Moare Arta?!

Cinematograful “Arta” din Cluj e o minunăţie. Funcţionează încă din 1913, pe dinăuntru arată ca un teatru austro-ungar  şi e mai confortabil decît toate sălile în care am intrat pînă acum. Poţi dormi în lege în fotolii (am prieteni cărora li s-a întîmplat asta), dar poţi să şi boceşti năuc la “Lou Reed’s Berlin” ori să rîzi de mustaţa şi de prestaţia Licăi Gheorghiu în “Erupţia” domnului Ciulei.

La “Arta” se proiectează îndeosebi filme europene – face parte din reţeaua Europa Cinemas – sau, în general, filme mai alăturea cu drumul, iar festivalul TIFF şi l-a asociat încă de la început.

Cei grăbiţi foarte ar trebui să afle de pe-acum că nu moare, dar că nici prea bine nu-i merge. Angajaţii, puţini la număr, au primit deja preavizele. Vinerea trecută, pe 17 februarie, unul dintre ei mi-a spus că s-a închis. Era vorba ca proiecţiile să se prelungească pînă prin martie, după care nu se ştia ce avea să urmeze.

16 metri pătraţi

Cinematograful se află într-o clădire din centrul Clujului pe care au recîştigat-o în instanţă (în 2010) Andrei Sebestyen, strănepotul celui care a ridicat imobilul, şi mama acestuia, Clara. David Sebestyen, constructorul, a vrut din capul locului ca la parter să fie o sală de proiecţii.

Sentinţa de acum doi ani spune că proprietarii trebuie să menţină destinaţia sălii pînă în 2015. Andrei Sebestyen şi Regia Autonomă Româniafilm au convenit ca lucrurile să nu se schimbe drastic. S-a pus problema plăţii unei chirii: evident, statul nu are de unde să plătească, iar încasările din bilete sunt nesemnificative.

Andrei Sebestyen a cerut un spaţiu de 16 metri pătraţi dintr-o parte a clădirii în care funcţionează administraţia cinematografului. Directorul Româniafilm, Marius Iuraşcu, mi-a spus că asta ar încurca semnificativ bunul mers al lucrurilor.

Nu e limpede cum vrea proprietarul să folosească spaţiul cu pricina, dar domnul Sebestyen susţine că ar fi imposibil ca proiecţiile să aibă de suferit. Oricare ar fi adevărul, Româniafilm a răspuns anunţînd că se retrage. Ceea ce ar însemna închiderea – fie şi temporară – a “Artei” şi, după cum spuneam, concedieri.

Cap în cap

Părţile se contrazic în mai multe privinţe. Lucian Florea, director de distribuţie al Regiei, dă de înţeles că s-a luat în discuţie posibilitatea vînzării cinematografului. Cît valorează? Date oficiale nu avem, dar o clădire din centrul celui de-al doilea oraş al României nu poate fi ieftină.

Andrei Sebestyen afirmă răspicat, totuşi, că sala “nu e de vînzare”. Dimpotrivă, familia sa chiar ar vrea să extindă cinematograful şi să păstreze relația cu Europa Cinemas, ceea ce ar menține profilul actual, distinct, al sălii.

Dar dotările costă, şi nu puţin,  iar proprietarul recunoaşte că “suntem luaţi prin surprindere, nici unul dintre noi nu e de specialitate”. Bune intenții există, demersuri s-au făcut deja, iar cei îngrijorați de soarta cinematografului ar urma să aibă la dispoziție, din această seară (luni, 20 februarie) un site Internet: www.cinema-arta.ro.

Problematică e şi soarta infrastructurii. Dacă pleacă, Româniafilm nu o va face fără ecran, fotolii şi proiector. Însă Andrei Sebestyen aminteşte că cinematograful “a fost luat complet echipat” şi că “ne va fi redat gol”.

Dacă şi cîţi bani s-au obţinut din aşa-numitele “activităţi conexe” constituie încă un motiv de controversă. “Ştim de anumite lucruri organizate pe bani”, îmi declară domnul Sebestyen. Marius Iuraşcu mă asigură că nu e cazul şi că reuniunile sau festivalurile pe care le găzduieşte “Arta” nu îi aduc profit.

Soluţii?

Conducerea Româniafilm susţine că va face săptămîna aceasta “o ofertă”, iar cealaltă parte e dispusă să ia în considerare orice idee, fără să renunţe la dorinţa de a folosi o parte a spaţiului. În cazul în care nu se va ajunge la o nouă înţelegere, însă, proiecţiile se suspendă în martie, iar participarea cinematografului “Arta” la ediţia din acest an a festivalului TIFF e extrem de improbabilă.

Încurcătura depăşeşte însemnătatea locală pentru că, iată, stufoasa legislaţie autohtonă a proprietăţii naşte întruna dileme, precum fac găinile ouă, lasă pe drumuri oameni cu 45 de ani de muncă la activ şi mai reuşeşte, paradoxal, să şi îngrădească dreptul de folosinţă a unui bun cîştigat.

Cel puţin la fel de grav, felul în care sunt administrate cinematografele de stat precum “Arta” pare furat dintr-un sketch Monty Python: banii publici finanţează producţia de film, dar – după cum observă Marius Iuraşcu – “dacă nu se alocă fonduri pentru reabilitarea şi digitalizarea cinematografelor, banii pentru dezvoltarea filmului românesc se vor duce pe apa Sîmbetei”.

Altfel spus, distribuitorii nu se înghesuie să copieze filmele pe peliculă, iar filmele de artă – româneşti sau nu – difuzate în mall-uri atrag cel mult cîteva zeci de spectatori la fiecare proiecţie. Deviez puţin: am încercat să văd anul trecut, la Plaza România din Bucureşti, “Ora lupului”, filmul lui Bergman. Începutul era dublat în italiană, din iniţiativa proiecţionistului: “măcar dacă îl dăm în italiană mai înţelegeţi cîte ceva”! Tristul caraghioslîc e relatat în detaliu, aici, de Marius Olteanu.

Ei bine, în cazul în care tot aşa o s-o ţinem, vom finanţa relativ curînd filme pe care nu prea o să avem cum şi unde să le vedem (descărcările de pe torrenţi sunt altă poveste). E ca şi cum ai produce muzică pe care o imprimi numai pe vinil. Iar “Arta” ar merita să rămînă pe loc fie şi numai pentru că e unul dintre locurile în care s-a auzit cel mai tare rîsul uriaş al lui Alex Leo Şerban. De la mustaţa Licăi Gheorghiu ne-a apucat.