Mircea Deaca: Cum sa minti in direct, la ora de maxim rating

O analiza misto facuta de Mircea Deaca pentru blogul Istodor: despre retorica folosita de catre candidatii Antonescu, Basescu, Geoana in confruntarea moderata de catre Robest Turcescu.

“Trei concurenţi se înfruntă pe un platou media. Trei tipuri de retorică se află faţă în faţă.Băsescu, Geoană şi Antonescu.

Înfruntarea dintre candidaţii electorali se transformă în forma arhaică a luptei între campioni. Ca şi turnirul ori lupta pugilistică este o temă suficient de puternică pentru a se înscrie în memoria colectivă. Robert Turcescu însă a enunţat clar din început că aceasta confruntare va da la iveală portretul Preşedintelui şi că, printre alte calităţi, trebuie să îl aibe şi pe cel al ‘retoricii’. Adică stăpânirea discursului persuasiv, adică discursul care convinge prin controlul limbajului, frazei, stilului, tonului şi gesticii de scenă.

Geoană şi Antonescu Geoană este cel mai dificil de analizat pentru că a fost moale alunecos. Mesajul său este al consensului şi al împăciurii aflate sub cauţiunea colectivă. Dar şi al ezitării între un discurs de stânga şi unul de dreapta: pe de o parte, Geoană ar întări rolul firmelor şi, pe de alta, ar consolida echilibrul protecţiei sociale. Antonescu a adoptat poziţia atacului personal asociat exemplelor particulare. Discursul a fost axat frecvent spre trecut: ‘ai făcut asta’. El este deasemenea expertul retoricii de evitare a responsabilităţii şi de eschivă. Ori alteori explica ori raţionaliza defensiv. Ca şi sloganul său de campanie el are un discurs contradictoriu situat între doi poli semantici opuşi: ‘revoluţia bunului simţ’. Pe de o parte revoluţia presupune o schimbare de natură violentă, bruscă şi fundamentală pe când, pe de cealaltă parte, bunul simţ, este, prin definiţie, conservator. Antonescu a înţeles latura revoluţionară ca un atac verbal la persoana concurentului iar bunul simţ ca pe o formă de neangajare şi de nuanţe lingvistice care anulează conţinutul mesajului.

De la candidat la Preşedinte Băsescu a pus în practică disciplina militară şi a respectat program retoric clar definit de către echipa de campanie. Nu s-a abătut de la ea. A păstrat cuvăntul de ordine şi, fără să-şi subestimeze adversarii, şi-a pregătit răspunsurile şi discursul. În faţa sa însă contracandidaţii un s-au pregătit suficient.

Băsescu a avut un fir roşu :
o temă care să dea coerenţă ansamblului. Aceasta temă a fost portretul Preşedintelui. Ca un remember al capacităţii lui Băsescu de a utiliza diverse metafore care au dat coerenţă mesajelor sale şi imaginii sale să ne amintim câteva. În 2004 metafora din spatele discursului, adică cea care fost implicit exprimată, a fost cea a căpitanului de navă aflat pe mare, singur în faţa furtunii. La suspendare, discursul său în faţa mulţimii a utilizat metafora lui Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul şi a utilizat extrase din dialogul lui Marc Antoniu cu mulţimea din piesa Iulius Cezar a lui Shakespeare. Marc Antoniu în această piesă conduce mulţimea favorabilă lui Brutus în a accepta reversul a ceea ce accepta la început. Marc Antoniu, în discursul său din piaţa publică, acceptă antifrastic acuzaţiile lui Brutus împotriva lui Cezar pentru ca, prin repetiţie şi prin sublinierea contradicţiei, să determine mulţimea să-l contrazica: ‘nu, nu Brutus are dreptate’; ‘nu Brutus e un om onorabil, ci Cezar’. Un exemplu clasic de retorică care se studiază în şcolile occidentale anglosaxone. De la tribună Băsescu preia figura retorică pentru a determina audienţa să-i confirme faptul ca Parlamentul identificat cu trădătorul este adevăratul agresor. Acum, în confruntarea televizată, metáfora utilizată a fost diferită. Mai subtil, ea a fost diseminată în întregul set de răspunsuri verbale şi gestice ale Preşedintelui. El s-a constituit în statura ‘instituţiei prezidenţiale’ sau, altfel spus, a ilustrat modelul de Preşedinte. Dealtfel, pe tonul glumei, la întrebarea asupra ‘ce este instituţia prezidenţială pentru candidat’ a spus ‘adică eu’.

Personajul preşedintelui Am ales câteva momente cheie pentru ilustrarea acestei poziţionări. In primul rând să vedem fraza finală, mesajul de închidere. Antonescu cere patetic mulţimii să-l ajute să dea jos un grup anonim: ‘ajutaţi-mă să-i dau jos’. Geoană revine asupra ideei de consens şi utilizează gestul împăcării prin cadoul floral indubitabil socialist în context: trandafirul. Băsescu însă răspunde la întrebare şi legitimează figura Preşedintelui pe valorile naţiunii (‘poporul’, ‘istoria’ şi ‘tradiţiile’), dar pe mesajul autenticităţii proprii. In cele din urmă discursul de închider este un legământ, adică jurământul de credinţă al investiturii care se închide cu ‘aşa să-mi ajute Dumnezeu’. Este evident o identificare clară între candidat şi Preşedintele care vorbeşte naţiunii cu autoritatea şi legitimitatea instituţiei. Preşedintele Băsesecu a făcut un raport al faptelor realizate şi a explicat clar proiectele. A fost raportul moral al Preşedintelui în faţa naţiunii.

Vorbind despre criza morală Geoană a folosit metafora
‘pierderii busolei morale’ şi a propus un ‘trebuie să’ care însă rămâne o cerinţă ce face apel la bunul simţ. Care bun simţ ştim că nu implică şi o responsabilitate şi un angajament. Antonescu a constat ca nu există modele de comportament, a folosit metafora şi, din nou, a acuzat personal şi particular. Băsescu însă indică un moment clar pentru istoria noastră : adevărul absent al revoluţiei din 1989 şi al mineriadei din 1990 ca un moment fondator al istoriei recente. Astfel el îi lasă auditoriului libertatea de a ghici responsabilul dar se şi identifică cu un proiect de restabilire a adevărului şi al justiţiei.

Asumarea deciziilorAstăzi vorbim de elementele descriptive ale liderului, ale comandantului. Băsescu adoptă poziţia liderului. Discursul său fundamental este cel al lui celui care raportează lucruri îndeplinite : ‘am făcut’, ‘am realizat’ şi mai puţin pe proiecte de viitor slab definite. Această poziţionare implică angajamentul personal, decizia şi asumarea aplicării propunerii iniţiale. Băsescu este singurul politician român care de la începutul cariereii sale şi-a asumat orice lege sau regulă şi astăzi reia aceeaşi poziţionare. El este singurul politician român a cărui lege poartă numele său: ‘Legea Băsescu’. În Occident acest tip de comportament este monedă curentă – şi chiar şi pentru legile impopulare.

Deseori el utilizează în răspunsuri rapelul principiilor şi valorilor care stau la baza deciziilor şi proiectelor sale. Tot ca un soldat disciplinat el a utilizat, in conformitate cu indicaţiile de regie, gestica braţelor deschise din vizualurile utilizate pe afişele de campanie precum şi gesturile care sparg figura îngheţată a statuarului celor trei concurenţi pe scenă.

Acest frecvent ‘am realizat’ implică deasemenea un discurs bazat pe fapte şi cifre. Băsescu – un actor politic disciplinat – şi-a păstrat respectul faţă de acest discurs bazat pe fapte concrete, acţiune şi proiecte clar definite, dar şi-a păstrat spontaneitatea replicii. Dar asta fără a intra în cursa polemicii sterile. Interpelările acuzator răutăcioase ale lui Antonescu au fost ignorate.

A fost un moment de uimire din partea lui Băsescu care s-a aflat în faţa a doi politicieni care, inflamaţi de propriul discurs, au uitat de angajamentele făcute instituţional. Băsescu a adus textul cărţii, Legea, Constituţia şi contractul social fundamental al naţiunii precum şi angajementele faţă de partenerii externi votate colectiv şi angajate in Parlament ca un atribut al portretului Preşedintelui. Dar atât Geoană cât şi Antonescu au deviat fie pe un soi de deschidere la Răsărit cât şi spre posibilitatea de a fi inconstanţi în faţa unei politici coerente. Dar a fost un moment de uimire în faţa unor oameni care, incredibil, au pierdut coerenţa discursului. Uimirea lui Băsescu cănd le-a adus aminte că au votat şi a acceptat o anume decizie de politică externă a fost aceea a unui mentor care le spune elevilor că nu realizează consecinţele vorbelor şi faptelor pe care le săvârşesc. Replica i-a proiectat pe Geoană şi Antonescu în poziţia de ‘elevi’ sau în cea a iresponsabilităţii juvenile.

Parabola botezului Momentul cheie a fost marcat de întrebarea asupra asumării unei fapte frumoase. Geoană ‘nu şi-a dat afară soacra’. Antonescu ‘nu a părăsit pe nimeni’. Băsescu a utilizat o spargere de ritm surprinzătoare şi a schimbat registrul stilistic în favoarea naraţiunii parabolice. A făcut în căteva secunde fraza memorabilă şi a construit intriga unei novele. Concurenţilor săi le-a lipsit utilizarea naraţiunii şi provocarea sentimentului. Novela sa e parabolică în măsura în care, personală, istorisită la persoana întâi, şi deschide calea unei interpretări simbolice.

Basescu este expert în a crea sau a lăsa o imagine asupra personajului său să fie pusă în circulaţie pentru ca apoi să o schimbe. In 2004 era privit ca un personaj lipsit de ‘intelectualitate’ şi apoi, supriză, o serie de intelectuali produc marturii de adeziune în favoarea sa. El nu auzise de Cărtărescu, ca apoi însuşi Cărtărescu să-l gireze. Desigur că în această campanie s-a lăsat antrenat în aşteptarea repetiţiei metaforei steagului la catarg, adică a legitimităţii patriotismului. A păstrat această componentă pe tot parcursul confruntării televizate pentru a-şi extrage legitimitatea şi reprezentabilitatea, dar, cu parabola din final a accentuat sensul universal al deschiderii şi al toleranţei. Parabola botezului nu este o acţiune misionară căci botezul, în această povestire, este înfăptuit la cererea soţiei şi pentru a repara dezechilibrul creat de moartea unui partener din echipă: secundul navei. In faţa morţii diferenţele de credinţă (ca şi cele etnice: ‘am botezat un ţigan’) dispar în favoarea gestului de iubire (botezul şi renaşterea simbolizată de acest ritual).

Parabola desigur trezeşte în mentalul colectiv o asteptare de figură mitică. Ca orice parabolă ea păstrează ambiguitatea interpretării. Este un gest de toleranţă sau de cucerire. În definitiv parabola poate fi citită – în contextul discursului din confruntarea televizată – ca o asumare a speranţei botezului (‘renaşterea’) şi ca o formulă de ofertă a unor principii şi valori (valorile creştine).

Concurenţii săi nu au fost capabili decât de un gest minor de familie, cu deschidere personală (‘soacra mea’) sau cu o deschidere neclară şi fără o ţintă clar definită (‘nu am părăsit pe nimeni’).

Scena prezidenţialăEste de notat că orice enunţ instituie un o univers de discurs, o scenă pe care lectorul sau audienţa o construieşte mental şi pe care este situat enunţătorul. Orice enunţ construieşte o scenă ‘teatrală’ unde are loc, imaginar, dialogul. Dacă dai răspunsuri la nivelul scenei de familie (soacra lui Geoană), atunci te afli în acest univers de discurs. Dacă însă răspunsul tău construişte o scena simbolică (gestul botezului sau al discursul de investitură) scena pe care evoluezi – universul discursului tău este fie aşezat în ordinea universală a simbolicii creştine, fie în cea a dialogului instituţiei preşidenţiale cu naţiunea. Antonescu a construit scena contestării adolescentine; Geoană pe cea a scenei de menaj iar Basescu cea a instituţiei naţionale.

Echipa de campanieBăsescu dovedeşte calitatea liderului şi în opţiunea echipei de campanie care pregăteşte discursul. Trebuie menţionat şi aspect. Recitind articolul pare că fac un elogiu al Preşedintelui. Ceea ce fac este analiza unui discurs nu portretul unui Preşedinte. Preşedintele României este un personaj simbolic al cărui autor este în primul rând poporul elector român. Dar tehnicienii acestui construct mental sunt Băsescu împreună cu câţiva consilieri a căror amprentă stilistică este vizibilă: Cristian Preda, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Lucian Avramescu şi Sebastian Lăzăroiu. Ei au căteva trăsături în comun. În primul rănd ei fac parte din noua generaţie a intelectualităţii române şi nu mai se consideră o ‘elită’ intelectuală. Ei îşi disociază activitatea intelectual profesională cu uşurinţă de opţiunile politice şi de viaţa personală; îşi declină fără dublu limbaj opţiunea politică; adoptă spiritul de echipă şi lucrul pentru un lider pe care în mod liber îl recunosc. Astfel fiecare îşi face treaba lui – rolul său – în echipa formată fără a considera acest gest o umilinţă sau o înjosire (pentru că fiecare are o identitate personală clară care nu se confundă cu rolul din echipă) şi nici nu încearcă să facă altceva (să joace alt rol). Ei au puterea de a lucra, fără însă a se pune în faţă, fără a cere rolul de ‘star’, la elaborarea unui construct imaginar menit a seduce electorii : un artefact imaginar şi intelectual (Şi atât Dinescu cât şi Pleşu perpetuează asumarea acestui rol mesianic al intelectualului). Acest concept de lucru este valabil în cultura occidentală – fie ea manifestată în afaceri, în administraţie, fie în perspectiva militară a alianţei nord-atlantice – în care fiecare individ are libertatea de conştiinţă sacră, dar în care lucrul în echipă este un contract liber asumat şi respectat.”