Lista guvernantului adevăr grăieşte, sau despre prohodul naţiunilor

Citesc în Sunday Telegraph despre un document care a făcut ditamai guvernul britanic să-şi ceară scuze ditamai Vaticanului pentru ditamai propunerile ironic-iluministe ieşite dintr-un brainstorming. Un mic scandal de presă pe care îl găsesc pilduitor şi pentru poveşti care ne privesc pe noi.

Pe scurt, povestea arată în felul următor: Sunday Telegraph a pus mîna pe un document confidenţial, rezultat parţial al unui brainstorming făcut de angajaţi ai guvernului, la finalul căruia a apărut o listă, “Vizita Papei ar trebui să includă…”. Să menţionăm că Papa va vizita Marea Britanie (unde trăiesc patru milioane de catolici) în septembrie şi că, pe fondul scandalului cu muşamalizarea cazurilor de abuzuri sexuale şi a marilor inerţii doctrinare ale Bisericii, nu puţine sunt vocile pregătite să-i dea cu “huo” lui Benedict al XVI-lea – adică exact ce nu dă bine pentru gazde la nicio vizită de stat.
Iaca lista:

Evident, pentru că lista era emanaţia de la un angajat al Ministerului de Externe, David Miliband s-a sesizat primul, au fost prezentate scuze oficiale, funcţionarul cu pricina din Foreign Office a fost mutat disciplinar – ce mai, toată tevatura inerentă unei gafe diplomatice de proporţii. Mişto-ul funcţionarilor guvernamentali britanici conţine însă sugestii prea drăguţe ca să nu le repet “sotto voce” în română, cu adaptările de rigoare:
- Papa să lanseze prezervative “Benedict” (la noi ar merge o gamă întreagă, funcţie de aptitudinile înalţilor ierarhi, sau cu slogane de genul “nu dă în gît ca la securitate”, “rezistent ca Mîntuitorul în deşert”, cu aromă de tămîie, cu gust de anafură etc);
- Papa să binecuvînteze un parteneriat civil a la british (adică doi homosexuali care se iau);
- Papa să schimbe politica în ce priveşte prezenţa femeilor în cler, şi să hirotonisească femei (asta mi-a amintit de o fostă colegă de serviciu care-şi luase liber să meargă la nuştiuce biserică abia inaugurată, pentru că atunci şi numai atunci avea voie să treacă prin altar – atît timp cît femeile acceptă încîntate normele ecleziastice care le privesc, nu mai am nimic de comentat);
- Vaticanul să sponsorizeze o reţea de clinici de luptă împotriva SIDA; (după ce a scos mizeria cu prezervativele care mai mult contribuie la răspîndirea SIDA, papa chiar ar trebui să facă asta, şi s-o facă în Africa, unde i-a ieşit porumbelul);
- Papa să vorbească despre democraţie şi să fondeze un comitet al dialogului împreună cu Consiliul Europei (asta mi s-a părut cea mai tare, e mai utopică decît faza cu prezervativele – care era, evident, un mişto) etc.

Nu vreau să comentez aici motivele pentru care guvernul britanic a simţit nevoia să-şi ceară scuze, nici caracterul evident ironic al concluziilor ajunse la grupul de reflecţie, nici responsabilitatea unui funcţionar din Foreign Office. De altfel, precizează Daily Telegraph, concluziile erau oricum însoţite de o notiţă care sublinia că listele ieşite după brainstorming au ţinut cont şi de ideile cele mai “îndrăzneţe”. Ceea ce îmi pare mie relevant este că o societate mult mai avansată decît a noastră – cea britanică, evident – a spart de mult şi în varii forme noţiunea de sacrosanct şi că lumea nu s-a prăbuşit. De la îndrăzneala şi eleganţa Utopiei lui Morus, trecînd prin “God save the Queen” urlat de Sex Pistols la “să-l arestăm pe Papă că a protejat pedofili” – care-i ambiţionează pe ateii lui Dawkins şi pe secularişti, felul în care britanicii înţeleg critica civică îmi pare cel mai bun posibil. Fără să-i poţi suspecta de tendinţe deicide, britanicii au ştiut, de-a lungul timpului, să conteste orice părea de necontestat, iar la ei – spre deosebire de noi – s-a înţeles de mult timp că una din bazele unei democraţii solide este critica – indiferent dacă ea frizează blasfemia sau lezmajestatea. Spun asta pentru că e obositor să văd îndîrjirea cu care, la noi, sunt apărate idei “sacrosancte” care stau să se prăbuşească. Un exemplu recent:

- Apărarea sintagmei “stat naţional” din primul articol al Constituţiei. În dezbaterea mai amplă despre reformarea (rescrierea, aş zice eu, subscriind la ce preciza Sever Voinescu) Constituţiei, toate partidele au sărut de derrière în sus cînd UDMR a ridicat mîna şi şi-a spus of-ul etern cu statul naţional – adică eliminarea sintagmei în viitoarea Constituţie. Mie puţine lucruri îmi par mai evidente decît faptul că asistăm, în Europa, la o lentă şi discretă, dar ireversibilă disoluţie a naţiunilor. Oricît se feresc să o spună cu voce tare, liderii europeni cîntă prohodul “Europei Naţiunilor”, cea atît de dragă euroscepticilor. Pînă şi reglementările în domeniul traficului aerian vor trebui, iată, sincronizate, după povestea cu norul de cenuşă vulcanică – de restul politicilor comunitare deja implementate, libertăţile de circulaţie şi interdependenţele socio-economice de toate felurile nu mai zic. În acest timp, conceptul de naţiune, care se apropie deja de desuetudine, este apărat cu îndîrjire aici, la noi şi în alte societăţi aflate în criză identitară. Pe fondul dezvrăjirii istoriei românilor (trăim încă o uluire generală că Mihai nu era chiar Viteazu, iar Ştefan nici foarte mare, nici prea sfînt etc.) şi a poftei deşănţate de consum globalist, toate celelalte forţe politice au exclus din start posibilitatea eliminării sintagmei, pentru că, nu-i aşa, suntem uniţi în cuget şi-n nesimţiri. Se perpetuează, cel puţin la Bucureşti, o confuzie voită între federalizare şi autonomie, în sintagma “autonomie culturală” se pune invariabil accent pe sperietoarea “autonomie” şi nu pe specificitatea ei culturală. Poate vă întrebaţi “dar ce legătură are asta cu lista de mişto-uri antipapale de la Londra şi ofuscarea Vaticanului?” – are, în sensul vehemenţei cu care minţile şi instituţiile anacronice se opun unei evoluţii inextricabile a societăţii, modelate de Om. Oamenii evoluează şi se adaptează, individual şi colectiv, ca animale politice ce sunt, iar formele efemere (la scara istoriei) de organizare socială, culturală sau politică, precum biserica, un stat anume sau partidele politice, trebuie să aibă flexibilitatea de a se adapta evoluţiei sociale, şi nu invers. În plus, între două înfulecături de Big Mac, mai fiecare român se bate cu pumnul românesc în piept, înjurînd Duşmanul nevăzut şi scheletul din dulap. Remarcabil îmi pare – a propos de iubiri de neam şi glie – faptul că, la noi, pînă şi naţionalismul este prost înţeles şi, implicit, prost aplicat. În primul rînd, românii trebuie să plece din România ca să ajungă să-şi iubească realmente ţara. Că o fac ca nişte extremişti retrograzi sau ca oameni providenţiali care vor să implementeze aici ce-au văzut afară, contează mai puţin – cert e că discursul naţionalist al diasporei e, oricum, mai coerent decît cel local. În al doilea rînd, mi se pare grav că patriotismul a fost confiscat de naţionalism şi subsumat acestuia – o situaţie pe cît de jenantă, pe atît de pernicioasă. Practic, în percepţia publică românească, aproape orice critică a românilor, fără duşmani arătaţi cu degetul, se traduce prin lipsă de patriotism. Le-aş aminti celor foarte mulţi români captivi ai acestei convingeri un dicton latin – “Castigo te non quod odio habeam, sed quod amem” (te pedepsesc nu pentru că te-aş urî, ci pentru că te iubesc). Sunt nevoit aşadar, în această cacofonie ideologică generală a românilor, să am mai multă încredere în proiectul european, pentru că niciun proiect endogen nu a funcţionat pînă acum, iar acum am deja senzaţia că se duce oricum dracului toată rapiţa. Dacă aş şti că mai trăiesc 50 de ani, aş pune pariu că, la vîrsta senectuţii, o să apuc să văd şi papi inaugurînd clinici pentru tratarea bolilor cu transmisie sexuală ori preoţi ortodocşi binecuvîntînd cupluri homosexuale, şi o Europă profund cosmopolită, gospodărie-model într-un sat global în care va conta mai mult că eşti european decît român, secui, catalan, leton sau kurd din Germania. Şi nişte români mai puţin barbari.

De dragul unei mari idei proto-europene, în vogă pe vremea iluminismului – şi de dragul urechilor fine – primele două părţi din “Le Concert des Nations” a lui François Couperin – La Francoise

Asculta mai multe audio Muzica

şi L’Espagnole

Asculta mai multe audio Muzica