Nu mai ştiu

(Articol apărut în numărul din 10 noiembrie al Revistei 22)
Spuneam, de curând, că s-ar putea să rămânem fără cuvinte. Între timp, am căpătat temerea că s-ar putea să rămân şi fără opinii. Un foarte bun prieten, emigrat de curând în Franţa, mi-a spus în preajma plecării: „Nu de România fug, ci de ceea ce începuse să scoată din mine…“. Remarca lui mi-a venit în minte acum câteva zile, când am răspuns întrebărilor unor studenţi economişti la un eveniment organizat de ei pe teme de leadership.

Prima întrebare care m-a pus pe gânduri a fost dacă eu aş recomanda studenţilor să intre în politică. Le-am mărturisit că în mine se luptă două răspunsuri potrivnice. Unul spune că e foarte periculos pentru un student, aflat în perioada formativă, să intre într-o organizaţie de partid, pentru că, ţinând cont de partidele de la noi, sistemul de valori şi comportamente al studentului va fi pervertit iremediabil. N-ar putea decât să îngroaşe rândurile celor împotriva cărora ar intra acum în politică.

Răspunsul opus îmi spunea însă că, în lipsa unui aport de activişti tineri, netaraţi de metehnele politicienilor români consacraţi, şansele de redresare ale partidelor sunt nule. Ele nu se vor reforma de la sine. Aşadar, n-am ştiut ce să le recomand.

A doua întrebare a fost dacă aş sfătui studenţii români să plece la studii în străinătate. Aici mi-a fost un pic mai uşor, pentru că eu însumi îmi educ copiii să plece să studieze în străinătate. Aşa cum arată acum facultăţile româneşti, marea majoritate reprezintă doar o pierdere de timp. Apoi, a venit însă întrebarea care m-a redus din nou la tăcere: „dar după terminarea studiilor le-aţi recomanda să se întoarcă în România?“. Şi aici m-am surprins în antiteză de opinii.

În virtutea primei opinii, le-aş recomanda să se întoarcă. Cred că cea mai mare şansă de redresare a României, din toate punctele de vedere, stă în cei care pleacă afară la muncă sau la studii şi se întorc înapoi în cunoştinţă de cauză a unui model de societate pe care să-l instaureze şi aici.

În virtutea opiniei contrare însă, gândul m-a dus la bursierii statului român pentru care el, statul, a plătit milioane de euro cu şcolarizarea lor la cele mai prestigioase universităţi din lume, iar apoi, la întoarcerea celor câteva sute de absolvenţi, n-a catadicsit să angajeze nici măcar unul. Pentru a se putea angaja, oamenii ăştia sunt puşi acum în postura de a uita tot ce au învăţat acolo şi de a-şi reaminti tot ceea ce reuşiseră să uite pe perioada studiilor. Aşadar, poţi recomanda cuiva să se întoarcă aici şi să îşi rateze viaţa şi cariera pentru o ţară care nu dă doi bani pe ele? Şi iar n-am mai ştiut ce să le recomand.

După întâlnire, mi-am făcut procese de conştiinţă, gândindu-mă că studenţii care umpluseră Aula Bibliotecii Centrale Universitare m-au invitat în speranţa unor răspunsuri care să-i lumineze, să le uşureze deciziile asupra propriului viitor, iar eu n-am putut decât să-mi exprim propriile nedumeriri şi îndoieli. Ce model de leadership mai e şi ăsta? Dacă e vreunul, oricum nu e unul românesc, pentru că m-am simţit destul de inadecvat momentului.

M-a surprins locul în care am ajuns. Acum 10 ani, acum 5 ani chiar, le-aş fi recomandat fără ezitare să intre în politică, la prima întrebare, şi să se întoarcă, după terminarea studiilor din străinătate, la a doua. Între timp însă, ţara asta a scos din mine multe dintre lucrurile clare cu care obişnuiam să trăiesc.

Mai nou, lumea mă întreabă cu cine voi vota. Şi nici la întrebarea asta nu ştiu să răspund. Cu un Antonescu subţirel şi lipsit de şanse reale, cu un Băsescu care înfloreşte doar în mijlocul unor conflicte ce usucă orice putinţă de progres al ţării sau cu un Geoană secondat de o camarilă de vanghelioni agramaţi şi bugetivori?

Îmi lipsesc repere şi nu ştiu de unde să le iau. Aş vrea să-mi formez opinii pe baza unor fapte, oameni, întâmplări despre care să pot spune dacă sunt de un fel sau de altul. M-am educat cu experienţe, întâlniri, lecturi şi interese care să-mi dea confortul unui discernământ pe care să mă pot baza şi pe care să se poată baza şi alţii din jurul meu. La cum arată însă acum societatea românească sau cel puţin partea ei vizibilă în spaţiul public, discernământul meu începe să-mi joace feste. Nu prea mai ştiu nici unde, nici cum să mă uit. Ţara mea m-a cam scos din mine.