RSS Feed

Marx 200

vezi toate articolele de
05 May la 10:58 comenteaza acum 2 vizualizari.

Azi se fac 200 de ani de la nașterea lui Marx. Am ales ultima parte din ”Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte”, o capodoperă prin combinația de analiză de clasă și forță stilistică:

VII

Republica socială a apărut ca o frază, ca o profeţie în pragul revoluţiei din februarie. În zilele lui iunie 1848 ea a fost înecată în sîngele proletariatului parizian, dar fantoma ei apare în actele următoare ale dramei. Pe scenă îşi face apariţia republica democrată. Ea dispare la 13 iunie 1849, împreună cu mic-burghezii ei care o zbughiseră, dar, fugind, ea aruncă în urma ei reclame deosebit de ţipătoare. Republica parlamentară, împreună cu burghezia, pune stăpînire pe întreaga scenă, îşi trăieşte viaţa în toată plenitudinea ei, dar ziua de 2 decembrie 1851 o înmormîntează în strigătele de groază ale regaliştilor coalizaţi: „Trăiască republica!”

Burghezia franceză s-a împotrivit dominaţiei proletariatului muncitor şi a adus la putere lumpenproletariatul, în frunte cu şeful Societăţii lui 10 decembrie. Burghezia înspăimîntase Franţa cu perspectiva viitoarelor orori ale anarhiei roşii; Bonaparte a anticipat acest viitor cînd a pus, la 4 decembrie, armata ordinii, însufleţită de rachiu, să tragă în distinşii burghezi din Boulevard Montmartre şi Boulevard des Italiens care stăteau la ferestrele lor. Burghezia a divinizat sabia; sabia o domină. Ea a suprimat presa revoluţionară; propria ei presă este suprimată. A pus adunările populare sub supravegherea poliţiei. A dizolvat Gărzile naţionale democratice; propria ei Gardă naţională este dizolvată. A decretat starea de asediu; starea de asediu este decretată împotriva ei. A înlocuit curţile cu juri prin comisii militare; propriile ei curţi cu juri sînt înlocuite prin comisii militare. A dat învăţămîntul public pe mîna popilor; popii o supun propriului lor învăţămînt. A deportat fără judecată; ea este deportată fără judecată. A reprimat orice mişcare a societăţii prin forţa publică; orice mişcare a societăţii ei este reprimată prin forţa publică. S-a revoltat de dragul sacului ei cu bani împotriva politicenilor şi literaţilor ei; politicienii şi literaţii ei sînt înlăturaţi, iar sacul ei cu bani e prădat, după ce i s-a pus căluş în gură şi i s-a frînt condeiul. Burghezia strigase neostenit revoluţiei, ca sfintul Arsenie creştinilor: „Fuge, tace, quiesce! — fugi, taci, linişteşte-te!“; Bonaparte strigă burgheziei: „Fuge, tace, quiesce! — fugi, taci, linişteşte-te!“

Burghezia franceză a rezolvat de mult dilema lui Napoleon: „Dans cinquante ans, l’Europe sera républicaine ou cosaque“1). Ea a rezolvat-o sub forma de „republique cosaque“2). Nu era nevoie de farmecele nefaste ale lui Circe pentru a transforma această capodoperă de republică burgheză într-un monstru. Această republică nu a pierdut nimic în afară de nimbul respectabilului. Franţa de azi3) sălăşluia gata pregătită în republica parlamentară. Nu era nevoie decît de o împunsătură de baionetă pentru ca balonul să se spargă şi monstrul să apară în faţa ochilor.

De ce nu s-a răsculat proletariatul parizian după 2 decembrie? Răsturnarea burgheziei abia se decretase, iar decretul nu fusese încă adus la îndeplinire. Orice răscoală serioasă a proletariatului ar fi readus-o imediat la viaţă, ar fi împăcat-o cu armata şi le-ar fi asigurat muncitorilor o repetare a înfrîngerii din iunie.

La 4 decembrie proletariatul a fost aţîţat la luptă de către burghezi şi băcani. În seara acelei zile, cîteva legiuni ale Gărzii naţionale au promis să apară înarmate şi în uniformă pe cîmpul de luptă. Căci burghezul şi băcanul au aflat că, într-unul din decretele sale din 2 decembrie, Bonaparte a desfiinţat votul secret, ordonind ca fiecare să treacă în listele oficiale de alegători în dreptul numelui lor „da“ sau „nu“. Rezistenţa din 4 decembrie l-a intimidat pe Bonaparte. În timpul nopţii au fost lipite, din ordinul lui, la Paris, la toate colţurile străzilor, afişe care anunţau reintroducerea votului secret. Burghezul şi băcanul credeau că şi-au atins scopul, şi tocmai băcanul şi burghezul nu şi-au făcut apariţia a doua zi.

În noaptea de 1 spre 2 decembrie, printr-o lovitură a lui Bonaparte, proletariatul parizian a fost lipsit de conducătorii lui, şefii baricadelor. Armată fără ofiţeri, pe care amintirile din iunie 1848 şi 1849 cît şi cele din mai 1850 n-o ispiteau cîtuşi de puţin să lupte sub steagul montagnarzilor, proletariatul a lăsat în seama avangărzii sale, a societăţilor secrete, grija de a salva onoarea insurecţională a Parisului, pe care burghezia o lăsase, fără a se împotrivi cîtuşi de puţin, în voia soldăţimii, aşa încît Bonaparte a putut să dezarmeze mai tîrziu Garda naţională sub motivarea maliţioasă că se teme ca armele gărzii să nu fie întrebuinţate chiar împotriva ei de către anarhişti!

C’est le triomphe complet et définitif du socialisme!4) — aşa caracterizeaza Guizot ziua de 2 decembrie. Dar dacă răsturnarea republicii parlamentare conţine în germene triumful revoluţiei proletare, primul rezultat palpabil al ei a fost victoria lui Bonaparte asupra parlamentului, victoria puterii executive asupra puterii legislative, victoria puterii fără fraze asupra puterii frazei. În parlament, naţiunea ridica voinţa ei generală la rangul de lege, adică făcea din legea clasei dominante voinţa ei generală. În faţa puterii executive, ea abdică de la orice voinţă proprie şi se supune imperativului unei voinţe străine, autorităţii. Puterea executivă, în opoziţie cu cea legislativă, exprimă eteronomia naţiunii, în opoziţie cu autonomia ei. Franţa pare să fi scăpat astfel de despotismul unei clase numai pentru a recădea sub despotismul unui individ, şi anume sub autoritatea unui individ lipsit de orice autoritate. Lupta pare să fi încetat în sensul că toate clasele îngenunchează la fel de neputincioase şi de mute în faţa patului de armă.

Însă revoluţia acţionează temeinic. Ea mai parcurge încă purgatoriul, îşi înfăptuieşte opera metodic. Pînă la 2 decembrie 1851 ea terminase prima jumătate a activităţii ei pregătitoare; acum o termină pe cea de-a doua. Ea a desăvîrşit întîi puterea parlamentară pentru a o putea răsturna. Acum, după ce a reuşit să facă aceasta, desăvîrşeşte puterea executivă, o reduce la expresia ei cea mai pură, o izolează şi şi-o contrapune ca obiectiv unic pentru a concentra împotriva ei toate forţele sale distructive. Şi cînd revoluţia îşi va fi îndeplinit această a doua jumătate a activităţii ei pregătitoare, Europa va sări din jilţul ei şi va exclama jubilînd: Bine ai săpat, cîrtiţă bătrînă![N184]

Această putere executivă, cu uriaşa ei organizare birocratică şi militară, cu complicata şi artificiala ei maşină de stat, cu o armată de o jumătate de milion de funcţionari, alături de o armată de o altă jumătate de milion de oameni, acest îngrozitor organism parazitar care învăluie ca o crustă corpul societăţii franceze, astupîndu-i toţi porii, a apărut în epoca monarhiei absolute, în timpul decăderii sistemului feudal, contribuind la grăbirea acestei decăderi. Privilegiile senioriale ale proprietarilor funciari şi ale oraşelor s-au transformat în tot aîtea atribute ale puterii de stat, demnitarii feudali au devenit funcţionari plătiţi, iar carta pestriţă, ca o colecţie de mostre, a drepturilor suverane medievale contradictorii a devenit planul bine orînduit al unei puteri de stat în care domneşte aceeaşi diviziune a muncii şi aceeaşi centralizare ca într-o fabrică. Prima revoluţie franceză, care-şi pusese drept sarcină să sfărîme toate puterile locale, teritoriale, orăşeneşti şi provinciale, separate, pentru a crea unitatea civică a naţiunii, trebuia să dezvolte ceea ce începuse monarhia absolută: centralizarea, dar în acelaşi timp a lărgit amploarea, atributele puterii guvernamentale şi a sporit numărul acoliţilor acesteia. Napoleon a desăvîrşit această maşină de stat. Monarhia legitimă şi monarhia din iulie nu i-au adăugat decît o mai mare diviziune a muncii, care creştea pe măsură ce diviziunea muncii în sînul societăţii burgheze crea noi grupe de interese, deci material nou pentru administraţia de stat. Orice interes comun era imediat desprins de societate şi contrapus ei, ca interes superior general, smuls din sfera activităţii proprii a membrilor societăţii şi transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începînd cu podul, clădirea şcolii şi averea comunală a unei comune rurale şi terminînd cu căile ferate, avuţia naţională şi universitatea de stat a Franţei. În sfîrşit, republica parlamentară s-a văzut silită, în lupta ei împotriva revoluţiei, să întărească o dată cu măsurile represive mijloacele şi centralizarea puterii guvernamentale. Toate revoluţiile au perfecţionat această maşină în loc s-o sfărîme. Partidele care luptau alternativ pentru putere considerau luarea în stăpînire a acestui imens edificiu de stat drept prada principală a învingătorului.

Dar sub monarhia absolută, în timpul primei revoluţii, sub Napoleon, birocraţia a fost doar mijlocul pentru pregătirea dominaţiei de clasă a burgheziei. Sub restauraţie, sub Ludovic-Filip, sub republica parlamentară, ea era instrumentul clasei dominante, oricît tindea la o dominaţie proprie.

Abia sub al doilea Bonaparte, statul pare să-şi fi dobîndit o independenţă deplină. Maşina de stat s-a întărit în aşa măsură în raport cu societatea civilă, încît e de ajuns ca în fruntea ei să stea şeful Societăţii lui 10 decembrie, un aventurier pripăşit din străinătate, ridicat pe scut de către o soldăţime beată, cumpărată cu rachiu şi cîrnaţi şi căreia trebuia să-i arunce într-una cîrnaţi. De aici desperarea mută, sentimentul de nespusă umilinţă şi de ruşine care apasă pieptul Franţei, tăindu-i răsuflarea. Franţa se simte parcă dezonorată.

Totuşi puterea de stat nu pluteşte în aer. Bonaparte reprezintă o clasă, şi anume cea mai numeroasă clasă a societăţii franceze, ţăranii parcelari.

Aşa precum Bourbonii au fost dinastia marii proprietăţi funciare, iar Orléanii aceea a banului, Bonaparţii sînt dinastia ţăranilor, adică a masei poporului francez. Nu acel Bonaparte care s-a supus parlamentului burghez, ci acela care a alungat parlamentul burghez este alesul ţăranilor. Timp de trei ani oraşele au reuşit să falsifice sensul alegerii de la 10 decembrie şi să-i înşele pe ţărani în speranţele pe care şi le puneau în restaurarea imperiului. Alegerea de la 10 decembrie 1848 a fost desăvîrşită abia prin lovitura de stat de la 2 decembrie 1851.

Ţăranii parcelari formează o masă imensă ai cărei membri trăiesc în aceleaşi condiţii, dar fără a intra în raporturi variate unii cu alţii. Modul lor de producţie îi izolează unul de altul în loc de a-i pune în contact unii cu alţii. Această izolare mai este favorizată de mijloacele de comunicaţie proaste din Franţa şi de sărăcia ţăranilor. Cultivarea cîmpului lor de producţie, parcela, nu îngăduie nici diviziunea muncii, nici aplicarea ştiinţei, deci nici varietatea dezvoltării, nici diversitatea talentelor, nici bogăţia relaţiilor sociale. Fiecare familie ţărănească îşi acoperă aproape singură nevoile, produce singură în mod direct cea mai mare parte din ceea ce consumă şi-şi procură astfel mijloacele de existenţă mai mult printr-un schimb cu natura decît printr-un contact cu societatea. Parcela, ţăranul şi familia; alături altă parcelă, alt ţăran şi altă familie. Un număr de unităţi de acest fel alcătuieşte un sat şi un număr de sate un departament. Astfel marea masă a naţiunii franceze este formată din simpla adunare a unor mărimi denumite la fel, aşa cam, de pildă, un sac umplut cu cartofi formează un sac de cartofi. Întrucît milioane de familii trăiesc în condiţii economice de existenţă care separă felul lor de viaţă, interesele şi cultura lor de acelea ale celorlalte clase, opunîndu-li-se în mod duşmănos, aceste milioane de familii formează o clasă. Întrucît între ţăranii parcelari nu există decît o legătură locală, iar identitatea intereselor lor nu dă naştere unei comunităţi, unei legături naţionale şi nici unei organizări politice, ei nu formează o clasă. Ei sînt deci incapabili să-şi impună interesul de clasă în numele lor propriu, fie printr-un parlament, fie printr-o Convenţie. Ei nu se pot reprezenta singuri; ei trebuie să fie reprezentaţi. Reprezentantul lor trebuie să apară în acelaşi timp ca stăpîn al lor, ca o autoritate peste ei, ca o forţă guvernamentală neîngrădită, care îi ocroteşte faţă de celelalte clase şi le trimite de sus ploaie şi soare. Influenţa politică a ţăranilor parcelari îşi găseşte deci ultima expresie în faptul că puterea executivă îşi subordonează societatea.

Tradiţia istorică a dat naştere superstiţiei ţăranilor francezi că un om cu numele de Napoleon le va aduce din nou toate binefacerile pierdute. Şi s-a găsit un individ care se dă drept acest om, numai pentru că — în virtutea codului Napoleon, care proclamă: „La recherche de la paternité est interdite“5) poartă numele de Napoleon. După un vagabondaj de 20 de ani şi un şir de aventuri groteşti, legenda devine realitate şi omul devine împărat al francezilor. Ideea fixă a nepotului s-a realizat, pentru că a coincis cu ideea fixă a celei mai numeroase clase a societăţii franceze.

Dar, mi se va obiecta, răscoalele ţărăneşti într-o bună jumătate din Franţa, dar hăituirea ţăranilor de către armată, dar arestările şi deportările în masă ale ţăranilor?

De la Ludovic al XIV-lea Franţa n-a mai trăit asemenea prigonire a ţăranilor „pentru uneltiri demagogice“.

Să fim însă înţeleşi. Dinastia Bonaparte nu reprezintă pe ţăranul revoluţionar, ci pe ţăranul conservator; nu pe ţăranul care năzuieşte să se smulgă din condiţiile sale sociale de existenţă determinate de parcelă, ci pe acela care, dimpotrivă, vrea să consolideze aceste condiţii şi această parcelă; nu populaţia rurală care, în unire cu oraşele, vrea să răstoarne prin propria ei energie vechea ordine, ci, invers, aceea care, apatic închistată în această ordine veche, vrea să se vadă salvată şi favorizată, împreună cu parcela sa, de către fantoma imperiului. Dinastia Bonaparte nu reprezintă ţărănimea luminată, ci superstiţia ţăranului; nu judecata, ci prejudecata lui; nu viitorul, ci trecutul lui; nu Cevenii lui moderni, ci Vendéea[N185] lui modernă.

Cei trei ani de stăpînire aspră a republicii parlamentare au liberat o parte a ţărănimii franceze de iluzia napoleoniană şi au revoluţionat-o — ce-i drept, deocamdată numai în mod superficial; dar burghezia o arunca îndărăt cu brutalitate ori de cîte ori se punea în mişcare. Sub republica parlamentară, în conştiinţa ţăranului francez se dădea lupta între ideile noi şi tradiţie; acest proces decurgea sub forma unei lupte neîncetate între învăţători şi popi — burghezia îi reprima pe învăţători. Ţăranii făceau pentru prima dată eforturi pentru a lua atitudine independentă faţă de activitatea guvernamentală. Acest lucru se vădea în permanentele conflicte dintre primari şi prefecţi — burghezia îi destituia pe primari. În cele din urmă, în perioada republicii parlamentare, ţăranii s-au răsculat în diferite localităţi împotriva propriilor plăsmuiri, armata — burghezia i-a pedepsit cu stare de asediu şi cu execuţii. Şi aceeaşi burghezie se indignează acum de stupiditatea maselor, de stupiditatea acelei vile multitude6) care, chipurile, a dat-o pe mîna lui Bonaparte. Ea însăşi întărea prin violenţă ataşamentul clasei ţărăneşti pentru imperiu, ea se străduia să menţină condiţiile care au constituit leagănul acestei religii ţărăneşti. E drept că burghezia trebuie să se teamă deopotrivă şi de ignoranţa maselor, atîta timp cît ele rămîn conservatoare, şi de înţelepciunea lor, de îndată ce devin revoluţionare.

În răscoalele care au urmat loviturii de stat, o parte a ţăranilor francezi au protestat cu arma în mînă împotriva propriului lor vot din 10 decembrie 1848. Şcoala prin care au trecut de la 1848 încoace i-a învăţat minte. Dar ei şi-au vîndut sufletul infernului istoriei şi istoria i-a obligat să-şi ţină legămîntul, iar majoritatea loi erau încă într-atîta de derutaţi, încît tocmai în departamentele cele mai roşii populaţia ţărănească l-a votat pe faţă pe Bonaparte. După părerea lor, Adunarea naţională îl împiedica pe Bonaparte să întreprindă ceva. Acum el n-a făcut altceva decît să sfărîme cătuşele pe care oraşele le puseseră voinţei satului. Pe alocuri ţăranii erau preocupaţi chiar de ideea absurdă de a avea, alături de un Napoleon, o Convenţie.

După ce prima revoluţie transformase pe ţăranii semiiobagi în proprietari de pămînt liberi, Napoleon a consolidat şi a reglementat condiţiile în care aceştia puteau exploata nestingheriţi pămîntul Franţei, în a cărui stăpînire intraseră de curînd, şi-şi puteau satisface tinereasca lor pasiune pentru proprietate. Dar ceea ce îl sărăceşte acum pe ţăranul francez este tocmai parcela lui, fărîmiţarea pămîntului, forma de proprietate pe care Napoleon o consolidase în Franţa. Sînt tocmai condiţiile materiale care au făcut din ţăranul feudal francez un ţăran parcelar şi din Napoleon împărat. Două generaţii au fost de ajuns pentru a se ajunge la rezultatul inevitabil: înrăutăţirea progresivă a agriculturii, înglodarea în datorii a agricultorului. Forma „napoleoniană“ de proprietate, care la începutul secolului al XIX-lea fusese condiţia eliberării şi îmbogăţirii populaţiei rurale franceze, a devenit în cursul acestui secol o lege care afirma sclavia şi sărăcia ei. Şi tocmai această lege este prima din „idées napoléoniennes“ pe care al doilea Bonaparte trebuie s-o apere. Dacă el mai împărtăşeşte cu ţăranii iluzia că pricina ruinării lor nu trebuie căutată în proprietatea parcelară însăşi, ci în afara ei, în influenţa unor împrejurări de ordin secundar, atunci, venind în contact cu relaţiile de producţie, experimentele sale se vor sparge ca baloanele de săpun.

Dezvoltarea economică a proprietăţii parcelare a schimbat în mod radical relaţiile dintre ţărani şi celelalte clase sociale. Sub Napoleon, fărîmiţarea proprietăţii funciare la ţară în parcele a completat libera concurenţă şi marea industrie care apărea la oraşe. Clasa ţărănească era pretutindeni protestul împotriva aristocraţiei funciare care tocmai fusese doborîtă. Rădăcinile pe care le-a prins pioprietatea parcelară în pămîntul francez au răpit feudalismului orice sevă nutritivă. Semnele de hotar ale parcelei au constituit bastionul natural al burgheziei împotriva oricărui atac din partea vechilor ei seniori. Dar în cursul secolului al XIX-lea cămătarul de la oraş a luat locul feudalului, ipoteca a luat locul servituţilor feudale de care era grevat pămîntul, iar capitalul burghez a luat locul proprietăţii funciare a aristocraţilor. Parcela ţăranului nu mai e decît pretextul care-i îngăduie capitalistului să scoată profit, dobîndă şi rentă din ogor, lăsînd pe seama agricultorului însuşi să-şi scoată, cum o putea, salariul. Datoria ipotecară care grevează pămîntul francez împovărează ţărănimea franceză cu o dobîndă egală cu dobîndă anuală a întregii datorii publice britanice. Proprietatea parcelară, aflată în robia capitalului, către care o împinge inevitabil dezvoltarea acestuia, a transformat majoritatea naţiunii franceze în troglodiţi. 16.000.000 de ţărani (inclusiv femeile şi copiii) locuiesc în nişte vizuini, dintre care cea mai mare parte are doar o singură ferestruică, altele — două, iar în cel mai bun caz trei ferestruici. Or, ferestrele sînt pentru casă ceea ce sînt pentru cap cele cinci simţuri ale omului. Orînduirea burgheză, care la începutul secolului pusese statul să străjuiască parcela nou înfiinţată, îngrăşînd-o cu lauri, a devenit un vampir care îi suge sîngele şi creierii şi o aruncă în retorta de alchimist a capitalului. Code Napoleon nu mai este acum decît codul executorilor de hotărîri judecătoreşti, al sechestrelor şi al vînzărilor silite. Celor 4.000.000 (inclusiv copiii etc.) de pauperi oficiali, vagabonzi, criminali şi prostituate pe care îi numără Franţa, li se adaugă 5.000.000 de oameni care se află în pragul pieirii şi care fie că locuiesc chiar la ţară, fie că dezertează mereu, cu zdrenţele şi copiii lor, de la ţară la oraş şi de la oraş la ţară. Într-un cuvînt, interesele ţăranilor nu mai sînt, ca sub Napoleon, în concordanţă cu interesele burgheziei, cu capitalul, ci într-o ireconciliabilă contradicţie cu ele. Ei îşi găsesc, prin urmare, aliatul şi conducătorul firesc în proletariatul de la oraşe, a cărui misiune e răsturnarea ordinii burgheze. Dar guvernul de mînă forte şi neîngrădit — această a doua „idée napoléonienne“ pe care trebuie s-o înfăptuiască cel de-al doilea Napoleon — este chemat să apere cu forţa această ordine „materială“. Şi acest „ordre matériel“7) este principalul laitmotiv în toate proclamaţiile lui Bonaparte împotriva ţăranilor răsculaţi.

Pe lîngă datoria ipotecară cu care o împovărează capitalul, parcela mai este grevată de impozit. Impozitul este sursa de existenţă a birocraţiei, armatei, popimii şi curţii, într-un cuvînt a întregului aparat al puterii executive. Guvern de mînă forte şi impozite mari sînt noţiuni identice. Prin însăşi natura sa, proprietatea parcelară este indicată să fie baza unei birocraţii atotputernice şi numeroase. Ea creează un nivel uniform al relaţiilor şi persoanelor pe toată întinderea ţării. Ea permite deci să se acţioneze în mod uniform asupra tuturor părţilor acestei mase uniforme, pornind de la un centru suprem. Ea nimiceşte treptele aristocratice intermediare între masele populare şi puterea de stat. Ea provoacă deci, din toate părţile, intervenţia directă a acestei puteri de stat şi pătrunderea peste tot a organelor ei nemijlocite. Ea creează, în fine, o suprapopulaţie fără lucru, care, negăsind plasament nici la ţară şi nici la oraş, recurge deci la slujbele de stat ca la un fel de pomană onorabilă şi provoacă crearea de slujbe de stat. Deschizînd noi pieţe cu ajutorul baionetelor şi prădînd continentul, Napoleon restituia cu dobîndă impozitul fixat prin constrîngere. În trecut un stimulent pentru industria ţărănească, acest impozit îi răpeşte acum ţăranului ultimele resurse şi ultima lui posibilitate de a ţine piept pauperizării. Şi o numeroasă birocraţie, bine galonată şi bine hrănită, este o „idée napoléonienne“ care îi surîde cel mai mult celui de-al doilea Bonaparte. Şi cum să nu fie aşa din moment ce este silit să creeze, pe lîngă adevăratele clase ale societăţii, o castă artificială pentru care menţinerea regimului său devine o chestiune vitală? De aceea una dintre primele sale operaţii financiare a fost tocmai ridicarea salariilor funcţionarilor la vechiul lor nivel şi crearea de noi sinecure.

Altă „idée napoléonienne“ este dominaţia popilor ca mijloc de guvernare. Dar dacă parcela nou creată, fiind în armonie cu societatea, în dependenţă de forţele naturii şi supusă autorităţii care o proteja de sus, era, fireşte, religioasă, parcela ruinată de datorii, certată cu societatea şi cu autoritatea, silită să treacă dincolo de limitele propriei sale mărginiri, devine, fireşte, antireligioasă. Cerul era un supliment acceptabil la peticul de pămînt abia obţinut, cu atît mai mult cu cît el face vremea rea şi vremea bună; dar el devine o batjocură de îndată ce este impus ca o compensaţie în locul parcelei. Popa nu mai apare în acest caz decît ca un copoi miruit al poliţiei pămînteşti — tot o „idée napoléonienne“. Rîndul viitor, expediţia împotriva Romei va avea loc chiar în Franţa, numai că într-un sens contrar celor ce crede d-l de Montalembert.

În sfîrşit, punctul culminant al acestor „idées napoléoniennes“ este preponderenţa armatei. Armata era le point d’honneur 8) al ţăranilor parcelari: ea făcea din ei eroi, care apărau împotriva duşmanilor din afară noua proprietate, glorificau unitatea lor naţională proaspăt cucerită, prădau şi revoluţionau lumea. Uniforma era propria lor haină de sărbătoare, războiul — poezia lor, parcela prelungită şi rotunjită în imaginaţia lor — patria, iar patriotismul — forma ideală a simţului de proprietate. Dar duşmanii impotriva cărora ţăranul francez trebuie să-şi apere acum proprietatea nu sînt cazacii, ci huissiers9) şi perceptorii. Parcela nu se afla în aşa-zisa patrie, ci în registrul de ipoteci. Armata însasi nu mai este floarea tineretului ţărănesc, ci floarea de mlaştină a lumpenproletariatului ţărănesc. Ea se compune în majoritate din remplaçants, din locţiitori, aşa cum al doilea Bonaparte însuşi nu e decît un remplaçant, locţiitorul lui Napoleon. Acum ea săvîrşeşte acte de bravură hăituind pe ţărani, în serviciul jandarmeriei şi dacă contradicţiile interne ale sistemului său îl vor goni pe seful Societăţii lui 10 decembrie în afara graniţelor franceze, armata va culege, după cîteva incursiuni banditeşti, nu lauri, ci ciomăgeli.

Vedem, aşadar, că toate „idées napoléoniennes“ sînt idei ale parcelei nedezvoltate, care mai are prospeţimea tinereţii; ele sînt un nonsens atunci cînd parcela şi-a trăit traiul. Ele nu sînt decît halucinaţiile agoniei ei, cuvinte devenite vorbe goale, spirite devenite spectre. Dar parodia imperiului a fost necesară pentru a elibera masa naţiunii franceze de puterea tradiţiei şi pentru a scoate la iveală, în formă pură, antagonismul dintre puterea de stat şi societate. O dată cu destrămarea crescîndă a proprietăţii parcelare se prăbuşeşte întregul edificiu al statului clădit pe ea, Centralizarea de stat de care are nevoie societatea modernă se poate ridica numai pe ruinele maşinii guvernamentale, militare şi birocratice, care se făurise în contradicţie cu feudalismul10).

Situaţia ţăranilor francezi ne dezvăluie enigma alegerilor generale de la 20 şi 21 decembrie, care l-au adus pe al doilea Bonaparte pe Muntele Sinai nu pentru a primi, ci pentru a da legi.

Evident că burghezia nu mai avea acum altă alegere decît să-l voteze pe Bonaparte. Atunci cînd, la conciliul de la Constanţa[N186], puritanii s-au plîns de viaţa destrăbălată a papilor, cerînd cu insistenţii o reformă a moravurilor, cardinalul Pierre d’Ailly le-a ripostat cu voce de tunet: „Numai diavolul în persoană mai poate salva biserica catolică, şi voi cereţi îngeri!“ Aşa striga şi burghezia franceză după lovitura de stat: numai şeful Societăţii lui 10 decembrie mai poate salva societatea burgheză! Numai furtul mai poate salva proprietatea, sperjurul — religia, bastarzii — familia, dezordinea — ordinea!

Bonaparte, ca forţă devenită independentă a puterii executive, se consideră chemat să asigure „ordinea burgheză“. Tăria acestei ordini burgheze rezidă însă în clasa de mijloc. De aceea el se consideră reprezentant al clasei de mijloc şi promulgă decrete în acest sens. Dar, pe de altă parte, el a devenit ceva numai datorită faptului că a zdrobit puterea politică a acestei clase de mijloc şi o zdrobeşte zilnic din nou. De aceea el se consideră adversar al puterii politice şi literare a clasei de mijloc. Dar, ocrotindu-i puterea materială, el face implicit să reînvie puterea ei politică. Trebuie deci menţinută cauza şi şters de pe faţa pămîntului efectul, oriunde se manifestă el. Dar acest lucru nu este posibil fără mici confuzii între cauză şi efect, deoarece, în interacţiunea lor, ambele îşi pierd caracterele distinctive. Urmează noi decrete, care şterg linia de demarcaţie. Bonaparte se consideră totodată reprezentant al ţăranilor şi al poporului în genere, în opoziţie cu burghezia, ca unul care vrea să fericească clasele de jos în cadrul societăţii burgheze. Urmează noi decrete, care plagiază cu anticipaţie înţelepciunea guvernamentală a „adevăraţilor socialişti“[N187]. Dar Bonaparte se ştie înainte de toate şef al Societăţii lui 10 decembrie, reprezentant al lumpenproletariatului, din care face parte el însuşi, anturajul său, guvernul său şi armata sa şi pentru care lucrul principal este să huzurească şi să tragă la loterie lozuri californiene din tezaurul statului. Şi el îşi justifică calitatea de şef al Societăţii lui 10 decembrie prin decrete, fără decrete şi în ciuda decretelor.

Această misiune plină de contradicţii a acestui om explică acţiunile contradictorii ale guvernului său, care, acţionînd la nimereală, pe dibuite, caută cînd să cîştige, cînd să umilească ba o clasă, ba alta, întărîtîndu-le pe toate în egală măsură împotriva sa, şi a cărui nesiguranţă practică constituie un contrast cum nu se poate mai comic cu stilul autoritar, categoric al actelor guvernamentale, copiat cuminte după decretele unchiului.

Industria şi comerţul, adică afacerile clasei de mijloc, trebuie să înflorească sub guvernul de mînă forte ca într-o seră. Se acordă o sumedenie de concesiuni de cale ferată. Dar lumpenproletariatul bonapartist trebuie să se îmbogăţească. Începe tripotage11) la bursă cu concesiunile de cale ferată, făcute de către cei iniţiaţi în prealabil în misterul acestor concesiuni. Însă capitalul pentru căile ferate nu se arată. Banca este obligată să avanseze bani contra acţiuni de cale ferată. Dar banca trebuie în acelaşi timp să fie exploatată de Bonaparte personal şi deci linguşită. Ea este scutită de obligaţia de a-şi publica darea de seamă săptămînală. Banca încheie cu guvernul o convenţie care îi asigură partea leului[N188]. Poporului trebuie să i se dea de lucru. Se întreprind deci lucrări publice. Dar lucrările publice măresc sarcinile fiscale ale poporului. Prin urmare se reduc impozitele, lovind în veniturile rentierilor, prin convertirea rentelor de 5% în rente de 4½%. Dar clasei de mijloc trebuie să i se îndulcească din nou pilula. De aceea impozitul pe vin se dublează pentru popor, care-l cumpără en détail, şi se reduce la jumătate pentru clasa de mijloc, care-l bea en gros. Asociaţiile muncitoreşti existente sînt dizolvate, dar guvernul promite minuni în ceea ce priveşte asociaţiile viitoare. Ţăranii trebuie ajutaţi. Se înfiinţează bănci ipotecare, care grăbesc înglodarea ţăranilor în datorii şi concentrarea proprietăţii. Dar aceste bănci trebuie folosite pentru a se stoarce bani din bunurile confiscate casei de Orléans. Nici un capitalist nu vrea însă să accepte această condiţie, care nu este trecută în decret, astfel că banca ipotecară rămîne un simplu decret etc. etc.

Bonaparte ar dori să apară ca binefăcătorul patriarhal al tuturor claselor. Dar el nu poate da nimic uneia fără a lua de la alta. Aşa cum, în timpul frondei, se spunea despre ducele de Guise ca ar fi omul cel mai îndatoritor din Franţa pentru că a transformat toate bunurile sale în obligaţii ale partizanilor săi faţă de el, tot astfel Bonaparte ar dori să fie omul cel mai îndatoritor din Franţa şi să transforme toată proprietatea, toată munca Franţei într-o obligaţie personală faţă de el. Ar voi să fure toată Franţa pentru a o dărui Franţei sau, mai bine zis, pentru a putea cumpăra din nou Franţa cu bani francezi, deoarece, ca şef al Societăţii lui 10 decembrie, el trebuie să cumpere ceea ce trebuie să-i aparţină. Şi se scot la mezat toate instituţiile de stat: senatul, Consiliul de stat, Corpul legislativ, legiunea de onoare, medalia militară, spălătoriile, lucrările publice, căile ferate, statul-major al Gărzii naţionale fără soldaţi, bunurile confiscate casei de Orléans. Mijloc de corupţie devine orice post în armată şi în maşina guvernamentală. Lucrul cel mai important însă în acest proces, în care se ia Franţa pentru a fi dăruită ei însăşi, sînt procentele care revin de pe urma tranzacţiei căpeteniei şi membrilor Societăţii lui 10 decembrie. Vorba de duh prin care contesa L., amanta d-lui de Morny, a caracterizat confiscarea bunurilor casei de Orléans: „C’est le premier vol de l’aigle“ („Este primul zbor al vulturului“)12), se potriveşte oricărui zbor al acestui vultur, care e mai curînd corb. El însuşi şi partizanii lui îşi zic zilnic unii altora cuvintele spuse de călugărul italian din Chartres avarului care îi înşira cu lăudăroşenie bunurile lui din care mai putea să trăiască ani îndelungaţi „Tu fai conto sopra i beni, bisogna prima far il conto sopra gli anni“13). Pentru a nu greşi socoteala anilor, ei numără minutele. La curte, în ministere, în fruntea administraţiei şi a armatei se înghesuie o droaie de indivizi — despre care, nici cînd este vorba de cel mai bun dintre ei, nu se poate spune de unde vine —, o boemă gălăgioasă, prădalnică, rău famată, care se împopoţonează în uniforme galonate cu aceeaşi demnitate ridicolă ca şi marii demnitari ai lui Soulouque. Ne putem imagina această pătură sus-pusă a Societăţii lui 10 decembrie dacă ne gîndim că Véron-Crevel14) era moralistul, iar Granier de Cassagnac ideologul ei. Atunci cînd Guizot, în timpul ministeriatului său, îl folosea pe acest Granier la o gazetă obscură împotriva opoziţiei dinastice, el obişnuia să vorbească despre el în următorii termeni măgulitori: „C’est le roi des drôles“„E regele bufonilor“. Ar fi nedrept să pomenim de regenţă[N189] sau de Ludovic al XV-lea cînd vorbim de curtea şi de clica lui Ludovic Bonaparte. Căci „Franţa a mai fost condusă de metrese, dar încă niciodată de hommes entretenus“15).

Hărţuit de exigenţele contradictorii ale situaţiei sale şi totodată silit, asemenea unui scamator, să ţină printr-un şir neîntrerupt de surprize privirile publicului aţintite asupra sa ca locţiitor al lui Napoleon, cu alte cuvinte să săvîrşească în fiecare zi o lovitură de stat în miniatură, Bonaparte dezorganizează întreaga economie burgheză, atentează la tot ceea ce păruse intangibil revoluţiei din 1848, îi face pe unii să aibă o atitudine de indiferenţă faţă de revoluţie, iar pe alţii îi aţîţă la revoluţie şi provoacă o adevărată anarhie în numele ordinii, smulgînd în acelaşi timp aureola care înconjura întreaga maşină de stat, profanînd-o, făcînd-o totodată dezgustătoare şi ridicolă. El organizează la Paris o parodie a cultului sfîntului veşmînt din Trier, înlocuindu-l cu cultul mantiei imperiale napoleoniene. Dar cînd mantia imperială va cădea, în sfîrşit, pe umerii lui Ludovic Bonaparte, statuia de bronz a lui Napoleon se va prăvăli din vîrful coloanei Vendome16).

sursa: marxists.org

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Cele mai comentate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Cele mai vizualizate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!


Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

Ultimele comentarii

afacerea roşia montană alburnus maior alex mazilu antonescu banci basescu blaga blog Blogviu interviu Boc Bruxelles Bucuresti candidatura cianură cluj CNA comisia europeana corupţie criza CTP curtea constituțională Dan Diaconescu Dinu Patriciu educatie Elena Basescu europarlamentare experiment Facebook gabriel resources gaze de șist Gigi Becali google guvern humanitas internet iohannis Istodor Johannis kelemen hunor Liiceanu macovei Media mihai goţiu motiune Năstase obama o fraza o poza parlament Parlamentul European pdl Plesu Polirom ponta presedinte protest proteste riscograma romani rosia roșia montană Rusia securitate Senat sindicate sondaj steaua SUA suspendare Tariceanu tiff TRU UBB UE uichendist.ro unesco Vanghelie Vasile Blaga victor ponta voiculescu

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!