Noua discuţie despre Constituţie

Aproape că a meritat sacrificiul de ieri al premierului. În vreme ce toată lumea aştepta, după şedinţa de Guvern, date despre numărul bugetarilor concediaţi şi cum se vor face disponibilizările – că doar de-aia se întîlnise la Cotroceni cu preşedintele, cu o zi înainte – Boc a venit cu cele 11 pagini ale proiectului de modificare a Constituţiei. Au meritat şi miştoul, şi huiduielile aferente (“adică de fapt te-ai dus la Cotroceni ca să-ţi dea Băsescu proiectul în plic şi a doua zi tu să i-l dai înapoi, că aşa cere procedura, ca să-l trimită el mai departe Parlamentului”). A meritat pentru că Puterea a ţintit bine – direct în orgoliul de “clasă politică” al clasei politice.

Şi a mers. Întorşi cu cheiţa, au îmbrăţişat imediat tema. De ieri, luările de poziţie curg. “Sfidare, trădare, manipulare, dictatură, noi tocmai am făcut comisie şi ăştia vin cu subiectele ca la teză”. Şi altele. E important cît vor ţine.

Proiectul e în varianta maximală. Extremă. Cu cît mai mare potenţialul de controversă, cu atît mai bine. Mai ales că sugestiile de regim prezidenţial abundă în text. Din acest punct de vedere, provocarea lansată de Băsescu, Boc & co. atinge două planuri. Primul e cel al imaginii publice – e de văzut dacă Opoziţia şi societatea civilă critică la adresa Puterii se vor cufunda iremediabil în dezbaterea foloaselor pe care textul i le-ar aduce lui Băsescu şi guvernării sale şi vor rămîne captive temei. Nu e vorba neapărat de abaterea atenţiei, de diversiunea în sens clasic, acuzată de mulţi. Ci de testarea reacţiilor, a frecvenţei şi a registrului lor. Şi PSD, şi PNL au început anul lucrînd serios la imaginea de forţe critice constructive şi preocupate: moţiuni, discuţii aplicate, mai multă concreteţe în discutarea de teme legate de criză şi mai puţin politicianism ieftin – cel puţin la vedere. Procesul e însă abia la început, iar ce s-a construit din greu poate fi dărîmat foarte uşor. Reîntoarcerea la Băsescu ca ţintă ar fi pierzanie curată!

Al doilea plan e cel al negocierilor de culise. De la extrem la rezonabil. La numitorul comun. Ce se poate tranzacţiona pe marginea discuţiilor despre acest subiect e un capitol foarte vast. De la însăşi structura cu o cameră sau două sau clarificarea raporturilor între puteri, pînă la chestiuni conexe, dar la fel de importante, cuprinse în Legea electorală – vezi chestiunea pragului de acces în Parlament. De la un uninominal pur pînă la adoptarea unor legi pe care puterea le vrea neapărat trecute.

Beneficiul major al tîrgului ar fi reforma constituţională însăşi, care să se producă, nu să fie blocată sine die. Cu puţin noroc, una de durată, nu una cu “dedicaţie”, care să necesite schimbări după următoarele alegeri. Şi în orice caz, într-o variantă cu două camere, ale căror structuri şi atribuţii să nu îngreuneze procesul legislativ. Un alt beneficiu ar fi trezirea la realitate a clasei politice, forţată să reacţioneze din mers şi să caute soluţii. Interesele sînt în general mai bine reprezentate cînd se negociază cît mai mult.

Oportunitatea. Mă enervează tezele de tip “ţara arde şi baba se piaptănă”, traduse prin construcţii de tip “abaterea atenţiei de la probleme economice grave ale ţării”. Una-i una, alta-i alta ! Şi guvernul, şi cetăţeanul din troleibuz au capacitatea de a discuta despre mai multe lucruri odată, de a gestiona mai multe probleme odată.

Problema e mai degrabă alta: ponderea pe care guvernul Boc o acordă acestor chestiuni. Cîtă vreme nu eşti capabil să defineşti strategiile pe baza cărora dai oameni afară, să concepi alternative pentru viitorii şomeri şi, în general, să propui ceva coerent ca soluţie de redresare economică (nu, nu “Prima casă” şi nici “Rabla”!), sigur că discuţia despre camerele Parlamentului şi compoziţia CSM pare o sfidare şi-o bătaie de joc. Şi reforma statului, şi o lege nouă a educaţiei, şi una a pensiilor îşi au, evident, rostul – dar cu condiţia să nu fie discutate autist, ca şi cum ar fi lipsite de orice legătură cu contextul.

De prin text. Prima ciudăţenie care sare în ochi e denumirea de “Camera Reprezentanţilor”. Spre deosebire de ce ? Mai e şi alta ?? Chiar de tip unicameral, numele corect al instituţiei ar trebui să fie, totuşi, Parlamentul României.

Pe urmă, un proiect de cîteva pagini la care, chipurile, s-a lucrat o lună la Guvern şi la Preşedinţie, n-ar fi avut voie să conţină inadvertenţe de tipul “Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului, în şedinţă comună“, sau “Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege…”. De dragul seriozităţii, chestii ca astea ar fi trebuit filtrate. Nu interesează însă prea mult detaliile astea, cîtă vreme mesajul proiectului, cum spuneam, e altul.

Şi din nou despre varianta maximală. Nu s-a obosit nimeni să explice cum de s-a ajuns la cifra de 300 de parlamentari. Aşa cum recunoştea Sebastian Lăzăroiu, consilierul politic al preşedintelui, angrenajul de care trebuie să ţii cont într-o astfel de revizuire e extrem de complex. Fără să determini mai întîi criteriile de reprezentativitate, fără să porţi o discuţie conexă despre reformă administrativ-teritorială, fără să examinezi chestiunea regiunilor, foarte la modă, n-ai cum să ştii dacă nu cumva îţi trebuie 305 parlamentari. Sau 297. Sau 221. Sau dacă nu cumva îţi trebuie Senat, after all. Orizontul de aşteptare pentru un proiect votat şi bun de aplicat, spunea acelaşi Lăzăroiu, e 2012, an electoral. Pînă atunci nu cred că se va grăbi nimeni cu adoptarea, în schimb se vor deschide nenumărate teme şi canale de negociere.