Plînsul ipocrit al alegătorului deştept şi inteligent. De ce e Cetăţeanul Turmentat cel mai enervant personaj al lui Caragiale

Există un plîns ipocrit al alegătorului prea deştept pentru lumea în care trăieşte. Alegătorii nehotărîţi îşi afişează dispreţul pentru toată mizeria din jur. Alegătorii hotărîţi repetă mantrele cu Antonescu cel somnoros şi tiran-ozaurul Băsescu. Nehotărîţi sînt mulţi în clasele ultractive sau rentiere. Iar complexul lor de superioritate devine în prag de alegeri insuportabil. Aproape la fel de insuportabil precum hotărîrea unor Gîdea et comp. de a juca sceneta angajamentului pînă la capăt.

Noi sîntem mai presus de politica de rahat. Adică mai presus de corupţia zilnică. Sîntem protejaţi. Dispreţuim nepotismul, corupţia, colcăiala de clan. În aceste atitudini sînt însă două pericole: primul ar cere o analiză mai atentă a propriului rol în societate (cît de băgat în rahat eşti tu însuţi, pe cîţi îi calci în picioare pentru bunăstarea ta) şi a doua un discurs plin de neînţelegere asupra unor fenomene extrem de complicate (sărăcia, rasismul, sexismul pe care cetăţeanul deştept superior le tratează drept corupţie aproape genetică a unor pături sociale).

Cine nu înţelege de ce iau românii plase pentru vot în alegeri suferă de maximă ipocrizie. Păi e singurul lucru concret cu care se poate alege un elector în aceste competiţii fără miză, complet adormite. Dacă politicienii n-au nimic de spus, dacă nici chef de minţit nu mai au, măcar să le luăm plasa.

Apoi, mai văd înfierarea la grămadă a nepotismului şi relaţiilor de rudenie. În ce s-a tradus asta în această campanie electorală? Am văzut vreo două-trei femei linşate pentru că sînt tinere şi pentru că şefii le-au pus candidate sau le-au plasat în locuri cheie guvernamentale. Toată furia sexistă mediatică şi politică s-a revărsat asupra lor. E de ajuns să te uiţi la sutele de imbecili bărbaţi din aceeaşi campanie şi să-ţi dai seama cît de aiurea e această superioritate de tip: “ia uite-l şi pe ăsa cum îşi pune amanta în funcţie”. Sigur, nu e în regulă în unele cazuri, dar linşajul nu e justificat în nici un fel.

Şi aşa ajung la motivul acestui text – o analiză foarte bună a lui Florin Poenaru care porneşte şi de la întrebarea “Eu cu cine votez”.Interpretarea sintagmei din Caragiale:

La un prim nivel, întrebarea “Eu cu cine votez?” denotă o indistincție, o lipsă de diferență structurală între competitorii politici. Alegerea este posibilă numai în măsura în care există o alteritate sesizabilă între opțiuni, creând astfel posibilitatea de a decide în baza unor criterii ce pot fi mobilizate în mod relativ rațional. Altfel, alegerea e pur aleatorie și complet contingentă, precum datul cu banul.

Aici merge o nuanţă. “Eu cu cine votez” a fost interpretat în fel şi chip. Ce se uită mereu e că e întrebarea unui oportunist. Lumea citeşte “Scrisoarea pierdută” şi empatizează cu cetăţeanul turmentat. El e singurul care pare în afara mizeriei. Nu e aşa. Personajul cu pricina joacă cel mai bine cartea şantajului. Întrebarea alegătorului (era vot cenzitar, să nu uităm asta) nu vine dintr-un zbucium interior. Întrebarea e de fapt “cine cîştigă ca să votez şi eu cu el?”. Nu vrea să dea cu banul, vrea să nu greşească. De altfel, argumentul îl găsim tot în textul lui Florin, ceva mai jos:

Așadar, ceea ce pare a caracteriza spațiul social românesc actual este această luptă din interiorul clasei dominante, în fapt o luptă între clanuri și familii cu legături naționale pentru resurse și acumulare. Modelul familiei extinse și al clanului devine astfel forma generală de imaginare a societății, precum și felul specific de identificare a solidarităților sociale: interese economice private de grup, dublate de o moralitate specifică, în care primează sentimentul datoriei față de rude și familie.

(Adaug aici şi că apreciez munca de gestionare a corupţilor, a “imoralilor” candidaţi care au afaceri cu statul făcută de Romania Curată. Dar ce facem cu ăştia? Cum îi scoatem din calcul? Nu există decît o soluţie. Statul trebuie să ţină evidenţa muncii la alb pe care o produc aceşti bani. Cîţi ai angajat, cîţi ai plătit cu toate taxele la zi, cîţi au contracte solide, asta e întrebarea pentru cei care iau sute de milioane. E clar că se va conserva casta asta. Şi atunci luptăm cu ce avem. Dacă nu mergem la efectul acestui tip de corupţie, ne vom mira la nesfîrşit de clanuri şi clienţi. Dacă interzici subcontractarea şi măsori efectul banilor publici direct asupra pieţei muncii, atunci te poţi alege măcar cu ceva palpabil. Guvernul ar trebui nu să ne spună cîţi bani bagă în infrastructură, ci cîţi bani a băgat ca să producă cîte locuri de muncă.)

Revenim la eucucinevotez-ul lui Caragiale şi la plînsul ipocrit al alegătorului deştept. Întrebarea asta şi-o pun de obicei ăştia care iau contractele, nu cei care vor munci propriu-zis la deszăpezire sau construcţii de poduri şi şosele. Aceştia din urmă nu mai joacă piesa de foarte mult timp. Ei spun simplu: nu am cu cine să votez aşa că încerc să smulg de la ei ce se poate o dată la patru ani, votez în funcţie de interesul strict imediat, e singurul mod cinstit de a te mai raporta la democraţie. Cetăţeanul Turmentat în schimb profită în tot restul intervalului, el e nedumerit de jocul în sine, dar e şi tipul care îşi consumă rentele date de sistem.

Dispreţul “cenzitar” camuflat în beţie, asta-l face pe Caragiale cel din “O scrisoare pierdută” actual. Eu îl bănuiesc pe cetăţeanul turmentat că nu e nici o clipă turmentat. E din categoria ălora care beau puţin şi mimează orgasmul bahic. Cetăţeanul Turmentat vrea să ştie cîştigătorul dinainte ca să mimeze mai cu spor orgasmul democratic, al “alegerii”. Nu cunosc bine teatrul românesc, dar aş aprecia dacă un regizor l-ar pune (sau l-a pus) în scenă pe Cetăţean ca pe un tip perfect treaz care-şi pune o întrebare cinică şi caută răspunsul foarte eficient. Sînt mult mai umani Zoe şi Caţavencu decît acest abstract cetăţean care se pretinde în afara jocului şi e tot timpul în mijlocul faptelor.