Mărţişor. Visul autonomiei urbane

Casa lui Tudor Arghezi din Mărţişor, numărul 26, undeva în zona Piaţa Sudului, are o dimensiune extraterestră: nu mai face parte din nimic, nu se mai încadrează în peisaj. Într-un fel, aşa a fost de la bun început concepută de poet. Şi mie mi-e dragă pentru că prinde în ea tot soiul de nelinişti urbane, altele decît cele patrimoniale sau cele fiţos-interbelice din cărţile de specialitate.

Casa de la Mărţişor ne spune lucruri esenţiale despre Bucureşti. Primul: nu mai vizitaţi doar centrul. Bucureştiul din centru e ca stratul de fard pe gros pe faţa unui prezentator de meteo. E frumuşel, aranjat, dar fără sare ţi piper. Bucureştiul are tot felul de secrete, istorii, în zone unde nu vedem decît case-blocuri dormitor şi multă plictiseală.

A doua axiomă: visul cu adevărat măreţ al oricărui locuitor la oraş este o casă ca la ţară cît mai aproape de buricului tîrgului. Ăsta e luxul maxim. Şi a trebuit să vină un poet să ne predea lecţia asta cum trebuie.

sursafoto

Arghezi a început casa acum 85 de ani. De fapt, soţia (Paraschiva – au avut o căsnicie de peste 50 de ani) a muncit, se spune, mai mult (un material bun despre casa memorială găsiţi aici). Arghezi a făcut planurile iniţiale, un suedez a coordonat lucrările. Numai dacă te uiţi pe publicistica lui interbelică vezi că poetul era foarte preocupat de oraş, urbanism, de civilizarea unui Bucureşti încă fără canale şi plin de noroi pe la 1930.

Acum, casa de la Mărţişor rămîne un loc şi mai tupeist, şi mai demn în avalanşa de viloaie fără sens. Curtea mare (preţurile mari la teren au cam scos curtea din ecuaţie şi din educaţie – dacă tot plătesc atît, oamenii simt nevoia să betoneze tot), pomi fructiferi, totul duce la Arghezi acela familialul care scornea cele mai neaşteptate diminutive pentru tot ce mişca în jur. Tipografia de lîngă casă a fost încă un vis al autonomiei – scriitorul care trăieşte din ce face în casa sa, inclusiv Bilete de papagal.

Un aşa lux nu se obţine uşor. Arghezi scria şi mult, era şi plătit bine, şi uneori se mai trezeau cu el la poartă şi angajaţii de la Fundaţiile Regale. Iar cerinţele erau directe: am nevoie de bani ca să mai termin nu ştiu ce dependinţă la Mărţişor…

Arghezi a propus un vis alternativ pur al tîrgoveţului. Autonomie completă. Job lîngă casă. Producţie tot acasă. Fericire, tot acasă. Mai ieşim doar cînd avem nevoie de ceva bani în plus. Avea şi o altfel de competiţie în business amestecat cu visul literar. La un moment dat scrie cu invidie, dar şi admiraţie sinceră despre marele critic Dobrogeanu-Gherea, cel care avea un birt celebru în gara din Ploieşti. Îi admira independenţa obţinută ca intelectual după 8 ani de frecat tejghelele şi de scris şi citit între completarea a două note de plată. Visul suprem al intelectualului şi scriitorului trebuie să fie independenţa – iar Arghezi poate n-a fost bun la asta în practică, dar cînd îi vedeţi casa veţi înţelege că ceva-ceva a reuşit să ne transmită.

Libertatea orăşeanului nu are nimic eroic, nu are prea mult spectaculos hippie, dar are ceva „cuminte” în ea, cum îi plăcea să spună obraznicului Arghezi.

Intră pe siteul www.sunteuropean.ro.