Marino. Ochiul ecleziastului.

Niciodată n-a fost mai departe senzaţionalismul imanent presei şi esenţa unei cărţi precum „Viaţa unui om singur” de Adrian Marino. Inclusiv eu am dat pasaje în premieră despre maimarii culturali ai zilei făcuţi praf în două rînduri în textul memorialistic al lui Marino. Poate n-am greşit, a fost la urma urmei o reclamă pentru carte. Numai că a fost ca atunci cînd dai un titlu fals pentru un text care e despre cu totul altceva. O formă de publicitate stupidă care i-ar putea face rău cărţii lui Marino, în cele din urmă. Ce urmează e un soi de mea culpa.

Avem multe exemple de jurnale, memorii în care deliciul a fost tocmai să gustăm formularea tranşantă de judecăţi la adresa contemporanilor, specifică textului intim. La Mircea Zaciu, cultura română colcăia exact aşa cum ne convenea, dar totul era relatat de o voce trist-megalomanică, trist-rudimentară. Vocea Monicăi Lovinescu din Jurnal e tot timpul vocea altora, e ce aude de la unul şi altul. La Adrian Marino, vocea dură a mizantropului respectă o lege a rafinamentului memorialistic extrem de greu de pus în aplicare: prima mare victimă e însuşi autorul. Rar am găsit om mai crud cu sine, mai neîndurător. A vrut să fie un analist al ideologiilor, al contextelor în care răbufnesc ideile şi s-a născut în cel mai prost moment pentru asta. L-a admirat pe Călinescu, deşi n-a vrut să fie vreodată ca el, dar s-a trezit că dacă nu-l adulează necondiţionat riscă să devină paria universitar. A vrut să facă teorie literară, dar fără să se lase sedus de structuralisme la modă a la Roland Barthes – şi cum ai putea să-i ceri unui om care a făcut puşcărie pentru credinţele sale de dreapta să se adapteze la mode de stînga? A pus în aplicare proiecte imense, enciclopedice şi toată puterea culturală, atestată instituţional sau politic, a luat ca pe o ofensă munca acestui tip fără catedră, fără job, fără nici o dorinţă de a se lega vreodată de un birou şi de un titlu. Le-a vrut pe toate şi cînd le-a avut într-o formă sau alta le-a strigat cu disperare zădărnicia, după reţeta Ecleziastului.

Mizantropia lui Marino e mult mai tragică decît a unui mizantrop clasic ca, să zicem, Cioran. Pentru că la Marino sînt două etape, flux şi reflux. Se aruncă entuziast într-un proiect, încearcă să-l epuizeze bibliografic. Se consumă infinit pentru că nu are cărţile şi bibliotecile trebuincioase, pentru că trăieşte într-o ţară cu graniţele închise din care evadează cum poate. Apoi totul se năruie, ajungînd pînă la declaraţia tulburătoare pe care nu credeam să o văd vreodată la un om de cultură român: „nu-mi mai iubesc cărţile”.

Gulag

Cîtă generozitate lăsată nouă de Marino. Să găsim o aşa relatare rece, fără patosul justificat, fără floricele retorice, fără lacrimi, fără mesianism, despre închisoare. Şi cît de importante devin lecturile lui Marino din memorialistica de închisoare, dispreţul omului în cunoştinţă de cauză pentru mitologizări din matricea Steinhardt care au luat cu asalt anii 90.

„Democraţi de tip într-adevăr occidental nu ştiu dacă am întîlnit zece-douăzeci în opt ani de închisoare”, aşa reia Marino o idee a unui rafinat coleg de închisoare, Radu Cioculescu, cel care spunea despre tineretul peneţist„îi vezi cum vibrează la ideea naţională, dar la ideea democratică nu vibrează”. Orice încercare de discuţie ideologică este calificată de colegii de celulă imediat ca „marxism”. Balcanismul nu dispare în închisoare. Ce spectacol mai trist decît să vezi politicienii închişi împărţindu-şi cu acribie posturile în următoarea guvernare de după comunişti? Pentru că ei chiar ştiau sigur că americanii vor veni şi vor alunga comunismul după maximum 6 luni. În acelaşi timp, obervă la fel de echilibrat acea demnitate din antipoliticianismul furibund al legionarilor.

Marino „lucra” încă din închisoare la marea sinteză a mizantropiei culegînd indicii pentru un portret robot al românului: invectiva, dorinţa de denigrare era mult peste „criteriul etic”. Dispreţ pentru misticism de tip Gyr – „ la mine n-a intrat Isus în celulă”. Dispreţ pentru estetizarea literară a închisorii şi pentru „autorlîcul maniacal” al lui Steinhardt. Dispreţ pentru „umflarea în pene” de la televizor, de după 90… Memorialul de la Sighet – „o enormă multilare, mistificare”.

6 ani deportat în Bărăgan. Marino nu poate înghiţi mitul domiciliului obligatoriu (D.O.) în cazul unor intelectuali mai tineri. Îi este peste putinţă să înţeleagă erosimul suprem al unui D.O. de cîteva luni şi ceea ce ştia el despre propriul D.O. mizer din anii 50-60, din Lăteşti, Bărăgan. Preferă să observe detaliile minime, semnificative, faptul că se aproviziona cu ouă de la fosta soţie a „Căpitanului” Codreanu. Aşa cum notează sec, pe lîngă „năismul” predominant la unii poeţi şi scriitor din închisoare, că Nichifor Crainic avea „un penis enorm, de culoare închisă”, o privire de anatomo-patolog, fără nici un cuvînt în plus.

De ce sînt aspru judecat în timp ce alţii?…

Pe Marino îl omoară băşcălia levantină, lovitura sub centură în care s-a specializat intelectualitatea română. În timp ce Marino stătea în D.O. la Lăteşti şi citea ca un nebun tot ce-i pica în mînă, scriitorul Radu Petrescu, altfel un tip complet desprins de nimicurile comunist-lumeşti în cărţile şi jurnalele sale, găseşte totuşi loc pentru o frază precum „în Bărăgan, Adrian M. învaţă marxism-leninism.” Marino turbează: da, citea tot felul, citea inclusiv Marx, dar de ce e el tot timpul omul perfect pentru o băşcălie reuşită? – aici e disperarea maximă. De ce nu înţelege Petrescu că el credea că nu poţi combate decît ideologic marxismul, că trebuie să vii cu altceva? Întrebare fără răspuns.

De ce sînt aspru judecat, în timp ce alţii?… Asta e altă formulare a mizantropiei la Marino. De ce e judecat că a călătorit în afara ţării cînd se întîlnea tot timpul acolo chiar cu acei critici ai săi sau auzea tot timpul că unii fac burse de ani în Germania, că alţii au pornit-o prin turnee mondiale etc. De ce a fost tot timpul suspectat că „s-a plimbat”? Renumele de călător a tot circulat, ajungea inclusiv la urechile profesorilor săi din străinătate care, de altfel, îl apreciau. E tulburătoare povestea cu Jean Starobinschi, cel care după ce îl priveşte extrem de suspicios în vremea comunismului, vine la Cluj şi îl „sărută” pe Marino în semn de scuze. În acelaşi timp, Marino este omul greşelii continue din punct de vedere social. Pe cît e de nemulţumit, pe atît de tare ar vrea să fie acceptat, primit în sfîrşit într-un curs firesc al schimbului de idei, cărţi, titluri, reviste. Un drum sigur către dezamăgiri şi mai mari, aşa cum singur recunoaşte.

Dorinţa de bîrfă şi de linşaj prin vorbe grele se păstrează şi în diaspora românească: megalomanii, bîrfitori, aceleaşi defecte pe care encilopedistul Marino le cunoştea bine încă din scrierile lui… Bălcescu. Nimic nu se schimbase.

Relaţia cu Eliade este una de o răceală incredibilă. Un scriitor megalomanic, incapabil să mai intre în dialog, paralizat de propria importanţă. „Cine a mai scris despre mine?” asta era cea mai importantă pe care i-o adresa Eliade lui Marino. Eliade, un alt blestem, dar cu o oarecare mîngîiere: cartea lui Marino despre el, care avea să fie tradusă şi la Gallimard, a reprezentat un soi de paşaport pentru noi şi noi călătorii. În acelaşi timp, Eliade era implicat într-un vals urît şi complicat cu regimul Ceauşescu, mult peste capul bietului critic. Mai mult, Eliade avea, crede Marino, acea repulsie – explicabilă prin episodul extremist interbelic – pentru tot ce însemna critică. Într-o discuţie publică la Paris, Eliade îi taxează o observaţie a lui Marino extrem de tăios: „Se vede că ai fost elevul lui G.Călinescu”. Alt blestem de care Marino a tot încercat să scape. Călinescu s-a purtat mizerabil cu el, a fost, ca pentru mulţi din generaţia sa, un intelectual care a dezamăgit extrem după instalarea comunismului. Şi totuşi toată lumea a simţit tot timpul nevoia să-i pună eticheta de „călinescian”.

Vestul

A crezut că salvarea e în vest. Numai că a notat cu rigoare dezamăgirea cruntă pe care i-a provocat-o închiderea Vestului faţă de „alogeni”. Marino a fost tradus, s-a străduit să creeze un circuit internaţional pentru ideile sale şi ale altora, dar totul s-a rezumat, cu mici excepţii la schimburi de recenzii între amici şi o uriaşă indiferenţă a Vestului. A fost lovit de stilul „publicitar” în care se gîndesc carierele academice acolo, de forţa modelor universitare, aşa cum a fost mîhnit de faptul că Eliade vedea în orice partener de discuţie un soi de „agent publicitar”.

Condiţia de „student la 50 de ani”, cum se descrie singur, a fost iarăşi un prilej de maximă stîmjeneală în Vest. Bucuria lui Marino venea fie în bibliotecile complete unde copia compulsiv cărţi, fie în spaţiul „consumist”, o dimensiune pe care o conotează profund pozitiv. Faptul că poţi să alegi între obiecte, că poţi să mănînci ce vrei, iată o dimensiune vitală a libertăţii. În rest, Marino se autoetichetează cu cruzime: un veşnic izolat, un veşnic dezamăgit. Şi nu o izolare eroică, mesianică, ci o izolare umilitoare, o marginalitate fără ieşire.

Miniconcluzie

Sînt multe de spus despre această carte-eveniment. Am vrut să punctez în primul rînd o ultimă mare neînţelegere a posterităţii (gloria postumă îl lasă rece pe Marino, dar îl şi umple de speranţă în unele momente, aceeaşi raportare de tip flux-reflux, ca şi în relaţia sa cu lumea din jur): aceasta nu este o carte care „şterge pe jos” cu Liiceanu sau mai ştiu eu cine. Este o carte neîndurătoare cu eroul său. O luptă continuă împotriva statuii Marino (altfel, uşor de ridicat). Un imens serviciu adus tinerilor care pot învăţa cum să-şi iubească profesorii fără să-i idolatrizeze, fără să iasă din jocul critic. Şi, totodată, o critică extrem de valoroasă la adresa centrării pe estetic în România. Sînt aici cele mai bune rînduri de critica a literaturo-centrismului din cultura română, extrem de puţin dotată la capitolele „teorie”, „ideologie”, „enciclopedie”. Dacă e să-l scoată ceva din sărite pe autor, acest lucru este tocmai excesul de stilistică, şi în descrierea închisorilor sau a suferinţelor în comunism, dar şi în critica autorităţilor după 1989. Pamfletărismul, excesul de metaforă par mijloace de stimulare a idolatriei şi de gripare a oricărui mecanism meritocratic.

Marino ne-a lăsat o lecţie de demolat statui. Lecţia critică maximă: începe cu tine însuţi! Nu pozează, nu disimulează, ştie să urască, nu prea ştie să iubească. Separă cu precizie, în tot procesul de judecare a propriei neadaptări, vina lui şi vina celorlalţi: nu cruţă nici una dintre părţi. Este una dintre cele mai profund triste texte pe care le-am citit, dincolo de observaţiile pătrunzătoare despre societatea românească. Cioran ar fi rămas mască.

Textul este publicat şi de Suplimentul de cultură.

Dezbatere, miercuri

Si un anunt pentru cei pasionati de subiect. Cartea intra in dezbatere miercuri in clubul Control.

Cafeneaua critică la Club Control: Despre Adrian Marino: de la teoria literaturii la memorialistica ideologică

Următoarea întîlnire a proiectului de dezbateri culturale Cafeneaua critică* va avea tema: Despre Adrian Marino: de la teoria literaturii la memorialistica ideologică. Punct de pornire: recenta apariţie a memoriilor lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur (la Editura Polirom), la 5 ani de la dispariţia savantului.

Invitaţi: Monica Spiridon, Costi Rogozanu şi „mozaicarii” Nicolae Marinescu şi Xenia Karo.

Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.