RSS Feed

Ortodoxia, iertarea și dreptatea – cîteva observații despre percepțiile publice asupra condamnării unui fost omnipotent

vezi toate articolele de
09 Jan 2014 la 18:13 29 comentarii 1670 vizualizari.

Simt nevoia să aștern aceste rînduri după ce am audiat – ecouri încă există – corul de voci publice care deplîngea condamnarea, pentru a doua oară, a fostului prim-ministru Adrian Năstase. Nu mă voi referi la substanța juridică a evenimentului, nici la cea politică – alții o fac și o pot face infinit mai pertinent decît mine. Doresc însă să reliefez cîteva observații și opinii personale legate de percepția românilor asupra actului de justiție – relevante, îndrăznesc să cred, pentru o mai bună înțelegere a spectacolului public din marja acestor evenimente.

Teza de bază este că ”datorăm” fibrei creștin-ortodoxe a românilor, consolidate milenar, relativizarea unor noțiuni esențiale de la baza justiției oricărei societăți moderne funcționale precum dreptatea, adevărul, clemența, vinovăția. Voi încerca să argumentez cele cîteva enunțuri folosindu-mă de comparații cu referințe cunoscute cititorului.

În primul rînd, dreptatea. Sistemul juridic românesc modern are la bază (din fericire pentru noi) sisteme concepute și confirmate în societăți democratice mature din Occident, emulații ale gîndirii iudeo-creștine catolico-protestante – trecute, deci, prin rațiune tomistă, reformă, lumini și liberalism. Cele patru noțiuni fondatoare ale modernității occidentale lipsesc din devenirea intrinsecă a societăților cu fundament pravoslavnic, și tocmai de aici emană sentimentul românilor de inadecvare la justiția modernă, omniprezent încă de la modernizarea statului român și Constituția de la 1866. Motivul – felul în care creștinismul răsăritean înțelege și explică adepților săi viața pămîntească și corolarele sale, inclusiv dreptatea.

Cum singura judecată adevărată este Judecata de Apoi, toate formele mundane, din această viață, ale dreptății sunt fatidic lovite de relativism. ”Nu mă tem decît de judecata lui Dumnezeu”. Pentru creștinul ortodox, dreptatea făcută de oameni are un caracter relativ, la fel și legile făcute de oameni, pentru că justiția și legile divine sunt singurele absolute, deci singurele care pot fi luate în serios. Comportamentul fostului parlamentar George Becali și discursul apologeților săi sunt, din această perspectivă, reprezentative pentru atitudinea majorității profunde a românilor în raport cu legea. Mă refer la încercarea de a-și face dreptate singur, insultarea constantă a instituțiilor judiciare ale statului – respectiv discursul apologetic de tipul ”dar a dat bani de pomană, a ajutat săraci și a ctitorit biserici, deci e un om bun, iertați-l”.

Idem Năstase. În marja pronunțării sentinței de luni, 6 ianuarie, corul apologeților fostului premier a etalat un canon de argumente – de la aservirea ”băsistă” a justiției la ”păcatul” pe care aceasta-l face condamnînd un om de Bobotează sau în preajma Crăciunului ortodox de rit vechi (!). Felul în care o parte a opiniei publice argumentează împotriva sentinței (indiferent dacă o face interesat sau nu) îmi amintește de un trist adevăr, pe care încă-l resimțim cu toții: România dinăuntrul românilor este, în continuare, captivă unor remanențe feudale precum vasalitatea, iertarea domnească (ori boierească) și primatul adevărului mistic, revelat interior, în fața celui dobîndit prin rațiune, înțelegere și simț comun.

Singurul gardian viu al acestui – mi-aș permite să-l numesc – atavism istoric este Biserica Ortodoxă Română. Situația pare să fie prezentă, de altfel, în toate societățile moderne cu confesiune majoritar ortodoxă (Rusia este, evident, primul exemplu, și recomand, pentru o înțelegere mai amplă a impactului ortodoxiei asupra istoriei popoarelor care au îmbrățișat-o, excelentul studiu ”Sfânta Rusie” al lui Alain Besancon).

Avem o istorie în care statul a siluit legea și interpretat adesea litera ei în interesul potentaților vremii, ceea ce a zdruncinat, transcendental, încrederea românilor, aia cîtă era, în dreptatea umană, ținînd ca unic reper absolut justiția divină, legile și instituțiile sale, considerate imuabile. Dar asta se întîmplă și în alte societăți fundamentate religios, nu numai la noi – unde apare, așadar, diferența dintre felul în care ne raportăm noi la dreptate și felul în care se raportează belgienii, francezii, englezii sau germanii?

Răspunsul stă, în opinia mea, în evoluția post-schismatică a creștinismului în Europa. Cel occidental s-a bazat, încă de dinaintea momentului 1054, pe dezbaterea augustină a ”celor două cetăți” (divină și terestră, biserica și statul), a trecut, în Evul Mediu, prin raționalismul lui Toma D’Aquino, a privatizat, mental și instituțional, înțelegerea legii divine odată cu Reforma luterană, după care a încercat să facă față tendinței rațional-laicizante a curentelor politice și artistice de după Renaștere. Putem deci, afirma, că Europa Occidentală a căutat în permanență să-l cunoască și înțeleagă rațional pe Dumnezeu, folosind pentru asta instrumentele minții și limitele înțelegerii umane.

Creștinismul răsăritean abordează viața întru Hristos fix invers. Dumnezeu nu mai trebuie revelat și explicat (după scrierile patristice și doctorii Bisericii), ci doar asumat și trăit, iar asta nu se face rațional, ci cu ”sufletul”, prin căutarea Lui în suflet cu ajutorul instrumentelor furnizate de biserică, începînd cu trăirea interioară în viața Bisericii și terminînd cu sprijinul instituțional necondiționat pentru forma terestră a acesteia. Rațiunea umană este în continuare o consecință a comiterii păcatului originar, deci nu poate fi un instrument de încredere în înțelegerea lui Dumnezeu și a lumii create de El.

Efectele acestui set de valori sunt palpabile la aproape orice nivel al vieții sociale românești – de la concubinajul cu iz de mariaj indestructibil dintre biserică și puterea vremelnică (indiferent de regim, inclusiv cel comunist) la un ”mindset” specific unei majorități a românilor care tolerează sau îmbrățișează practici și/sau valori considerate inacceptabile spre vestul continentului. Definirea și modularea acestui set de valori reprezintă deja loc comun în sfera publică (de la DNA la sperata reformă constituțională, de la cultul micii șpăgi la existența baronilor locali, de la cultul haiducilor la sentimentul general că statul te fură, deci trebuie să-l furăm și noi) și nu despre asta vreau să vorbesc aici.

Vreau să amintesc despre clivajul fundamental dintre acest set de valori bizantine și cel care legitimează apartenența la spațiul european modern. Vreau să atrag, a multa oară, atenția asupra acestui clivaj pentru că, de la respectarea statului de drept la mai proaspetele sentimente anti-europene ale unor români profunzi, devine tot mai evident că sursa acestuia se află în felul în care Biserica Ortodoxă își negociază/ranforsează rolul în societate.

La un moment dat apele vor trebui limpezite, iar alegerea dihotomică va aparține tot cetățenilor români. Menținerea unui rol central pentru Biserică în treburile publice echivalează cu perpetuarea setului de valori al căror colportor istoric este (de facto) și care îi face pe mulți români să bombăne a nemulțumire, mai ales cînd efectele îi dezavantajează personal. ”Privatizarea” (în sensul restricționării influenței publice a bisericii-instituție și trecerea bisericii lăuntrice înapoi, în sufletul credinciosului) credinței de către românii înșiși incumbă, în opinia mea, șansa de a ne debarasa de setul de valori mai sus-evocat și vernacularea unuia mai bine integrat în europenitate. Care cred că e gradul de fezabilitate pentru un astfel de proiect? Minim, dar nu nul. El ar începe, oricum, cu limitarea politică a rolului de instituție fundamentală a statului, deținut de Biserică, prin întărirea ”europenității” încă juvenile a României – totul dublat de vreo două-trei schimburi de generații.

Abia atunci nu vor mai deplînge unii un verdict dat de Bobotează și nu se vor mai ruga la Dumnezeu pentru ca judecătorii să ierte un infractor.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!