Matei Plesu, interviu pentru blogul istodor: “Ciripesc turceşte, sîsîi greceşte şi latru nemţeşte mai dihai ca un dragoman”

Matei Plesu a scos “Non-sensul giratoriu şi alte non-sensuri de ieri şi de azi”. O carte cu tilc pornind de la un fapt de fiecare zi: condusul masinii prin Romania.

Cine eşti, Matei?
Am terminat în 1979 grădiniţa germană, cu lucrarea: Sînul şi halba – o mică istorie a setei. Au urmat facultatea de filozofie, cinci semestre petrecute prin străinătăţi, prestaţii de traducător, cinci ani de ascultare la o organizaţie iezuită şi, apoi, văzînd că nimic altceva nu-mi iese, m-am apucat, dintr-odată, de scris.

Cum te-ai descoperit ca om?
Mă redescopăr în fiecare dimineaţă, la fel ca în prima zi: gol, greoi şi uşor descumpănit.

Eşti mulţumit de tine?
Dacă mă întrebi, zic „da” (de-al naibii). Dacă mă întreb, nu.

De ce trăieşti?
Religios, încă nu mi-e clar. Metafizic, din întîmplare, fireşte. Fizic, concret, fiindcă precaritatea trecutului, uşurătatea prezentului şi mirajul a ceea ce va să vină creează o dinamică orientată înainte, o pantă înclinată vertiginos spre viitor.
Asta, ca să nu mai spun că, pur şi simplu, îmi place.

Ce defecte ai?
Am cîte puţin din toate defectele speciei (om), rasei (caucazian), genului (bărbat) şi naţiei (român) – oricare ar fi acelea. Plus cîteva cusururi personale amplificate, pe alocuri, antagonic: sînt leneş, lent şi inerţial, dar nestatornic, pripit şi ezitant; sunt lacom, frivol, plezirist şi senzorial, suflet candriu de papugiu, dar sceptic, formal, pedant şi hipercritic; sînt clasic, ca aspiraţie, dar modern, în fapt. Fire atemporală, sufăr de un grav dezinteres faţă de actualitate (socială, politică etc.). Astrologic vorbind, Uranusul, Soarele şi Martele meu se ceartă întruna.

Ce tabieturi ai?
Există ritualuri şi sărbători laice sau religioase (de întâlnire cu natura, cu lumea sau cu sacrul), dar şi ritualuri cazaniere, de întîlnire a propriei firi cu spaţiul locuit al căminului; acestea din urmă ar fi tabieturile. Am tabieturi orientale, turceşti ca şi cuvîntul (tabiat – natură, fire, dar şi gust, simţ estetic), legate de tot ce ţine de casă, de gospodărie, de bunul mers al materiei din jur. Fac un ritual din tot ceea ce îmi face plăcere: ceai, cafea, abluţiuni, curăţări, libaţii, arderi, lustruiri, reglaje, reparaţii, măsurări, filtrări, monitorizări, calibrări, ajustări, răsfoiri, ordonări.

Cînd taci?
Copil fiind, tăceam atunci cînd eram întrebat pe cine iubesc mai mult, pe mama sau pe tata. Mai tîrziu, amuţeam la întrebările cu privire la căsătorie. Tac, în general, în faţa alegerilor care implică o eliminare, care exclud musai una dintre opţiuni. În termeni logici, nu-mi place sau-ul exclusiv; prefer disjuncţiile inclusive. Mai tac la slujbe, la şedinţe, cînd beau, rîd, dorm şi cînd mă spăl pe dinţi. Tac mîlc cînd scriu, sărut şi atunci cînd nu mai e nimic de spus.

Cînd te uiţi pe pereţi?
Atunci cînd sînt înconjurat de cel puţin doi dintre ei. Şi, de asemenea, la expoziţii de pictură, cînd vînez muşte sau ţînţari şi atunci cînd tac, în împrejurările enumerate mai sus.

Ce cărţi îţi plac?
Îmi plac cărţile parfumate, vechi, savuroase, comestibile sau măcar de bucate; cărţile în care cerul gurii se suprapune cu cerul, în care materialitatea şi spiritul se întîlnesc firesc şi spectaculos, adică magic. Şi îmi plac poveştile absurde, inactuale, groteşti, cu popi, bucătari, slujnice nurlii, vite bălţate, vrăjitori, poeţi şi filozofi demenţi (Chaucer, Agrippa von Nettesheim, Rabelais, Charles Cros, Christian Morgenstern, Grass, Süskind, Monciu-Sudinski şi mulţi alţii)

Ce cărţi mari nu vei citi vreodată?
Pot spune ce n-aş citi acum: marile biografii, mai mult sau mai puţin romanţate, de genul Viaţa lui Napoleon, Bill Clinton, Marilyn Monroe, a cutărui Papă etc. Şi n-aş citi Capitalul lui Marx, Who’s Who, Pagini aurii şi alte cărţi de mare tiraj.

Ce muzici asculţi?
Nu sînt un meloman. Aud orice se întîmplă (regretabil sau agreabil) să răzbească pînă la mine – de pe stradă, din maşini, din curţile vecine. Ascult muzică clasică, jazzuri dansante din anii ʼ30-ʼ40 (boogie-woogie, rhythm and blues), rockurile anilor ʼ50-ʼ60 şi cîteva, puţine, melodii hip-hop contemporane.

Unde călătoreşti? Unde ţi-a fost bine?
În Imperiul Austro-Ungar şi în Bizanţ: Austria-Grecia-Turcia, Viena-Salonic-Istanbul. Mă adaptez foarte bine străinătăţilor – lingvistic, cultural, organoleptic. Ciripesc turceşte, sîsîi greceşte şi latru nemţeşte mai dihai ca un dragoman.

De ce-ai scris cartea?
De debut. Şi, de asemenea, fiindcă, cu ceva vreme în urmă, cînd am publicat, în 2005, primul text, lucrul cel mai puţin probabil mi s-ar fi părut tocmai acesta.

La ce-ţi foloseşte?
Îmi foloseşte pentru a putea scrie o a doua carte: nu există doi, fără unu. Şi, de ce să mint, ca să-mi înduioşez mătuşile, să-mi impresionez unchii, să-mi distrez prietenii şi ca să-mi zîmbească fetele. Pe scurt, la nimic serios.