andrei Voiculescu, dupa ce Cornel n-a mai fost! Corect, cine se simte liber interior, obtine tot felul de alte libertati, fie si partiale. In 1976, cind terminam eu facultate, in Universitati, inca nu se simtea ca regimul s-a restalinizat. De alfel, n-a mai reusit s-o faca chiar complet nici macar pina in momentul prabusirii, desi nu se poate spune ca n-a incercat. Din fericire, “cosul trei” de la Helsinki 1975, cel cu drepturile omului, il obligat sa pastreze cit de cit aparentele.
2009-12-12 11:56:34 | Raporteaza
@ Urmuz # 125
Cu libertatea te naşti, cred eu.
Fără-ndoială că Pittiş vă va fi luminat calea; dar v-a şi făcut să fiţi liberi? Nu cumva a avut grijă să nu vă îngrădească?
Mă gândesc la copii, când spun asta. Nu mai ştiu unde-am citit că spunem, îndeobşte, cum că n-ar avea altă grijă decât joaca, dar, în realitate, ei fac eforturi foarte serioase de a se adapta la lumea celor mari.
Ai fost norocos că ai întâlnit oameni care te-au învăţat să priveşti lumea în faţă fără să-ţi spună ei ce culoare are. Cinste lor! Înseamnă că au avut încredere că poţi vedea şi dincolo de aparenţe…
2009-12-12 12:00:45 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Te nasti cu ea in potentia, ca doar vii pe lume cu liberul arbitru la purtator, dar dupa aceea trebuie s-o aperi, sa lupti pentru ea, vorba lui Lenin, “zi de zi si ceas de ceas, in proprotie de massa”!
2009-12-12 12:11:52 | Raporteaza
Ha-ha-ha!
Ideea e că te naşti cu ea…
Parctica arată că e nevoie să lupţi pentru ea…
S-o judecăm atunci…
(Stai să mă gândesc un pic… un piculeţ…)
2009-12-12 12:17:29 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Spor la gindit! Eu trebuie sa ma intind putin, ca am diseara program lung si festiv la revista. Dar voi citi cu mare interes cind revin aici!
2009-12-12 12:20:30 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Spor la gindit! Eu trebuie sa ma intind putin, ca am diseara program lung si festiv la revista. Dar voi citi cu mare interes cind revin aici!
2009-12-12 12:20:30 | Raporteaza
@) liviu antonesei
Dom’ profesor,
Parca suntem blestemati!
Noua nu iese nimc ca lumea.
Nici restalinizarea nu a fost ce-a fost.
A fost viziunea grotesca a unui individ gregar, lipsit de o minima eductaie si cultura, dar “mort” dupa putere.
Asta a fost tot. Combinat cu megalomania, paranoia intretinuta de acoliti, omul asta ne-a dus pe culmi de disperare.
Poate daca miscarea pop a generatiei mele (cum dracu sa se fi intamplat asta??)ar fi fost lasata libera
altfel am fi vorbit acum.
(Pittis a fost omul care ne-a pus in mana pentru prima oara pe John McLoughlin si a sa Mahavishnu Orchestra!
Doamne, ce salt urias s-a petrecut in noi!
O alta panaza cazuta de pe ochi.
Doamna daca_nu_nu, intr-adevar am avut noroc. Si ca mine inca cativa. Eu nu vorbesc de serile de muzica si poezie. Alea cu Sfinx. Eu vorbesc de faptul ca stateam nopti intregi de vorba, la el acasa, el era mai mare decat noi, eram vecini pe Cazarmii, ascultam cele mai noi discuri si ne explica pe indelete cu carpata aprinsa nedesprinsa de coltul gurii si cu sticla de vodaca intre picioare, cum si ce.
Il regret enorm.
Ne-a tinut de mana pana am invatat sa mergem singuri.
2009-12-12 12:24:02 | Raporteaza
Uite ce spune Inimioara, de exemplu:
”…omul venea-ntr-o viaţă, dintr-o altă viaţă, ca-ntr-un alt somn, în care nu-şi amintea nimic din celălalt somn. Şi că avea şansa de ” a se trezi”, de a-şi aminti experienţa vieţii uitate.”
Hai să-ncerc să le-mpac (deşi nu-mi par chiar contrarii; pot fi diferite, dar nu opuse):
Presupunem că ai tu dreptate şi luăm libertatea ca potenţă.
Când devine ea act?
După mine, când conştientizezi prima formă de constrângere.
Bun, aici intervine liberul arbitru. În funcţie de ce?
După mine, în funcţie de ceea ce aduci cu tine din… născare (scuză termenul cam ne-frumos). Sau nu?
Dacă-ai venit pe lume spirit liber, sunt convinsă că orice încosetare te va sufoca şi-atunci vei începe să urli: Nuuuuuuuuuuuuu!!!
Dacă-ai venit pe lume cu aplecare spre supuşenie, mă îndoiesc şi că vei percepe constrângerea ca atare. Probabil o vei lua ca o nevoie extrinsecă de disciplinare şi te vei supune fără crâcneală.
Eu nu sunt împotriva disciplinării. Ba chiar cred că e necesară. Dar cred că trebuie gândită ca o formă de libertate la care să aderi, nu ca un sistem de reguli fixe impuse de oarecine…
Şi-atunci, în funcţie de ce aderi la ceva?
Nu cumva ne-ntoarcem de unde am plecat?
Zic şi io…
(Poate greşesc. Nu l-am citit pe Lenin, recunosc.)
2009-12-12 12:30:07 | Raporteaza
@ Urmuz # 133
La aşa ceva mă şi gândeam… La mici agape trăite pe-ndelete, alături de-un… ”învăţător” (scuză termenul, nu voi să blasfemiez, dar nu-mi vine altul acum).
Şi noi am trăit asta. Nu era Pittiş, dar erau alţii. Nu în aceeaşi formă, poate, dar în acelaşi spirit. Un exemplu este Vasile Sav, un latinist clujean care-a tradus pe Augustin şi pe care lumea l-a uitat. Nu vorbeam despre muzică, pentru că eram deja după 90, când lumea se chema că-i liberă. Dar vorbeam şi noi despre libertate. Poate în alţi termeni, dar, în fond, aceeaşi…
Sunt multe spirite libere care hălăduie aiurea prin lume. Totul e să le găsim…
2009-12-12 12:41:26 | Raporteaza
@) daca_nu_nu
Faptul ca nu l-ati citit pe Lenin nu e nicio nenorocire.
Doar daca activati pe taramul ala ideologic.
Problema se pune doar daca vrei sa-l combati! Antuci trebuie sa cunosti , nu?
De aceea, in Occident, Marx si chiar si Lenin, erau studiati ca lumea, cu aplicatiune.
I-au inteles si i-au combatut si batut.
Interesant pentru mine a fost cand, acum cativa ani, facand ordine in biblioteca juridica a institutului unde cica facea ceva, am dat peste niste volume de Lenin.
Lenin a scris multe platitudini, alea se studiau la cursurile de marxism-leninism, dar mi-a atras atentia o fraza dintr-o scriere de prin 1921-1922.
Iata ce zicea acolo:
“Cand conditiile vor fi prielnice, China o sa invinga capitalismul cu propriile lui arme.”
La ce asistam acum, oare?
Lenin a fost un fel de Nostradamus poltic?
Evident v-am introdus intr-o zona care nu are nimic comun cu ceea ce dom’ profesor ne-a delectat si pentru care imi cer scuze.
Desi…
2009-12-12 12:49:15 | Raporteaza
@ Urmuz
N-am plecat. Sunt aici. Mă gândesc numai, că am dat de terra incognita…
2009-12-12 13:11:19 | Raporteaza
De ce spune: ”cu propriile lui arme”?
2009-12-12 13:13:05 | Raporteaza
Nu, nu cred că a fost un Nostradamus politic. Pentru că a fost destul de… evaziv (să zic aşa): ”când condiţiile vor fi prielnice…” (Dacă a spus aşa. Eu nu ştiu asta. Dar merg pe mâna dumitale.)
Poate a fost un pic atent la istorie. Dacă ne uităm înapoi, apucăturile expansioniste au fost mereu anihilate.
Exemplu (numai din ce ştiu eu, şi-mi vine-n minte acum, la foc automat): Imperiul Roman, Imperiul Otoman. Când au căzut ele? Când au ajuns la dimensiuni de necontrolat.
Nu spun că e rău capitalismul. Aici las pe alţii să judece, că nu sunt în măsură să. Şi nici nu spun că a învins ori că s-a extins atât cât era nevoie. Poate chiar mai este/era loc de.
Dar, dacă e pe cale să fie învins, nu cumva s-a întins mai mult decât poate duce???
Repet:
Habar n-am de chestiile astea. De aceea am redus analiza mea la o judecată elementară.
Ce înţeleg eu prin ”mai mult decât poate duce”?
Anume: zone/teritorii/oameni, până la umră, nepregătiţi să-l primească, să-l asume, să-l…
2009-12-12 13:23:48 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu
Cam toti vin pe lume cu aceeasi libertate potentiala, problema e cu nu toti o actualizeaza, si asta dincolo de conditiile exterioare de manifestare!
2009-12-12 14:07:04 | Raporteaza
@) Urmuz
Absolut corect, nici macar o restalinizare ca lumea n-am izbutit sa facem! Partea de bilci din comunisul final ne arata ca Bellu Silber avea dreptate cind evoca si numele lui Caragiale!
2009-12-12 14:09:19 | Raporteaza
@) Daca_nu_nu, Urmuz
China nu este un exemplu bun! “Succesul” ei de acum, cit este, e datorat tocmai renuntarii la comunism intr-un dmeniu important, economia. La un moment dat aceasta se va gripa daca va fi insotita de monopolul politic si ideologic si se va sfarima si acela. De altfel, discrepantele economice sint insotite de diferentieri de mentalitate. Comunismul european si-a inceput disolutia prin spargegerea ma intii a monopolului politic, cel chinez a inceput cu spargerea celui economic, dar finalul va fi acelasi.
2009-12-12 14:14:01 | Raporteaza
@) daca_nu_nu
saru’ mana ca ma bagati in zeama.
Banuiesc ca voia sa spuna ca prin propriile mijloace, adica (scuze) capitalul investiti si reinvestit, somajul (Marx spune ca somerii sunt armata de rezerva a capitalitilor, ceea ce e perfect adevarat pentru ca acesti oameni pun presiune asupra celor ocupati sa aiba productivitate cat mai mare ca sa aduva profit cat mai mare capitalistului. In clipa in care nu mai poate aduce profit, cel “ocupat” trece pe pozitia de somer, iar “somerul” va fi de o harnicie neostoita.)ma rog si multe altele…
Revenind a nos mouttons, cum bine zicea Garibaldi, China, folosind toate instrumentele capitalismului, tinde sa devina puterea economica mondiala nr. 1.
Asta pentru ca are o populatie enorma care munceste aproape gratis si non stop.
Nu e cazul sa aprofundam chestiunea ca alunecam pe paiul de orez.
@)dom’ profesor
Poate ca ar fi cazul sa il cunoastem mai bine pe Bellu Silber.
E un caz interesant. Cu toate pacatele lui.
Va doresc tuturor numai bine, si om scapa noi si de nabadaiosii astia. Candva.
Va doresc multa sanatate si daca este adevarat ce se spune, imi exprim regretul ca va vom pierde, dar poate veti fi un castig pentru ceilalti.
2009-12-12 15:02:54 | Raporteaza
@) Urmuz
Sigur ca Bellu e interesant, asta dincolo de pecetea pe care a gasit-o pentru comunismul romanesc. Cind am scris despre “tinara generatie| interbelica, l-am gasit in cele mai aiuritoare contexte socio-politico-culturale!
2009-12-12 15:09:38 | Raporteaza
@) Liviu Antonesei
Este ceea ce se poate numi un paradox paradoxal.
Daca nu ma duc mult prea departe.
2009-12-12 15:13:23 | Raporteaza
@ Urmuz
Nu, nu e prea departe! Cred ca merge asa.
2009-12-12 15:32:03 | Raporteaza
Am reusit cumva sa ma adun dupa o saptamina de zdroaba si am venit sa vad cum s-a lasat desfasurarea. Apoi, ma mai gindesc if it is something to write home about. Lumea nu pare sa se antreneze peste masura la obect. Daca Rimbaud si-a deschis taraba de vindut tunuri si un rimbalduts local taverna in zid de cetate, la urma urmelor, ce ne mai mira ca Jim Morrison s-a tras putin sub iarba, acolo unde nu-i nici intristare nici durere, ca sa-si deschida hotel. Un hotel unde fiecare fredoneaza ce-si aduce de-acasa, ca-ntr-un han spaniolesc: “o experienţă fabuloasă, nu în primul rînd sexuală, poate nici măcar sexuală, ci esenţială”; “m-a vazut, m-a placut si m-a vrut si l/o -am avut”; “let’s change the mood from glad to sadness”; “il/o iubea tocmai pentru ca nu-l/o mai iubea”… Acuma, ca chiar le stie pe toate pe unde ii, sa stie Barthes mai multe despre (textul de) plaisir et jouissance?
Tarim de pace sa locuitsi.
2009-12-12 22:17:52 | Raporteaza
@antonesei
multumesc pentru indrumare
am gasit pe librarie.net
librarie.net/ca../
2009-12-13 01:50:23 | Raporteaza
[...] la editura si mi-au trimis! Daca nu mai este prin librarii – eu n-am mai gasit-o in Iasi. … [...] Uni Ego / La Morrison Hotel, în Père Lachaise « voxpublica | Platforma de [...]
2009-12-13 01:51:43 | Raporteaza
@)Omma
Acum, va multumesc eu pentru indrumare, pentru ca nu stiam de existenta acestei librarii online!
2009-12-13 11:23:57 | Raporteaza
Am facut mai sus trimitere, cam pe dupa piersic, la un Weinbauer de descendenta rimbaudiana dupa ce am cercat sa vaz cum e la locul fetsei ceea ce aflai de la un amic
Ieri situl-FAZ-ului n-avea probleme; azi e gripat. Vedeti mai jos (de vei fi fiind pe-acasa) despre unele ce poate n-ar trebui sa ne fie straniere
(la pagina nemtsasca sint doua mentiuni despre “NOI”)
perlentaucher.d../
hotnews.ro/stir../
2009-12-13 15:34:58 | Raporteaza
@) Daniel StPaul
Azi, am cam dormit, ca s-a lungit ceremonia de aseara a revistei. Incet, incet, devin valid si postez o poveste noua.
2009-12-13 15:43:05 | Raporteaza
Compatisesc cu starea temporar-indisponibilizanta de “bolnavior” (citat dintr-un “clasic” pt situatsii cu simptome oarecum asemanatoare…) Poftim dv. refacere integrala.
2009-12-13 16:08:44 | Raporteaza
@) Daniel StPaul
Multumesc, multumesc, nici nu stiti ce bine cade acest semn de solidaritate!
2009-12-13 16:29:50 | Raporteaza
Alcool+talent+tenacitate pato-caracter=L.Antonesei
Interesant si interesat!
2009-12-15 10:38:55 | Raporteaza
@) Hector Faure
Asa mi se pare si mie!
2009-12-17 02:06:29 | Raporteaza