Mafia esenţială şi insignifiantul Surupăceanu

Înainte de Godfather, mafia italiană avea, dacă nu o imagine proastă, ocazional caricaturală, nişte găuri enorme în departamentul de PR, corespondente celor din capul victimelor ei. După filmul lui Coppola (şi, important, muzica lui Nino Rota), mafioii s-au umanizat, ca prin minune. Omenirea a aflat despre ei că, pe lîngă Thompson-uri, bîte de baseball şi peşti mori, împachetaţi în hîrtie de ziar, sînt dotaţi cu idei, sentimente, profunzime.

Fireşte, asta nu însemna că mafia italiană era mai puin mafie. Că  investea mai puţin sînge în asasinate, că îndesa sume mai mici în curul politicienilor corupţi. Nu. Familiile Gambino, Lucchese, Bonano, Genovese şi Colombo lucrau intens şi erau la fel de penale ca întotdeauna. Însemna, însă, că exerciţiul de seducţie reuşise. Şi că terenul (mă refer aici la prostimea consumatoare de pizza la pachet şi tabloide la cafeaua de dimineaă) era pregătit pentru naşterea superstarului John Gotti.

“I need a man who has powerful friends. I need a million dollars in cash.”

L-am văzut pe Mugurel Surupăceanu miercuri seara, la Realitatea TV. Deputatul PSD de Gorj avea şi el nişte idei. Dar fixe şi – mi-am dat seama din prim-planuri – lipsite de cea mai elementară profunzime. L-am înţeles imediat: vrea impozitarea suplimentară a averilor care depăşesc 500.000 de euro. Iar la calcularea averii să se ţină cont de întregul cuantum al familiei.

Întrucît, o ştim din presă şi de la Hollywood, mafioţii (mai ales ăia politici) au prostul obicei de a pune pe numele rudelor tot ceea ce atîrnă prea greu la cîntar, în acele caricaturi financiare denumite generic “declaraţii de avere”. Nu e un plan rău. Impozite similare se aplică în Franţa, Rusia, Elveia sau Ungaria şi, într-o formă extremă, de un radicalism înspăimîntător, în Suedia şi Danemarca. Dar e uimitor cum o idee aparent bună, emisă din gura unui actor fără talent, credibilitate şi look, poate suna chiar mai prost ca negaţia ei.

Proiectul acestui tînăr social-democrat de nădejde suferă, în afară de un populism atroce şi o mediatizare năucă, la fel de populistă, de încă ceva tipic românesc: e o frecţie frenetică la un picior de lemn. Din care pulimea care beleşte ochii la RTV nu trebuie să înţeleagă decît că Opoziţia lucrează la perete, pentru ea.

“My credit good enough to buy you out?”

Aşa o să-i taxăm pe chiaburi! Aşa o să întregim bugetul! Surupăceanu se gîndise la tot. Mai puţin la faptul că mafiotul deştept (pentru care, oricum, ăia 0,5% sînt banii de ţigări, curve şi DVD-uri) ştie că există, de exemplu, sfînta instituţie a offshore-ului. Şi o seamă de destinaţii turistice exotice, pe care prostimea plătitoare de impozite nu şi le permite şi nici nu ştie cum funcţionează.

În plus, mafiotul deştept are avocaţi care, la lumina blîndă a şemineului, îi citesc legile pe înelesul lui, înainte să apară-n Monitorul Oficial. Şi nişte angajaţi de nădejde, pe numele cărora poate pune la produs 20 de firme, în măruntaiele cărora poate îndesa, pe nemestecate, maşini, imobile, amante, şpăgi, catrafuse.

Pe mafiotul deştept, care a scăpat, din raiuni procedurale, de hăitaşii de la DNA sau, din motive oculte, de fantomele vreunei mari privatizări, îl doare-n bască de un paesano ca Surupăceanu. Şi asta pentru că disciplinatul soldat social-democrat n-a taxat la televizor (unde se dezbate enorm şi monstruos, fără o finalitate reală) nici unul din acele aspecte profunde ale societăţii româneşti, care-l definesc cu adevărat pe mafiot, politician sau nu.

De exemplu, procuratura care dă NUP în cazuri care reclamă, dimpotrivă, zdup (sau măcar puin şmotru la bucătărie, în cel al Elenei Udrea). Poliţia care se face că nu-i ajunge benzina de traversat strada după interlopi (altminteri, un sfert din municipiul Craiova ar fi înfundat puşcăria).

Sau vameşii ale căror plicuri urmează încă sinuosul circuit al şpăgii în natură, urcînd, ca semnalele indiene cu fum, pînă la un ministru sau doi (o recunoştea chiar Blaga, în vremea unui mandat anterior, la Interne). Ca să nu mai vorbim despre fiscul însuşi, care nu face faă sau, din contră, dacă-i lipeşti, ca la lăutari, o cărămidă de euro pe ochelari, se face că nu vede.

Aici, în economia subterană (care, după ultimele estimări, valorează cît trei împrumuturi la Fondul Monetar) sînt banii care o să ne scoată din foame şi oamenii care trebuie impozitaţi la sînge, cu aportul mascailor. Dintr-o astfel de mină de aur, mai fecundă ca depozitele de la Roşia Montana, americanii ar fi ştiut să scoată, pe lîngă arestări fulminante şi amenzi fiscale perfect descurajante, şi două-trei filme cu mafioţi, de un răsunător box office.

“Mike, I’m innocent. I swear on the kids!”

Surupăceanu mai pierdea ceva esenial din vederea lui îngustă ca un lat de puţă: ministrul Finanelor, Sebastian Vlădescu (pentru care un impozit nou e o încă propunere pe care n-o poate refuza) obişnuia să-şi mişte curul dolofan prin Dorobani, la bordul unui Maserati GranTurismo. Normal, nu era maşina lui. Era de la firmă, m-aţi îneles. În declaraţia de avere a lui Vlădescu erau parcate, regulamentar, un Fiat 500 şi un Aro. Avei idee cum arată un Fiat 500 şi cît de impracticabil e un astfel de portbagaj cînd te duci up town, ca să negociezi un comision?

E acelaşi Sebastian Vlădescu care, ca să dau un singur exemplu despre credibilitatea şi profesionalismul de calibru greu al personajului, la sfîrşitul anilor ’90 era un simplu asociat cu o mînă de securişti (dintre care unul cu antecedente la Canal), la o firmă care exporta Kalaşnikovuri în Africa. Aţi ghicit: în obiectul de activitate al firmei scria, securizat şi aseptic, “comerţ cu ridicata”. Iar acum face un ucigător trafic de taxe şi mai are încă multe pe ţeavă.

“That part is perfect for him. It’ll make him a big star.”

Sebastian Vlădescu mai e ceva: ministrul care, deşi e mai deştept decît Surupăceanu, a îneles acelaşi lucru, din filme şi presă: că imaginea reformei e incomparabil mai importantă, pentru spectatori, decît fondul ei. Zilele trecute, a distribuit, contre-emploi, în roluri semnificative, două vedete de real succes financiar, Andrei Gheorghe şi Dan Bittman, abătînd atenţia populaţiei de la adevăraţii actori ai ministerului şi taxele de dată recentă.

Nu mai contează că numirea lui Bittman, cel puţin, e la fel de năucitoare ca – să zicem – decizia de a-l pune pe Arnold Schwarzenegger, terminatorul teuton, să joace în locul lui de Niro, în Godfellas. Contează că pe moment am scăpat, iar Tudor Chirilă poate să-şi vadă-n continuare, liniştit, de blogul lui de filosofie aplicată.

N-am să fac, deci, deja clasica glumă cu “Ţi-am dat un ine-e-el şi-i iau TVA pe el”. Nu mi se pare deloc amuzantă. Tocmai pentru că ştiu că-n instituţia asta care-i face pînă şi pe băieţi să plîngă cîteodată, un minister cu faţă – iată – din ce în ce mai umană, nu se va schimbă nimic notabil, nici măcar în cheie minoră. Şi nici în guvern, deşi apropierea de OTV ar fi trebuit să-i insufle deja inerialului cabinet Boc o anumită doză de senzaţional şi neprevăzut. Vlădescu, Videanu, Udrea, Berceanu, Blaga lucrează intens. Şi sînt aceleaşi personaje pe care unii dintre noi le ştiu de la cinematecă.

Din păcate, terenul e pregătit, şi la noi, pentru orice. Iar dacă din distribuţia asta de serie B se va ridica, totuşi, un superstar la costum şi se va cocoa pe un vîrf de rating, asigurîndu-ne că ia cu japca bani de la bogai, ca să-i dea, prin lege, la săraci, staţi liniştiţi. S-a mai văzut chestia asta, şi în filme, şi în realitate. Iar realitatea ne-a învăţat că 80% din banii ăştia se vor pierde undeva pe lungul drum românesc al vorbei către faptă. Astfel încît va fi necesară o comisie parlamentară, care să-i caute fără succes, pînă la următoarele alegeri.

P.S. Îi mulţumesc lui Cătălin Prisăcariu pentru discuţia în care l-am antrenat joi seara.