Muze obeze

După 1989, încercând să compenseze timiditatea estetică a trecutelor regimuri, liderii politici ai Târgu Mureşului, români şi maghiari deopotrivă, au decis să crească producţia de statui la hectar. De ambele naţii, natürlich. Dacă toate merg bine, în câteva decenii oraşul riscă să aibă o armată mai numeroasă decât cea a chinezilor de la Mausoleul Qin Shihuangdis. Până una alta, astăzi, în zona centrală a oraşului întâlneşti mai multe statui decât, să spunem, magazine alimentare. Într-o ordine aproape aleatoare: Avram Iancu, Bernády György, Nicolae Bălcescu, Bartok Béla, Emil Dandea, Körösi Csoma Sándor, Monumentul Soldatului Necunoscut, Petöfi Sándor, Petru Maior, Borsos Tamás, Alexandru Papiu Ilarian, Aranka György, Mihai Eminescu, Rákoczi Ferenc al II-lea, Mihai Viteazul, fraţii Bolyai, Monumentul Latinităţii. Şi nu i-am amintit pe toţi bărbaţii desăvârşiţi de prin pieţele sau piaţetele oraşului. De femei, nici vorbă, ce să caute sexul frumos în estetica urbană? Că fostul primar Dandea are mânile cam disperat de mari, că omologul său maghiar, Bernády, are un picior mai lung decât celălalt, că, în general, lucrările acestea artistice au fost făcute în dorul lelii, nu mai contează. Cantitativi din cale afară, aleşii locali mizează pe mama ştiinţelor, statistica: cât mai multe statui, ţării. Mă gândesc uneori, uşor diabolic, ce s-ar întâmpla dacă într-o noapte, când oraşul doarme, toate personajele acestea ar prinde viaţă şi s-ar trezi faţă în faţă…

După martie 1990, gesturile politicienilor târgumureşeni aduc uneori cu imaginea gripatului care îşi bea ceaiul tămăduitor stând desculţ în zăpadă. Cornel Brişcaru, candidatul PSD pentru funcţia de primar la alegerile de anul viitor, a venit, şi el, cu o iniţiativă demnă de aroganţa politică a ultimilor 20 de ani: în numele Asociaţiei pentru Promovarea Drepturilor Omului „Lider”, al cărui preşedinte este, a cerut Consiliului Local promovarea unui proiect de hotărâre privind amplasarea bustului lui Adrian Păunescu într-unul din cartierele-dormitor ale oraşului. „Un gest firesc, de recunoştinţă, pe care tîrgumureşenii doresc, astfel, să îl aducă poetului, pentru prietenia pe care a arătat-o, de-a lungul vieţii faţă de locuitorii acestui oraş”, se spune în comunicatul APDO „Lider”. Într-o ţară în care mai marii zilei vorbesc despre excepţionalism românesc, gonind în maşini nemţeşti sau fug la Viena ori la Paris de îndată ce îi doare un pic undeva, firescul e un termen al naibii de ambiguu. Să ne reamintim puţin, totuşi, măcar de dragul domnului Brişcaru, cine a fost Adrian Păunescu. Pronunţarea numelui său în România condusă de „geniul Carpaţilor”, împărţea lumea în două, năştea două tipuri de reacţii: admiraţie sau greaţă. Sunt reacţiile care au născut apoi, cei doi piloni de cultură politică pe care s-a constituit societatea românească imediat după 1989: cel post-comunist, continuator mai soft al ideologiei naţionalist-ceauşiste, împachetat într-un discurs de stânga, cu accente ortodoxiste şi cel democrat, tot schizoid, care încerca să recupereze trecutul interbelic al României prin reflexe sau mentalităţi uneori curat comuniste.

Păunescu a aparţinut primului grup. Cucerit, în august 1968, de discursul ţinut de Nicolae Ceauşescu la invazia Cehoslavaciei, a devenit poetul de curte nepereche al conducătorului. În iunie 1985, este exclus din viaţa publică, după interzicerea Cenaclului Flacăra – fondat şi condus de poet – când mai mulţi tineri mor într-o busculadă, la un spectacol de la Ploieşti. În 1986, încearcă să revină şi îi scrie lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare de un servilism demn de simţul politic al poetului. Ceauşescu nu îi răspunde. Păunescu rămâne fidel opţiunilor sale politice şi după execuţia soţilor Ceauşescu, fiind unul dintre liderii Partidului Socialist al Muncii, continuatorul neoficial al Partidului Comunist Român, condus, pentru cei care nu aţi prins zorii tranziţiei, de cumnatul lui Nicolae Ceauşescu şi fostul lui prim-ministru, Ilie Verdeţ. Acesta este trecutul muzei propuse pentru Târgu Mureş. Restul sunt ricoşeuri ale acestei construcţii personale. Din cocoş nu faci găină, nici din curvă gospodină, spune o zicală mai decoltată.

Cenaclul a fost un soi de mişcare patriotică post-hippie, cu tot parfumul de colhoz şi de grotesc pe care îl presupune un asemenea melanj, o maşinărie de propagandă care miza pe frustrările induse tinerilor de acelaşi regim orwellian. Era un fel de eu centrez, eu dau cu capul. Ascultând azi piesele Cenaclului, îmi dau impresia că România se afla în prag de război, luptând cu inamici pe care singură şi-i imagina. Isteria era uneori maximă, iar manipularea, pe măsură. Şi Păunescu la timonă. Criticile aduse Cenaclului şi, implicit, liderului său maxim, vizează îndeosebi efectele perverse al mişcării: în spatele unei false libertăţi se inoculau tinerilor ideile naţional-comuniste ale regimului, adularea „conducătorului iubit” şi faptul că trăiesc într-o ţară cum nu e alta. Pe undeva, asa şi era: indicatorii socio-economici plasau România acelor ani în rândul ţărilor de excepţie, la coada Europei. Sigur, şi jurnalul de puşcărie al lui Nicolae Steinhardt e unul al fericirii…

Binefacerile Cenaclului Flacăra le regăsim astăzi în gesturi precum cele ale domnului Brişcaru. Liderul PSD şi consilierii domniei sale sunt, însă, îndeajuns de perverşi ca să ştie ce sentimente poate trezi propunerea de amplasare a statuii „prietenului” Adrian Păunescu în Târgu Mureş. La urma urmei, şi Adolf Eichmann a fost mulţumit de primirea care i-au făcut-o localnicii în anii războiului. La cât de cochet şi cu personalitate era odinioară, oraşul a strâns multe simpatii. Numai că simpatiile acestea nu pot fi de fiecare dată împărtăşite reciproc. O ştie orice târgumureşean getbeget, nu şi domnul Brişcaru. În ziua în care Adrian Păunescu cerea ajutor, lipit de gardul Ambasadei SUA din Bucureşti, pentru a nu fi linşat de revoluţionari, Târgu Mureşul îşi avea deja şase morţi şi 21 de răniţi, oameni care ieşiseră în stradă pentru a demonstra taman împotriva omului şi sistemului politic pe care Adrian Păunescu l-a slăvit până la greţoşenie. Acesta a fost momentul adevărului sau măsura „prieteniei” dintre cele două părţi. Aşa cum măsura unei revoluţii o dă gradul în care societatea rupe cu regimul pe care tocmai l-a răsturnat. Prin politicienii lui în primul rând.

Politicianul Cornel Brişcaru mai vine cu o propunere, la fel de abruptă: solicită ca începând cu anul şcolar 2011 – 2012, Şcoala Generală nr. 2 din Târgu Mureş să poarte numele aceluiaşi Adrian Păunescu. Cine nu are eroi, să şi-i multiplice. Ca reacţie, un grup de părinţi ai copiilor de la şcoala propusă rebotezării au strâns câteva mii de semnături pentru a cere ca instituţia să poarte numele celui mai important edil pe care l-a avut până acum oraşul, Bernády György. În prezent, în Târgu Mureş funcţionează 13 gimnazii de stat dintre care majoritatea poartă nume de personalităţi româneşti, una singură purtând numele lui Friedrich Schiller şi două funcţionând încă cu denumirile de dinainte de 1989: Şcoala Generală nr. 2, respectiv Şcoala Generală nr. 7. Tîrgu Mureşul nu are în prezent niciun gimnaziu de stat care să poarte numele unei pesonalităţi maghiare sau o denumire care să aibă legătură cu cultura maghiară a oraşului. Toate acestea, în condiţiile în care majoritatea gimnaziilor sunt cu predare în limba română și maghiară. Situaţia nu e mai fericită nici în cazul liceelor: Liceul Teoretic Bolyai Farkas și Liceul cu Program Sportiv Szász Albert sunt singurele cu denumire maghiară într-un oraş în care aproape 50% din populaţie e de această etnie. Asta, într-o logică strict cantitativă. Despre impotenţa liderilor locali UDMR, semnificativ de mulţi în Consiliul Local, nici nu mai vorbesc. Calitativ vorbind, chiar de n-ar mai fi picior de maghiar în oraş, o societate destupată la minte tot ar păstra memoria şi trecutul comunităţii. Măcar din bun simţ dacă nu pentru farmec. Cum se întâmplă în cazul saşilor, bunăoară. Momentan, însă, suntem ca în definiţia populară a şahului: piesele acelea mici pe care le băgăm în pungă când jucăm table.