Mircea Deaca, din nou cu o analiza: TALK-SHOW-UL CA MINCIUNA

 Iata ca exista o traditie. Public inca un articol de-al lui Mircea Deaca. De data asta o analiza a sa despre Talk-show.

• Televiziunea ca un mix de publicitate si divertisment

Orice canal de televiziune are doua categorii de transmisiune audio-vizuala. Prima este reprezentata de catre discursul publicitar, adica publicitatea. La randul sau discursul publicitar are doua subcategorii: cea a publicitatii pentru produse si servicii comerciale de uz general (publicitatea-comerciala) si cea pentru marci individuale ori politic-sociale (publicitate-individuala). Cea de a doua categorie este reprezentata de catre discursul audio-vizual care atrage interesul audientei, adica divertismentul. Ea are la randul sau doua subcategorii fundamentate pe baza relatiei stabilite intre enunutul audiovizual si realitatea ilustrata. Prima este documentarul in care este inclus si reportajul de stiri. Un eveniment are loc undeva in lume iar camera de filmat si comentariul jurnalistic transmit informatia asupra evenimentului. Atat productia cat si regizorul de platou nu pot schimba comportamentul actorilor si nici derularea actiunilor (punerea in scena, decorul si enunturile actorilor). Pot insa scoate in profil un aspect sau pot comenta lingvistic interpretativ. A doua subcategorie tine de natura spectacularului pus in scena. Spectacularul inseamna fie productia unei emisiuni in studio de tip concursurile, roata norocului, spectacolele de cabaret sau talk-show-ul – spectacolul interviului unul la unul sau unul la multiplu – fie productia unei emisiuni in afara studiolui (calatorii la capatul lumii). Filmele de lung metraj ori serialele nu intra in discutia prezenta (desi exista canale tv care au un procent important de stiri si fictiune si refuza productia talk-show-urilor – cum ar fi PRO TV).

• Mecanismul financiar

Din punct de vedere financiar productia audio-vizuala se bazeaza pe un mecanism simplu. Cu cat divertismentul este mai atractiv pentru audienta, cu atat creste cantitativ numarul de vizionari. Numarul de vizionari este criteriul de cuantificare al pretului de vanzare al spatiului de publicitate. Cu cat mai multa audienta cu atat mai scump este timpul de emisie alocat unui client. Audienta in ansamblul sau e reprezentata de un numar limitat de spectatori. Aflata in concurenta cu alte canale de televiziune, o televiziune data incearca sa intereseze mai multi spectatori din aceasta populatie cu numar limitat. Fiecare televiziune incearca sa mareasca gradul de atractivitate a componentei de divertisment, fara insa sa depaseasca un cost de productie excesiv.

• Documentarul este aproape similar la majoritatea televiziunilor – Stirile. Dar productia canalului tv nu poate interveni decat limitat in atractivitatea evenimentului de Stiri. Spectacularul devine in acest caz axul de interes. In cazul fictiunii spectaculare de productie externa ea se cumpara (cine are mai multi bani obtine filme de fictiune mai captivante). In cazul spectacularului de productie proprie lucrurile stau la fel. Cu cat ai mai multi bani cu atat platesti produse spectaculare media mai captivante.

• Ce se intampla insa in talk-show?  Ce se intampla la REALITATEA TV si ANTENA 3 ? Canalele de nisa specializate pe productia in-studio a talk-show-urilor. In logica enuntata aici talk-show-ul este un divertisment care are costuri de productie minime caci actorii sau participantii sai nu sunt remunerati pentru prezenta si prestanta spectaculara din emisiune.

• Talk-show-ul este un documentar

Pe de o parte avem in fata o transmisiune in direct similara documentarului si pe de alta parte o productie in studio in timp real de tip spectacular. Partea documentara este data de faptul ca nu poti sti dinainte raspunsul invitatului la talk-show; ceea ce el face sau spune nu se afla sub controlul regiei de platou. Camera de filmat doar inregistreaza. Din acest punct de vedere nu poti remunera invitatul, caci el nu face parte dintr-o productie regizorala proprie a carei calitati de interes o cauti sau o construiesti. Se poate chiar ca invitatul sa faca un discurs publicitar in interes propriu, sa se auto-promoveze. Chiar prezenta sa in discursul media televizat este o forma de publicitate si el poate castiga notorietate in fata audientei pe care o are canalul media. De aceea publicitarul-comercial care plateste nu agreeaza ca interesul unui canal media sa fie excesiv bazat pe discursul publicitar propriu al invitatului publicitar-individual. Altfel spus, nu poti face un canal de divertisment format din calupuri de publicitate personala care sa atraga audienta pentru a vinde un spatiu mai restrans unor publicitari institutionali. Nu poti sa faci publicitate-individuala (gratuita) ca sa atragi publicitatea-comerciala (platita).

• Talk-show-ul este un spectacular

Partea spectaculara a talk-show-ului este data, pe de o parte, de interventia moderatorului care, prin intrebarile sale si pauzele pe care la lasa invitatilor, provoaca sau tempereaza reactia lor si, pe de alta parte, este generata de spectaculozitatea interventiilor invitatului (Vadim ori Becali sunt exemple clasice). Precum stim moderatorul ca actor-spectacular are o atractivitate pentru audienta si, in consecinta, este remunerat de canalul tv. Un invitat actor-spectacular este la randul sau un factor de generare a interesului si, deci reprezinta un element al spectacularului emisiunii si, ca atare, ar trebui sa fie motivat financiar pentru performanta.

• Cine e invitatul unui talk-show

In cazul unui invitat-spectacular avem doua cazuri relevante: invitatul-spectacular provenit din orice domeniu (stiinta, teatru, film, arta, literatura, adica o personalitate a societatii si invitatul-spectacular politic. Daca acesta din urma e platit de televiziune atunci va perfoma in functie de indicatiile de regie. Daca nu e platit, atunci, pentru a-si rentabiliza efortul, el va fi liber sa aibe un discurs auto-promovant sau de promovare; va face publicitate-individuala (care acopera autopromovarea – promovarea propriei persoane ca produs pe o piata de valori ori a unor produse asociate, promovarea unui partid politic, promovarea unei cauze sau unor valori ori principii sociale).

• La Realitatea si Antena invitatul publicitar-individual provine din spatiul politic si e fie analist politic fie politician. In ce categorie se situeaza? Este el un pur invitat-spectacular sau numai o publicitate-individuala ? Apartine el unei singure categorii sau este un amalgam de trasaturi din cele doua categorii fundamentale: publicitar vs divertisment ?

• In primul rand, pentru spectaculozitate – ca invitat-spectacular – el va fi platit de cineva (din canalul media sau din afara). Daca e platit, atunci este platit pentru gradul de interes spectacular pe care il suscita sau pentru performanta publicitara?
• Daca e platit pentru spectaculozitate, comanditarul (din canalul media sau din afara) il remunereaza numai doar pentru spectaculozitatea performantei.
• Daca e platit pentru publicitate, atunci nu poate fi platit de canalul media care nu poate plati o publicitate-individuala pe de o parte si cere bani pentru o publicitate-comerciala pe de alta. Ar fi un conflict de interese si o concurenta neloiala. Dar invitatul poate fi platit de un tert care ii este comanditar nedeclarat. Canalul media nu il plateste si isi situeza invitatul analisto-politic in zona spectacular-documentara si astfel, in acest caz, reuseste sa evite un conflict cu publicitarul-comercial.

• Sa presupunem ca invitatul-spectacular si/sau publicitar-individual este platit de un tert. Si in acest caz nu exista un conflict intre publicitarul-comercial si invitatul devenit publicitarul-individual politic caci domeniile de interes sunt diferite. Publicitarul-comercial nu este lezat in interesul sau economic atata vreme cat exercitiul publicitatii-individuale nu are efecte asupra vanzarilor sale si atata vreme cat aduce suficienta audienta pentru propria sa actiune de promovare. Dar fiind platit de catre un tert, discursul invitatului analist-politic ramane un discurs regizat.

• In consecinta televiziunea admite publicitatea-individuala atata vreme cat spectacularul generat de ea atrage o audienta suficienta pentru a starni interesul publicitarului-comercial. Altfel spus, din perspectiva televiziuniii, te invit la talk-show atata vreme cat spectacularul tau imi atrage audienta si, pentru ca nu te platesc pentru atractivitatea spectaculara, te las in contrapondere sa-ti faci publicitate-individuala. Analistul politic promoveaza nestingherit un partid ori un membru al unui partid iar un membru de partid promoveaza in exclusivitate interesele de partid. (De aceea este echivoc a intreba un reprezentant al unui partid ce parere are despre o situatie de fapt cand intrebarea reala este care este pozitia partidului sau in aceasta privinta.)

• Am auzit despre producatori de televiziune care, in urma acesti logici, cereau bani de la invitati-spectaculari din domeniul non-politic pentru ca, spuneau ei, aparand pe “sticla” ar beneficiat ei de publicitate. Nu vad cum cineva care iti produce prin prezenta sa spectaculara un interes de audienta (destinata a obtine un interes comercial din partea publicitarului-institutional) sa fie atat de fraier incat sa si plateasca acest serviciu. Adica eu iti dau bani ca tu sa primesti bani. Eu te platesc ca tu sa te imbogatesti. Se numeste cumva acest dispozitiv televiziunea OTV?

• Pe de alta parte cu cat creste interesul audientei pentru politicul publicitat (datorita alegerilor) cat si tensiunea invitatilor-spectaculari din talk-show-uri si confruntarile lor verbale (asociate “dezvaluirilor”) cu atat creste interesul spectacular al emisiunii. Moderatorii nu fac decat sa provoace cu savanta ipocrizie o confruntare mai consistenta intre invitati si, daca registrul stilistic ajunge in zona grotescului, altunci este cu atat mai bine. Daca interesul spectacular creste, rating-ul de audienta va creste si, la randul lor, tarifele de publicitate vor creste. Altfel spus, cu cat media creste artificial spectacularul publicitatii politice si spectacularul confruntarii verbale cu atat are mai mult televiziunea de castigat. Investitia in productia emisiunii este aceeasi: doar cheltuielile fixe cu salariile moderatorilor. In definitiv talk-show-ul este un dispozitiv de facut bani prin creearea sau sustinerea unei tensiuni de interes social numai cu cheltuieli fixe. Moderatorii tv au acelasi salariu atat in timpul campaniei electorale cat si in timpul anost social de dupa. Rating-ul si tarifele de publicitate ale actionarului sunt insa diferite.

• Un exemplu a fost emisiunea de pe Antena 3 din noaptea alegerilor unde canalul de televiziune a optat pentru un discurs publicitar-individual explicit  pentru a castiga in spectaculozitate.

• Ce este vicios la un talk-show?

Ce este totusi vicios in acest mecanism? Cu totii resimitim ca ceva nu e in regula si ca suntem privati de ceva. Ceva e stramb. Cine are de pierdut? Si ce anume are el de pierdut?

• In aceasta afacere cineva plateste totusi “oalele sparte”. Si anume cel care nu plateste nimic. El este cel care are ceva de pierdut. Audienta care se bucura de un spectacol – de divertisment – se bucura in fapt de un mesaj publicitar nedeclarat. Adica, in alte cuvinte, audienta primeste un produs care nu e ceea ce e descris pe eticheta. Pe eticheta scrie “divertisment”, dar in fapt e “publicitate”. Aceasta simpla inversiune, desi aflata sub cautiunea gratuitatii si libertatii de a o refuza prin ignorare, este o practica de comunicare mincinoasa. Este o practica de vanzare mincinoasa. Publicitatea mincinoasa este aceea unde ii prezinti clientului imaginea unui produs pentru a-i vinde in cele din urma un altul. Contrargumentul televiziunilor este acela de a spune ca audienta poate sa-si dea seama de incongruenta si ca isi poate intoarce atentia in alta parte. Acest argument e fals. El ignora ca audienta nu este obligata sa isi dea seama ca se afla in fata unui discurs mediatic complicat ori de manipulare.

• Din punctul de vedere al televiziunilor audienta nu cumpara produsul media audio-vizual si, in consecinta, nu poate, cere socoteala pentru aceasta practica mediatica mincinoasa. Desigur ca, din punctul de vedere al canalelor media, se poate spune ca audienta e libera sa constientizeze sau nu ca se afla in fata unui fals discurs – prezint drept divertisment ceea ce e de fapt publicitate – si ca nimeni nu o constrange sa si creada ceea ce i se transmite. Este adevarat, dar asta e valabil numai in cazul unui expert in media si nu toata societatea se poate educa in acest sens. Si nici nu e nevoie sa fie educata.

• De ce CNA e obligata sa emita avertizari ?

Dar ne intrebam totusi de ce CNA impune o eticheta explicativa pentru fiecare discurs de divertisment fictional? De ce societatea a delegat o comisie de experti pentru a analiza, a categorisi si a eticheta enunturile ori discursurile audio-vizuale destinate publicului larg ? De ce anume, prin lege, filmele de fictiune sunt catalogate de la inceputul emisiunii lor ?

• Ratiunea acestei stari de fapt e simpla. Cum nu toata lumea are timp sa se ocupe cu avatarurile discursului audio-vizual, adica cu avantajele si dezavantajele consumului acestor produse nemateriale – ci psihologice – comunitatea – si avand dreptul de a fi incompetenta intr-o multitudine de domenii – a decis ca o comisie formata din experti in domeniu sa faca aceasta treaba in numele ei si pentru ea. Societatea, putere suverana, a decis ca democratia inseamna ca eu, cetateanul anonim din populatia natiunii, sa fiu avertizat din timp asupra beneficiilor si neajunsurilor unor produse. Si mai ales sa fiu informat ca ceea ce scrie pe eticheta e si in interiorul pachetului.

• Societatea democratica isi deleaga competenta unor institutii de stat pe care le plateste din munca de zi cu zi pentru a judeca adecvarea unor produse si servicii la interesul comun. Societatile democratice au inventat statul care are obligatia de a reprezinta interesele comunitatii in anumite domenii specializate: politia, justitia, protectia interesului consumatorului, CNA. De asemenea in acest sens se masoara diferenta dintre un stat “puternic” si unul “slab”. Politicul si partidele doar propun formule alternative de echilibru in  ecuatie intre interesul cetatenilor si administrarea lor statala.

• In alta ordine de idei, eu personal habar nu am care televizor cu plasma este mai bun pentru mine, dar platesc statul si functionarul meu pentru a identifica fara partinire, in numele interesului meu strict – nu al producatorului de plasme – care e mai bun. Acesta este functionarul de stat care va fi corupt atat vreme cat nu va respecta interesul meu extrem de egoist, interesul comunitatii. Ca se numeste el ANPC, CNA, Politie, Administratie fiscala ori Justitie nu are mare importanta.

• Desigur ca societatea democratica la care fac referinta are in Europa de vest cel putin 500 de ani de perfectionare continua – si chiar si astazi e in continua dezbatere si transformare – pe cand local, la noi, in Europa de est, noi cei situati la marginea imperiului, democratia are doar 20 de ani. Nu trebuie totusi sa descurajam in fata acestei situatii de fapt caci avem avantajul de a putea invata repede de la modelul de functionare democratic existent.

• Principiul egalitatii

Societatea democratica a decis deasemenea ca nimeni din interiorul sau nu se poate bucura de privilegii si ca nimeni nu poate sa faca publicitate sub alibiul divertismentului. De ce asta? Pentru ca toti membrii comunitatii sunt egali. Platesc statul contractual pentru ca el sa ma asigure ca noi toti in interiorul natiunii suntem egali. Nimeni astfel nu poate sa obtinta castiguri prin minciuna sau prin discursuri inselatoare. Si pentru asta populatia a delegat institutii care sa reprezinte acest interes fundamental: sa nu lase pe nimeni sa treaca in fata. Altfel spus imi platesc prin taxe ignoranta in materie. Societatea democratica spune ca prin intermediul institutiilor specializate pot sa analizez beneficiul rezultat din consumul anumitor produse si servicii. Finantam aceste institutii tocmai pentru ca noi nu avem timp sau pentru ca pur si simplu nu ne pricepem sa deconspiram practicile economice si mediatice extrem de complexe (si pentru ca avem dreptul sa nu ne pricepem sau, in alte cuvinte, ne permitem luxul de a plati pentru fi total incompetenti si, cu toate acestea, de a fi extrem de bine aparati de orice tentiva de inselaciune).  Pe scurt societatea democratica imi da dreptul sa fiu lipsit de expertiza in comert ori in media si sa nu fiu obligat sa-mi fac dreptate de unul singur in fata unui discurs de influenta mincinos.

• In cele din urma putem impune – sa spunem, ca societate civila – ca talk-show-urile din canalele tv mentionte mai sus sa fie etichetate dinainte si astfel sa fie deconspirate sau ca, fara ezitare, televiziunile de “news” citate sa inchida pravalia prin eliminarea talk-show-urilor din program. Invitatul analist-politic reprezinta si emite discursul comanditarului sau “ascuns” si acest lucru este de indicat la inceputul fiecarui talk-show. Adica, mai pe scurt, spectatorul trebuie sa fie avertizat ca asista la un divertisment care poate fi un discurs publicitar. Invitatul talk-show-ului nu dispune de prezumtia de nevinovatie, ci dimpotriva de cea a vinovatiei. Nu eu, spectator, am sa dovedesc acest fapt ci el, analistul politic, are sa ma convinga ca nu este asa.

• Ziua in care talk-show-urile ar fi etichetate

CNA ne reprezinta interesele precum si alte institutii sociale, de stat, precum Agentia Nationala pentru Protectia Consumatorului. CNA ar trebui sa eticheteze sau sa cenzureze practica devianta. Consumatorul ar fi castigat in acest caz de etichetare, caci productia in-studio sau off-studio s-ar dezvolta si am avea canale tv de tip occidental care ar investi in productii media de divertisment din ce in ce mai performante si/sau mai educative. Am elimina astfel televiziunile care nu investesc nici un ban in divertisment (ba, din contra, se lasa “sponsorizate”) – si, prin urmare, calitatea productiilor lor este pe masura investitiei, adica zero – si care, in plus, se pun la dispozitia unui interes publicitar politic nedeclarat, adica mincinos.

• Am avea in acest mod canale de televiziune mai interesate in a ne seduce pe noi consumatorii si care, prin intermediul productiei proprii si prin achizitia spectacularului de calitate, ne-ar indeplini toate toanele de veritabili consumatori. Pana atunci, astazi, suntem doar clientul care nu plateste si care merita cu dispret sa i se ofere spre consum produse false.

• Am castiga in aceasta maniera un discurs televizat aflat in transparenta, nemincinos, educativ sau de divertisment si aflat sub constrangerea unei productii profesionale de calitate. In aceste conditii, noi, cei care reprezentam societatea si publicul care in plus nici nu plateste nimic – vizioneaza pe gratis – am fi adevaratii stapani ai acestui dispozitiv audio-vizual pe care l-am creeat dintru inceput numai pentru beneficiul nostru de divertisment. Si asta, aici in Romania, pentru ca noi si nu ei suntem suntem cei care am acceptat sa participam la o schimbare de regim in 1989. Adica, fara noi, cei coborati in strada, nu s-ar fi schimbat “regimul”.