Mic mesaj pentru cei care cred prea mult în ştiinţa fotbalului: e hazard pur şi crud, de aia-l iubim

Revista Idea a pregatit în nou număr un excelent dosar despre fotbal. Voi cita doar doi autori, pe restul vă las să-i descoperiţi. Sînt abordări surprinzătoare, critice, unele neîndurătoare cu felul în care fotbalul reprezintă pînă la urmă portretul robot al culturii de masă şi al supunerii faţă de putere. Nici comentariile fotbalistice nu sînt trecute cu vederea. Am ales cîteva bucăţi să vă introduc în atmosferă.

Horst Bredekamp aminteşte că fascinţia vine din relaţia piciorului cu mingea. Este o formă de libertate pentru minge pe care sporturile “cu mîna” nu o acceptă. Ăia care se tot revoltă împotriva lui Jabulani nu înţeleg nişte chestii elementare… Pe care aia de la Adidas le stiu…

Fotbalul invită la identificare, pentru că ajută la desfăşurarea unor pluralităţi şi particularităţi practic infinite şi pentru că transformă cel mai de succes simbol al tuturor timpurilor în obiect al jocului său: bila.

Baschet, baseball, hochei, handbal, golf – toate acestea şi alte genuri sportive utilizează şi ele mingi. Dar niciuna din bilele lor nu a exercitat vreodată asupra oamenilor atîta forţă magnetică de atracţie ca mingea de fotbal. Iar motivul stă în picioare: nu există alt instrument care să fie atît de uşor şi totodată atît de complicat de manevrat şi care, în psihologia şi forma sa, să prezinte proprietăţi la fel de antropomorfe ca mingea de fotbal. În comparaţie cu ea, mingea de handbal este atît de mică şi dură, încît elasticitatea sa practic se pierde; ca structură rigidă, ea poate fi apucat şi pusă în mişcare numai cu palma şi, pe lîngă asta, pierde orice dinamică proprie atunci cînd este aruncată înspre poartă cu viteză de proiectil.

Piciorul, pe de altă parte, trebuie să trateze mingea cu toate cele patru părţi ale sale şi cu partea superioară a labei – spre deosebire de mînă, piciorul cu înaltă specializare are o forţă de expresie aproape inepuizabilă.

Peter Sloterdijk este prezent cu un articol de referinţă despre antichitate şi sportul modern. Despre diferenţa dintre stadionul grecesc, – deschis, cu o latură care este completată de templu – şi arena romană, închisă, loc al exploziei crude a hazardului şi voyeurismului:

Aş vrea să sintetizez de la bun început teza mea: în istoria sportului din secolul al XX-lea asistăm la o dublă renaştere: pe de o parte, o renaştere greacă, sub semnul stadionului, pe de altă parte, o renaştere de tip roman, sub semnul arenei. Tendinţa generală a culturii sportului din secolul al XX-lea indică o victorie din ce în ce mai evidentă a principiului arenei asupra principiului stadionului, ceea ce spune ceva şi despre tendinţa fundamentală a culturii de masă din secolul al XX-lea.

Maşina fatalităţii este arena, este stadionul fără templu, închis. Fotbalul a preluat modelul arenei. Grecii preamăreau doar învingătorul. Romanii preamăreau doar hazardul. Modernitatea a recuperat modelul al doilea. Sloterdijk:

Ceva total diferit s-a realizat pe teren roman. În perioada imperiului a început un nou curent arhitectonic, care nu avea nimic de-a face cu cultura greacă a stadionului. După cum se ştie, stadionul este un U alungit, cu o parte deschisă, unde se aţă templul. Ideea e ca locul de desfăşurare a concursului să fie deschis către zei, iar luptătorii să exerseze în prezenţa zeilor (coram deis). Cazul Romei antice e complet diferit. Arena romană e un tip de construcţie care pune accent pe spaţiul închis, aici domină patosul imanenţei, o îndesire fatală, fără ieşire. Modelul arenelor, Colosseumul, este o maşină a fatalităţii în stil mare. Aici destinul este generat în faţa marelui public – înfrîngeri cu final mortal şi victorii în aura cruzimii.

Acesta este şi motivul pentru care cultura modernă o ia pe un drum periculos atunci cînd se consideră, în privinţa sportului, mai apropiată de romani decît de greci.

Si despre fotbal:

Acest joc cu o minge care nu poate fi prinsă niciodată este adevăratul joc cu bile al modernităţii. Fotbalul modern, cu fascinaţia sa pentru obiectul care se rostogoleşte, este un tipic cult modern al zeiţei Fortuna. Mingea reprezintă nedreptatea de care nu vrem să scăpăm – nedreptatea norocului.

E bun acest ultim pasaj pentru a mai contrabalansa totusi discutiile fotbalistice de-a dreptul stiintifice despre supratacticizare si celelalte chestiuni megatiehnice care ne fac sa uitam ca fotbalul e destin, cruzime, hazard – de aia il iubim, nu pentru rationalitatea sa deosebita. De aia mă fac uneori să rîd toţi savanţii fotbalului care ridică tactica în slăvi.

Treaba e mult mai simpla. bani din ce in ce mai multi, risc din ce in ce mai mare, frica fotbalistilor din ce in ce mai apasata de hazard. Nu s-a pastrat din Colosseum nici macar cultul mortii frumoase, cu fata la dusman, in picioare. Nu, acum echipele invinse mor de obicei dupa jocuri penibile si fara curaj.