RSS Feed

Iliberalismul, ce o mai fi și ăsta

vezi toate articolele de
19 Apr la 15:12 comenteaza acum 2 vizualizari.

O briză caldă mângâie frezele pline de fixativ ale elitelor europene: e lupta eroică cu iliberalismul, care vine să completeze o întreagă listă de bătălii de o intensitate înduioșătoare, lupta cu  fakenews-ul, lupta împotriva manipulărilor rele de pe facebook (există și manipulări bune, când poporul e vaccinat cu ce trebuie).

Ce o fi acest iliberalism? Pe scurt, pare să fie neoliberalism pur și dur, fără vopsea cu drepturile minoritoților adăugate pe gardul segregărilor sociale de diverse feluri. E tot capitalism pur și dur, dar și mai dur, nu mai dă nici măcar drepturi pentru minorități, pentru femei, în schimbul destărmării welfare state-ului. Noua cultură macho-capitalistă își găsește forță în atacul la minorități, consolidarea unui sprijin popular prin ”apel la tradiții” și frici comune, reinterpretarea ”statului social”, după eșecul european al social-democrației pe trei cărări.

În estul Europei s-a ridicat o retorică care e judecată drept ”iliberală” – de fapt preluată chiar de la emițători precum Orban, care după ce a fost liberal esteuropean în 90, o fi simțit nevoia să se facă ”iliberal” după ce s-a umplut de bani -, dar care are de fapt justificări profunde pe care nimeni nu pare să vrea să le vadă. Orban sau liderii polonezi ultraconservatori au descoperit ceva foarte vechi: și anume că poți conduce autoritar întreținând de formă diverse instituții democratice, cât să mai sugi niște fonduri europene, cât să consolidezi formațiuni politice ale ”consensului” în care se amestecă unele măsuri sociale, cu lupte perverse imaginare cu ”străinii”, ”homosexualii” etc.

Esențial rămâne însă faptul, mai puțin spus de finii analiști ai iliberalismului, și anume că acești lideri ai estului sunt excelenți garanți și furnizori de profit pentru capitalul vestic investit în țările lor. Nu întâmplător, Orban a fost absolut continuu susținut de fațiunile ultraconservatoare din Partidul Popular. Pe plan intern, acești lideri reușesc să repropună un soi de stat protector, iar masele se găsesc în situația de a opta între vechiul blabla neoliberal în care piața liberă e sfântă doar pentru amărășteni și niște ultraconservatori care propun totuși niște măsuri sociale la pachet de data asta cu ”drepturi pentru familie” și naționalisme obosite.

De altfel, ca să fiu scurt, pentru că am explicat cu alte ocazii: acest ”iliberalism” estic este creația Partidului Popular European și, indirect, a liberalismului/social-democrației europene, cu aporturi de la Troică în timpul crizei, cu aporturi ”pe fonduri europene” de la diverse elite civice esteuropene cu voce la Bruxelles. Marea obsesie a ultimilor 30 de ani de a fărâma orice urmă de ”social”, de idee de wellfare, de mișcare a angajaților care să mai tempereze exploatarea, a produs până la urmă în EST  această caricaturală ”rezistență”, iliberalismul.

Pentru că în Vest, oricâte trădări s-or fi trecut în dreptul social-democrației, a existat întotdeauna o minimă rezistență împotriva privatizărilor în masă sau în retragerea drepturilor angajaților (rezistență desfășurată și ea cu ipocriziile ei: pentru că în paralel a crescut masa muncitorilor cu drepturi minime, mulți veniți din est, foarte mulți din România), spre deosebire de Est, unde orice formă de recuperare a demnității angajatului a fost linșată practic.

Iliberalismul e și caricatura  născută de lupta dublă a guvernanților, pe două fronturi, cel al UE și cel intern. În interior trebuie să te prefaci că lupți intens cu Înalta Poartă și extraordinarele constrângeri. Dar, atenție, constrângerile nu sunt din partea capitalului, sunt fie culturale, fie privesc drepturi pentru minorități, UE forțându-ne pe toți se pare să devenim homosexuali sau romi.

Această stranie negociere centru-periferie a fost mult timp scuză pentru politicienii fiecărei țări în a explica eșecurile. Bine, în România, și acum principala scuză e comunismul. Dar, încet-încet, se trece la obsesisa cu ”UE ne-a impus”. Această negociere între Vest și Est – cu privatizări și atacuri la adresa angajatului de rând, dublată apoi de mici pansamente sociale și mari campanii antiminorități, antiavort, redescoperirea religiosului, construirea unui ”popor„ estic cuvios și macho în același timp – a dat ”iliberalismul”.

E neoliberalism fără scrupule, fără preocuparea nouăzecistă de a vinde în stil oengistic piață liberă dură la pachet cu drepturi pentru minorități. Diverși oligarhi de tip nou renasc, Estul a fost un spațiu al acumulărilor spectaculoase, dar multe au fost externalizate. La ce asistăm acum – simplist spus dar semnificativ, cred – este o revoltă pentru păstrarea acumulărilor între granițe – iar pentru asta se folosesc arme periculoase ”retro”. Nu întâmplător se fac multe analogii cu interbelicul. Măcar o diferență mare există. Și anume, de la crime și discriminări în numele consolidărilor naționale după fermenții secolului 19, acum avem ceva mai simplu și mai dur: esticii s-au prins că dacă tot avem dreptul la atâta exploatare a păturilor de jos, de ce n-ar păstra totuși ceva mai mult din câștiguri, în buzunarele elitelor locale, bineînțeles? Masele de angajați sunt puse repetat în situația imposibilă de a alege între un viitor european care se arată indiferent și disprețuitor cu cetățenii de mâna a adoua și diverși oligarhi locali cărora măcar le mai scapă niște firimituri de pe masă.

Pentru că principala caracteristică a dezvoltării capitalismului în Est (minus Rusia) a fost tocmai lipsa acumulării serioase de capital autohton, el fiind rapid exportat în numele ”convergenței cu UE”. Se găsesc tot timpul exemple de oligarhi ai zonei, dar nimic comparabil cu ce s-a întâmplat în alte locuri unde statul excomunist a fost privatizat. Se pare că Estul este special tocmai pentru că, pe un teren curățat de plictiseli precum drepturi sociale, vameșii locali ai capitalului încep să emită din nou pretenții: vor și globalizare și piețe pe care să se dezvolte, dar vor și putere politică dură care să le dea pârghii de negociere și putere de a menține controlul în propriile țări; vor mână de lucru ieftină, dar o vor exploatată în beneficiu propriu, nu larg european.

Pentru a înțelege mai bine orbanismul și iliberalismul vă recomand acest articol scris de Mihaly Koltai înainte de victoria spectaculoasă a Fidesz. O etichetă cheie îmi pare ”class aliances”. Ceva ce unora le pare simplu ”populism” e de fapt o complicată întrepătrundere între interesele capitalului străin (bine susținut și cu bani publici), interesele bugetarilor, interesele unui middleclass care acționează cam la fel indiferent de angajator, interesele unor părți din angajații puțin deasupra precarului. Orban a menținut bugetul și sub 3% deficit, a reușit și măriri de salarii, a încurajat și unii investitori, cumva a reușit pentru moment un echilibru care nu este serios contestat politic de nimeni: opoziția  a ruginit în ”politici publice apolitice” fără nici un ecou la mase. Echilibrul obținut de Orban își are învinșii lui, desigur, și tocmai de asta critica lui are nevoie de analiză de clasă, nu de jonglerii cu cifre macro.

Intelectuali și oengiști români s-au prins că sunt multe pâini de mâncat din aceste lupte cu noul populism și au început să consume intens cafele, excursii și mese rotunde pe aceste teme. În mod periculos, eticheta de iliberalism conține și aceeași veche critică a ”maselor îndobitocite”, și o evitare jenantă a descierii tensiunilor economice ajunse la apogeu. În România, există din ce în ce mai multe mișcări ale angajaților în mediul privat, generate de disperare, și mișcări ale bugetarilor care vor echitate în măririle salariale. Anti-iliberaliștii privesc toate astea ca pe niște mofturi. Marea grijă pentru capital se manifestă prin răcnete ascuțite la schimbarea administratorului unui fond de pensii, nu și la mii de alte probleme urgente de masă.

Iliberalismul nu e est-european. Găsim deja o matrice comună a unui soi de ”internaționale” a extremismelor de dreapta vopsite în diverse culori. Globalizarea i-a internaționalizat cu succes, iar răspunsul slab social le-a transferat și ceva discurs de stânga în repertoriu. Vine la pachet cu protecționisme, cu o stare de urgență în război intensificată și cu hotărârea de a face capitalism intensiv în stil tradițional, pentru oamenii muncii musculoși, nu pentru toți ”neajutorații”. Schema se apropie cu atât mai mult de butaforie cu cât tehnologizarea începe să devină realitate și cu cât cursa tehnologică pare să consume din ce în ce mai multe resurse în detrimentul contribuabilului de rând. Unde te duci după ce-ți ia robotul jobul? La biserică sau la bătut migranți mai ieftini decât roboții.

Ultimul mare strigăt împotriva iliberalismului a fost emis de Emmanuel Macron la Strasbourg, zilele trecute. Vrea o Europă unită suverană, în numele unor abstracte valori democratice, vândute de obicei cu politici de austeritate și până acum. Vede naționalismele renăscând și vede o formă de război civil european deja în producere. Dar nu vede și cauzele, nu vede inegalități enorme de tratament chiar în ce privește Estul și restul. Subliniază că soluția ar sta în buget euro (cu care conservatorii germani nu prea sunt de acord) și un nou avânt în încurajarea investițiilor. Or, poporul european, dacă o fi existând așa ceva, de politici proinvestiții s-a săturat.

Estul Europei de discursul despre primitivii ”ajutați” nonstop de Vest s-a săturat, când vede și ce profit produce orice ban investit aici, și ce sărăcie printre angajați. Cu un discurs ca al lui Macron, iliberalismul poate sta liniștit.

Iliberalismul a adus o formă de keynesianism care își epuizează rapid posibilitățile (forma brutală românească ar putea fi rezumată prinacel tăiați taxele măriți salariile unora), dar care își fabrică și autoritarismul necesar pentru menținerea puterii pentru momentul când resursele cheltuite pentru consens se vor fi epuizat.

Cine vrea să lupte cu iliberalismul trebuie să lupte cu formele liberale de exercitat dispreț de clasă și de regiune (disprețul față de mâna de lucru ieftină din EST, de exemplu).

Cine vrea să lupte cu noile tendințe abia mascate spre rasism trebuie să desprindă condiționările artificiale între respectarea unui deficit cu apărarea dreptului minorităților. Aici au băltit decenii așa-numiți progresiști ai europei care strâmbă din nas dacă aud că mai există stânga-dreapta sau ”clase” – acum strâmbă din nas dacă folosești prea ușor cuvântul ”fascist”.

Cine vrea să lupte cu iliberalismul trebuie să conteste însăși politicile europene de susținere a thinktankismului și ONGismului îndreptat împotriva revendicărilor sociale sau centrate pe probleme ipocrite precum marea corupție a Estului în timp ce corupția Vestică absoarbe fonduri enorme.

Asta dacă vrea să lupte cu adevărat. Cum va reuși Estul să reinventeze mișcări progresiste după dezastrul produs de conservatorii europeni (mai ales germani) în aripa estică a UE? Imposibil de imaginat acum. În ciuda optimismelor unor napoleoni triști precum Macron, situația e destul de clară: cam toată lumea vrea să mai sugă cât se poate din UE până s-o prăbuși. ”Stângile” europene au tot felul de idei comunitare și naționale, din ce în ce mai ”noi pentru noi”, puțin preocupate de atac transnațional. Fie că aruncă triluri naționale ca Melenchon, fie că pare ceva mai lipită de popor ca Podemos, fie că e un eșec italian, stângile europene sunt roase de frica de a nu strica ”echilibrul” și privesc doar îngrijorate la toate cosmetizările extremei drepte uneori cu invidie față de un așa populism ”inspirat”.

Tot ce pot să vă urez, așadar, ar fi să prindeți totuși, măcar un proiecțel pe bani publici europeni de luptă cu iliberalismul, alt scenariu optimist n-am să vă ofer. Dacă îl combinați cu ceva fakenews, ruși și politici publice solide, s-ar putea să vă faceți totuși bani confortabili pentru a admira cum se dărâmă din nou, treptat, drepturi pentru categorii de cetățeni dezbinate și anihilate rând pe rând. Azi bugetarul de spital, mâine ăla de la școală, poimâine gayii, răspoimâine romii, angajatul de la privat cu salariul sub medie fiind constant inexistent în ultimele decenii.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

Ultimele comentarii

afacerea roşia montană alburnus maior alex mazilu antonescu banci basescu blaga blog Blogviu interviu Boc Bruxelles Bucuresti candidatura cianură cluj CNA comisia europeana corupţie criza CTP curtea constituțională Dan Diaconescu Dinu Patriciu educatie Elena Basescu europarlamentare experiment Facebook gabriel resources gaze de șist Gigi Becali google guvern humanitas internet iohannis Istodor Johannis kelemen hunor Liiceanu macovei Media mihai goţiu motiune Năstase obama o fraza o poza parlament Parlamentul European pdl Plesu Polirom ponta presedinte protest proteste riscograma romani rosia roșia montană Rusia securitate Senat sindicate sondaj steaua SUA suspendare Tariceanu tiff TRU UBB UE uichendist.ro unesco Vanghelie Vasile Blaga victor ponta voiculescu

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!