Marius Lazurca: “Să nu ne iluzionăm: ucidem necontenit.” EXCLUSIVITATE blogul istodor. partea intii. URMEAZA, spectacolul mintii!

Despre Ulise, Don Q, Crima si pedeapsa, carti citite si necitite. Despre invatatura asta mare si diplomatia protocolara. FERITI taclaua degeaba, vorbeste Marius Lazurca.

Ce-i in capul lui Lazurca? Dar in cel al lui Marius?

În general un zumzet continuu, de multe ori perfect inutil. Din cînd în cînd, între ai mei, o liniște nesperată, un soi de uimire că totul poate fi atît de simplu, de bun și de frumos. După care, din nou, zum-zum, fără încetare, ad nauseam. Marius? Păi el, săracul, era pînă de curînd un alter ego neglijat. Pînă în studenție mă chema Gabi – Gabriel e al doilea meu prenume. Student, Marius mi s-a părut mai nobil, mai serios, mai franțuzesc. Îl car după mine de atunci, ca pe un nume diurn și public, în vreme ce ai mei îmi spun – nocturn și privat – Gabi. Într-o referință oarecum livrescă, Gabi e Mister Hyde complet domesticit, în papuci de casă dacă vreți. Marius e doctorul – la Sorbona, vezi bine! – Jekyll.

Care-s autorii de carti cu ideile lor, ce va fac capul intreg, care-s limitele proprii care va zguduie?
Nu țin neapărat să am capul întreg, prefer o inimă dintr-o singură bucată. (Asta e o referință cultă, de căutat de pildă prin Talmud, la doctrina celor două înclinații, Berakhoth 61a şi b). Cît despre cărți, contează doar cele recitite, simplul citit nu duce nicăieri. Citesc vrute și nevrute, verzi și uscate: polițiste, gazete de geopolitică, frivolități proustiene, povești de adormit copii (îl recomand pe Oscar Wilde, te adoarme la sigur dîndu-ți și de gîndit, sau visat în speță), tone de hîrtii de vreo zece ani. Psalmii, pe evangheliști și apostoli – zilnic, sau aproape, ca să nu-mi ies din fire.

Care-s cartile mari pe care nu le veti citi niciodata?

Cărțile mari? Sunt cărți care mă sufocă, la propriu – Faulkner, Mann, Broch, Musil de pildă. Îmi acordez greu respirația cu ritmul lor, fiindcă a citi e un gest conspirativ, o împreună-respirare (hi, hi!) cu autorul. E unul, mare păsămite, care mă scoate cu totul din sărite: Hesse. E un Coelho pour le connaisseurs, nimic mai mult; unul care scrie antum de pe înălțimea propriului soclu – Glasperlenspiel m-a enervat durabil, pînă azi.

Va place de Odiseu cum isi bate joc de zei? E vreodata inspaimintata divinitatea de omul ce gindeste mai sus decit simplitatea Lui?

Îmi place Odiseu pentru că, în fond, îi e fidel fidelei Penelopa. Îmi place fiindcă l-a crescut bine pe Telemach – în definitiv, Odiseea s-ar fi putut chema cu o oarecare noimă Telemachiada, nu? Îmi mai place fiindcă e nostalgic, duce dorul, îl trage ața. E patriot naționale! În plus, e foarte bărbat: se bate cu măsură, dar decis; gîndește fără exagerare, dar prompt. Vreun dumnezeu? O are pe Atena, se știe. Și pe Poseidon, dar împotrivă. În fine, face ce poate în condițiile date. La o adică, mi-l imaginez cu ușurință creștin, are potențial.

Se poate trai doar cu Don Quijote pe lumea asta? Doar cu nebunia-utopia lui?

Don Quijote e Mîșchin ante litteram, o figură hristică în ambalaj literar. Și nu, nu se poate trăi, dar se poate muri glorios, en odeur de sainteté.

Ati fi ucis cum a ucis „Crima si pedeapsa” orice ratiune in noi? V-a convins ca poti face rau dincolo de Dumnezeu?

Să nu ne iluzionăm: ucidem necontenit. De la Adam, viața noastră e îmbrăcată în ”haine de piele” adică, după Grigorie al Nyssei, în sexualitate și, prin urmare, moarte. Legătura asta – eros-thanatos, cum s-ar zice la filosofie în anul I – a făcut-o și Freud, cu aerul că descoperă America. Mă rog, după Moise și monoteismul, m-am cam lămurit în privința culturii clasice a bunului Sigmund. Ucidem, așadar. Pe noi înșine, mai întîi, neiubindu-ne cum ne iubește Aproapele. Iar după această sinucidere originară, după această Selbsthass, ca să mă întorc la Freud, ne transformăm în serial killers. ”Crimă și pedeapsă” nu e atît despre Aliona Ivanovna, cît despre Sofia Marmeladova, nu despre crimă, cît despre răscumpărarea prin pocăință. De ucis, ucidem toți. Cîți avem înțelepciunea (sophia, pe grecește) de a căuta schimbarea minții (numele tot grecesc, metanoia, al pocăinței)?

La ce foloseste invatatura, toata invatatura lui Lazurca, azi in diplomatie?

Să nu trivializăm învățătura punînd-o să tragă la moară, ca un măgar! Într-o lume în care ne înconjurăm de obiecte de unică folosință, învățătura s-ar cuveni să rămînă însăși nefolosința. Inutilul, grațiosul, darul prin excelență! De aia nu mai învățăm nimic, fiindcă ne punem în cap să învățăm pentru ceva anume – diplomație (sau doar diplome), plecare în Canada, ștaif. Ia să punem mîna pe carte și cu gîndul că nu ne va folosi la nimic, că vom petrece în compania ei – Outside of a dog, a book is man’s best friend. Inside of a dog it’s too dark to read. (Groucho Marx) – în compania ei, așadar, ca în tovărășia unui prieten, de la care nu așteptăm nimic, decît tandrețea inutilă de a fi bun cu noi. Pentru cei vechi și înțelepți – e unul, Platon – învățătura era continuă aproximare a adevărului și virtuții, ameliorare de sine, excercițiu atletic (askesis, pe limba susnumitului P).