La o cafea și un coniac Zaraza, cu prințul Șerban Cantacuzino. O altă soluție pentru România

Există oameni care au puterea să oprească timpul în loc. E o fascinație greu de descris, care vine de dincolo de cuvinte, liniștea celui împăcat cu propria persoană, care e molipsitoare și te face să uiți de problemele cotidiene. Și, cât timp te afli în preajma lor, lucrurile devin extrem de simple. Precum o poveste care te ține cu sufletul la gură, chiar dacă știi că nimic rău nu i se poate întâmpla eroului principal.

Iar un astfel de om e prințul Șerban Cantacuzino, descendent al familiilor Bibescu, Știrbey și Cantacuzino. Născut în 1928, în România, Șerban Catancuzino, a plecat la 11 ani, în Anglia, împreună cu mama lui. A fost dorința tatălui său, celebru arhitect interbelic, de a le oferi copiilor o educație deosebită. Destinul a făcut ca despărțirea să fie definitivă. Au urmat războiul și regimul comunist. Tatăl său a făcut pușcărie politică timp de 6 ani (inclusiv Canalul) și s-a stins din viață în 1960.

Șerban Cantacuzino a studiat la Colegiul Winchester și la Cambdridge. A devenit arhitect, precum tatăl lui, recunoscut în Marea Britanie unde, între 1979 și 1994, a fost membru al Comisiei Regale pentru Arte Frumoase. După 2000, când a înființat Fundația ”Pro Patrimonio”, a revenit constant în România, implicându-se activ în salvarea și restaurarea clădirilor de patrimoniu, de la bisericile de lemn din Maramureș, la mănăstirile din Bucovina, clădirile din centrul Brașovului ori, mai recent, cele de la Roșia Montana.

Acum, a venit în România pentru a întocmi un raport pentru UNESCO referitor la stările cetăților dacice din Munții Orăștiei. ”Trebuie să văd care e situația lor, care am auzit că e destul de proastă. Încerc însă să mă duc acolo fără nicio prejudecată”, spune Șerban Cantacuzino, la începutul unei conversații, pornită la o cafea în ”La Piazzeta”, din Cluj, continuată apoi pe pietonala de pe Eroilor, dus și întors, între Turnul Croitorilor și Piața Unirii, și încheiată în Piața Muzeului, la un gin tonic și un vinars Zaraza.

Raportul despre cetățile dacice nu este primul pe care îl face pentru UNESCO. A mai fost și în Maramureș, la cele 7 biserici de la lemn incluse pe lista UNESCO. ”La Șurdești, în Țara Lăpușului, și la vechea mănăstire de lemn de la Bârsana s-au făcut unele lucruri greșite. Acum pictura se exfoliază. Când lumea o atinge, cade, e pierdută. Rezultatul e dezastruos. Decât să o restaurezi, mai bine lași peretele gol”, susține Șerban Cantacuzino, care a precizat însă că nu știe care este starea de acum.

O opinie mult mai bună are însă despre operațiunile de curățire a frescelor interioare de la mănăstirile din Bucovina. ”Lucrările au început la Voroneț, unde, în naos, a fost găsită, sub stratul negru de la fumul lumânărilor, o pictură cu Ștefan cel Mare. Au continuat la Sucevița, Moldovița și Arbore. S-au descoperit culori noi, iar la Arbore, în pronaos, o Maică a Domnului care a ieșit splendid. Mantia ei, care era roșie, s-a dovedit a fi, de fapt, galbenă. Oliviu Boldura, cel care s-a ocupat de curățenie, a scris și o carte despre asta. Pe lângă cele 5 mănăstiri clasice a lucrat și la Bălinești, lângă Siret, unde a făcut minuni. E o muncă începută de mai bine de 10 ani, care continuă. Ar trebui să vă duceți să o vedeți, rezultatul e spectaculos”, afirmă prințul.

Când vine în România, Șerban Cantacuzino nu e singur. În fiecare an, începând cu 1999, organizează tururi cu turiști britanici, inițial grupuri de 20 de persoane, acum de 8-10. ”Sunt absolut uimiți de monumente și peisaje. Mulți dintre ei revin și de 2-3 ori. Din păcate Guvernul nu a investit în infrastructură. Dacă la nivel de hoteluri lucrurile s-au îmbunătățit, starea drumurilor e de necrezut. Țin minte un drum între Fălticeni și Câmpulung Moldovenesc pe care l-am parcurs cu 10 km/oră din cauza gropilor. La fel s-a întâmplat și când am mers pe Bârgaie. Turiștii care erau cu mine erau șocați de drumuri. Altfel, însă, serviciile s-au îmbunătățit. Sunt locuri în care poți mânca foarte bine, e bucătărie românească, și nu doar grătare, ci sarmale ori ciulama. Un astfel de loc e Popasul Bucovina, lângă Sucevița. A început modest, cu doua case și un restaurant micuț. Acum e aproape un sat, cu un restaurant mare, și mi-era frică să nu cumva să se strice. Din fericire și acum se gătește foarte bine.

Și în Ardeal sunt locuri unde se mănâncă foarte bine. Unul dintre ele este ”Casa cu Cerb” din Sighișoara, care a fost restaurat foarte bine, chiar dacă s-a pus un pic cam mult ciment”, povestește Șerban Cantacuzino.

”Și starea unui oraș este tot serviciu turistic. De exemplu, dacă mergi la Brașov și vezi starea caselor îți dai seama că nu se face destul”, susține, dând apoi un exemplu cum poate o acțiune, aparent minoră, să schimbe situația. ”La Brașov, ca și la Cluj, sunt curți cu porțile făcute din lemn sculptat, iar lumea începuse să le scoată și să le înlocuiască cu porți de metal. Am început pe strada Constantin Brâncoveanu. Am convins o persoană care locuia acolo și, cu ajutorul ”Pro Patrimonio” am restaurat poarta. Am găsit un restaurator bun la Sfântul Gheorghe. Acum sunt 5-6 case care doresc să facă această renovare”.

În 2005, Șerban Cantacuzino a dorit să se implice și în restaurarea zonei Lipscani din Capitală, inițiind o colaborare cu Ministerul Culturii. Plecarea Monei Muscă de la minister a stopat însă inițiativa. ”Am vrea să stabilim un birou în cartier, unde oricine să poată să vină să discute cu noi. Să fie un loc social, de dezbatere, să restaurăm un han – Hanul Roșu – în acest sens. Acolo s-ar putea discuta orice se propune pentru zonă, ce e bun și ce e rău, fie că e vorba de o clădire nouă care se intenționează să se construiască, fie că e vorba de conservarea unei clădiri vechi. Din păcate acolo avem probleme cu Primăria de sector, dar sperăm, totuși, să facem ceva”, afirmă Șerban Cantacuzino.

”Românii știu foarte puțin despre patrimoniu. Ce și de ce e important. De ce nu trebuie folosit ciment și termopan. Tot în cazul Brașovului de exemplu, unde sunt foarte multe clădiri de patrimoniu, ca și aici, la Cluj, s-au făcut foarte multe lucruri prost încă din perioada comunistă. Nu e complet catastrofic, încă se mai poate reface, procesul e reversibil, dacă lumea înțelege ce s-a greșit. În Piața Sfatului din Brașov, la Casa Haler, s-au făcut niște greșeli teribile. Au fost puse geamuri mari, care nu au fost împărțite. E prea multă sticlă și întreaga scală a fost stricată. Acest lucru are un foarte mare impact asupra clădirii. Sper că au învățat ceva din asta”, exemplifică Șerban Cantacuzino.

Arhitectul a încercat să se implice, cu fundația ”Pro Patrimonio” și în restaurarea Palatului Banfy, de la Bonțida. ”Am vrut să refacem parcul castelului, pe o suprafață de 35-70 de hectare. Am obținut acordul Primăriei, de la care urma să concesionăm terenul. Acest teren se află însă în proprietatea Romsilva. De aceea Primăria Bonțida le-a propus un schimb de teren, însă Romsilva nu a acceptat. Dacă am putea concesiona acel teren am putea face această restaurarea împreună cu Fundația Getty, care au fonduri disponibile pentru astfel de proiecte de conservare și restaurare”.

Chiar dacă este un adept al clădirilor de patrimoniu, Șerban Cantacuzino nu repudiază cu totul materialele noi. ”E foarte important cum clădești în jurul clădirilor de patrimoniu. Noile imobile trebuie desenate cu simpatie față de clădirile vechi, respectând scala. Scala e foarte importantă, când o rupi cu sticlă și oțel, părțile componente devin prea mari în sine. Geamul devine o bucată de sticlă imensă. Poți să construiești clădiri cu materiale noi, lângă clădiri de patrimoniu, dacă ești în stare să respecți scala. O astfel de clădire este vis-a-vis de Catedrala Sfântul Ștefan din Viena, proiectată de Hans Hollein. Nu am văzut-o direct, o știu doar din desene, nu e complet reușită, dar nici nu aș condamna-o. Mai e o mediatecă de acest gen în Franța, la Raeims, și câteva clădiri la Veneția. Italienii, Franco Albini, Carlo Scarpa știu să facă asta bine”.

Aș mai fi continuat, dar trecuse deja de amiază, iar Șerban Cantacuzino urma să plece spre Roșia Montană. Acolo unde, la rugămintea unui prieten arhitect englez care a realizat un studiu referitor la clădirile de patrimoniu din localitate, urma să facă o evaluare privată asupra modului în care sunt restaurate și conservate acestea. De altfel, în privința subiectului Roșia Montană, Șerban Cantacuzino este foarte ferm. ”Trebuie să-i convingem pe cei de la RMGC să plece pentru totdeauna, ceea ce nu cred, însă, că e ușor. Am participat, inclusiv la Londra, la dezbateri pe această temă. Problema acolo este una economică. Am spus cum s-ar putea dezvolta acolo industrii care deja există, de la prelucrarea lemnului (era o fabrică de mobilă și care vroia să se dezvolte), la agroturism, agricultură. Guvernele României chiar refuză să priceapă că sunt țări ale căror venituri principale vin din turism”.

De altfel, la fel cum însoțește grupurile de turiști britanici, formate din persoane cu influență pe Tamisa, Șerban Cantacuzino s-a implicat și în susținerea unui localnic din Roșia Montană, pe care l-a ajutat să-și deschidă pensiunea ”La Gruber”. Pensiune la care va și locui în zilele următoare.

Înainte de a închide carnețelul de notițe, o ultimă întrebare: care centru vechi al orașelor din România i-a plăcut cel mai mult cum a fost restaurat? Iar pe primele locuri a situat Baia Mare și Sibiul. Iar pentru că modificările din ultimii ani din centrul Clujului nu avusese încă ocazia să le vadă, a urmat plimbarea de rigoare. Și s-a arătat încântat și de Eroilor, și de Potaissa, și de Piața Unirii, precum și de Piața Muzeului. Precum și de întregul proiect de restaurare și de extindere a pietonalizării din centrul istoric, pe care i l-am detaliat (Planwerk e dator cu o bere, prietenii știu de ce ). Cu un minus pentru Turnul Croitorilor (a cărui restaurare a fost încheiată anul trecut), care nu a putut fi vizitat pentru ”banalul” motiv că era… închis. Asta în ciuda orarului de vizitare afișat.

Mă rog, totul a trecut la un gin tonic (Șerban Cantacuzino) și un coniac Zaraza (supra-semnatul) în Piața Muzeului. Și, în aroma coniacului, ascultându-l în continuare pe Șerban Cantacuzino, mi se confirma încă o dată un lucru: marile schimbări nu vin niciodată de sus în jos, cu soluții miraculoase de la cine știe ce politicieni profetici. Ci, pur și simplu, făcându-ți profesia și implicându-te direct în tot ceea ce ține de ea. Chiar și la 82 de ani. Ca și cum acesta e cel mai normal lucru din lume.

Bonus: Doi londonezi la Cluj: prințul Șerban Cantacuzino și Stephanie Roth, pregătindu-se să plece spre Roșia Montana:

Foto: Luminița Dejeu