Nu e sfârşitul lumii, nici al euro, ci începutul unei noi Europe

De la debutul crizei datoriilor suverane încoace, corul celor care cântă prohodul Uniunii Europene, dar şi al monedei unice şi-a îngroşat rândurile. Şi cântă pe voci. În funcţie de interese, economice sau geostrategice. Nu în ultimul rând, avem şi tagma prorocilor de dragul prorocirii, nu mai puţin numeroasă. Frecvenţa cu care se pomeneşte de destrămarea UE începe să semene cu cea a sfârşitului lumii, de altminteri, dacă nu mă-nşel, şi acesta urmează să survină undeva în cursul zilei de azi, cum prevesteşte pentru a doua oară în acest an, un american. Ar fi păcat să se-ntâmple aşa înainte să vedem rezultatul summitului european din acest weekend şi el creditat ca moment crucial pentru a spune dacă UE mai are vreun viitor.

De pildă, prestigioasa agentie de globall intelligence Stratfor consideră că nu există un scenariu câştigător pentru Uniune aceasta având în fapt de ales între catastrofă sau criză bancară. Primul scenariu este cel în care grecii vor beneficia de o ştergere parţială a datoriei. Odată creat acest precedent, acelaşi lucru ar urma să solicite şi Italia, Portugalia, Spania, Franţa, Belgia, Irlanda. Aceasta ar fi echivalent cu o suprasolicitare a mecanismului european de bailout şi ar conduce la criză a sistemului bancar european. În situaţia în care Europa nu va accepta o restructurare a datoriei Greciei şi va continua să impună restrângerea de cheltuieli Atenei, Grecia va da faliment iar consecinţa va fi aceeaşi, o criză bancară europeană. Finalmente, dacă Grecia va fi lăsată de capul ei, pierderea de credibilitate va fi masivă, iar criza bancară care va apărea oricum, catastrofală.

Ce va decide Europa, sau mai potrivit spus, Germania şi Franţa, în această situaţie, ar fi răspunsul la soarta Uniunii. Redusă la interesele nemţeşti, problema se reduce la o analiză cost-beneficiu a motorului economiei europene. Or, dacă este adevărat că în orice scenariu, Grecia nu-şi va putea vreodată plăti imensa datorie în raport cu PIB-ul său, este tot atât de adevărat că Germania nu are absolut nici un interes, nimic de câştigat, ci doar de pierdut dintr-un efect de domino care ar duce la dispariţia monedei unice, scenariul catastrofal preferat de cei mai mulţi cavaleri ai apocalipsei economice. Lăsând de-o parte orice fel de aspecte tehnice, ar fi de-a dreptul caraghios, iar eurozona chiar ar trebui să dispară dacă nu poate susţine un membru al cărei PIB reprezintă sub 1% din cel european. Însă bătălia Europei, aşa cum arată şi scenariile Stratfor nu este una doar cu problema grecească, ci aceea că multe state mult mai mari şi importante din eurozonă se confruntă cu datorii publice imense capabile să zădărnicească  eficienţa oricărui mecanism de bailout inchipuit la nivel european.

În fine, privit dintr-un alt unghi, războiul pentru Europa se dă între statele membre ale eurozonei şi zisele „pieţe” etern nemulţumite şi agitate de lipsa de reacţie rapidă a politicienilor. În paranteză fie spus, niciodată şi în nicio circumstanţă, viteza de reacţie a politicului nu va fi pe măsura celei a pieţelor, iar acestea fac de regulă bani frumoşi pe această cale. De alminteri, într-un anume fel, pieţele au o atitudine caragielească în ce priveşte rezolvarea crizei, deoarece cer să se revizuiască câte ceva, în punctele esenţiale, dar n-ar dori să se schibe nimic în ce priveşte reglementarea lor. Va dispărea euro sau eurozona? Răspunsul este categoric nu, iar motivaţia este foarte simplă: aceleaşi pieţe ce par să-i ameninţe existenţa nu vor permite una ca asta. Dar, cum ceva tot trebuie să se-ntâmple, se va întâmpla. Acest lucru este o mai mare integrare europeană, o transformare radicală a Uniunii Europene. Este ceea ce politicienii vor face începînd cu un Guvern economic european. Nu neapărat pentru că şi-o doresc, ci pentru că n-au încotro. În context, sunt uimit că în acest timp în care se reaşează continentul există concetăţeni care cred, ameţiţi de aberaţii precum cele ale lui Dinu Patriciu, că România ar trebui să rămână în afara zonei euro. Ca să facă ce?