Foarte interesant articolul si din pacate punctul asta de vedere este inca foarte rar in Romania.

Eu am urmat o cale foarte apropiata de sfatul consilierului pentru dezvoltare personala dat ca exemplu. La 21 de ani, in anul 3 de facultate (Electronica si Telecomunicatii, Bucuresti) mi-a fost oferit un post in Bahrain ca si web designer. Aceasta oferta a fost facut fara nici o privire aruncata pe cv si a fost bazata pe portfoliul meu ca si web designer de pana atunci.

Asta se intampla in 2001 si am decis sa plec si sa vad ceva din lume. Si iata ca dupa 9 ani si foarte multe calatorii la activ sunt inca in Orientul Mijlociu (in Dubai de data asta) fara a termina acea facultate. Da, m-am intors si la scoala acum 3 ani unde am terminat o facultate pe domeniul pe care activez dar motivul pentru care am facut acest lucru a fost pentru ca nu imi place sa las lucrurile neterminate.

Ideea e ca e mult mai usor sa experimentezi la tinerete, decat sa ajungi la 40 de ani si sa ai regrete pentru lucrurile pe care le-ai fi putut face.

Toate cele bune,
Catalin

Felicitari pentru alegerea facuta

analiza ok dar ar mai fi cateva elemente de mentionat.

1. diferentierea dintre femei si barbati mai ales fata de pasul familie/copil. Dpdv biologic femeiele au o marja mai mica de manevra in planificare decat barbatii.

2. apoi pentru ambii apare problema balantei intre cariera si familie….unde fara suparare cand ajungi la 60 de ani si ai un copil de 15 ani nu e chiar ok nici pentru tine nici pentru el.

In viata nu e timp pentru toata dar tre sa iti asumi alegerea si din pacate iti asumi alegerea si pentru copil/copii.

E o treaba complicata si nu e cu solutie unica

Marja de manevra e cam aceeasi doar ca multa lume merge pe ideea studiilor care declara copiii facuti pana in 25 de ani mai sanatosi. Sunt totusi destule moduri de test

Cäteva mici adäugiri. Invätämäntul romänesc e bolnävior, asa e! Cel european si in special cel german ( mä bucur cä, in pofida acestui fapt, existä si oameni multumiti!), e de mult impotent! Elevii care terminä clasa a patra sunt directionati, färä drept de alegere personalä, cätre, ceea ce profesorii si psihologii decid cä li se potriveste. Tirania specialistului? Intrucit ajutä metoda la dezvoltarea realä a copilului? Mä rog, discutia ar fi lungä…Pentru eficientizarea scolii m-as uita putin peste ocean la “verii” americani. Nu stiu cum si ce fac, dar reusesc, “desi abia au apärut pe lume”, sä batä cu asupra de mäsurä, Europa noasträ bätränä dar zglobie…he,he!
De la “inältimea” “umilei” mele experiente, dä-mi voie sä-ti propun: scoala sä “umfle” cu teorii si sä descopere potentialele, iar invätäceii sä facä bine sä si le valorifice singurei dupä ce trec “pragurile”, asa ca o primä formä de manifestare liberä.
Dä-mi voie sä cred, ba sunt convins, cä dacä multi sunt asemeni tie, si sunt färä indoialä, invätämäntul romänesc mai are incä vorbe bune de spus.
Cu salutäri cordiale

Acuma, fără mânie şi părtinire…
Şi eu ştiu – din ce-am citit – că şcoala germană actuală, în ciuda unei tradiţii de invidiat, se află în stadiul unui imens… şantier educaţional. Studiile în materie de educaţie comparată semnalează eforturi de reactivare, dar, şi la ei, se pare, e tot un perpetuu… experiment.
Fără-ndoială că n-are ce fi rău în consiliere. Doar că şi-aici problema e cu schepsis: nu toţi au nevoie de… consilier! Există, din fericire, în şcolile noastre, destui tineri care ştiu foarte bine ce vor de la viaţă. Problema e că majoritatea îşi vor atinge ţelul pe alte meleaguri. Nasol!

E îmbucurător că lumea identifică problemele-cheie ale societăţii (noastre şi nu numai).
Trist este că nimeni nu are soluţii… Lucru care, de altfel, nu e de condamnat. Ce soluţie ar putea afla cineva la o problemă de genul:

Încă de la grădiniţă, copilul – mai apoi şcolarul, elevul, studentul – din România este ”prelucrat” sistematic să ”nu vorbească neîntrebat”. Uuuuups.
Dacă nu-l va întreba nimeni, niciodată, nimic???
Nu cumva şcoala noastră ”scoate” pe bandă oameni educaţi să… tacă?
Poate nu e o problemă asta. Să-i zicem… viciu de procedură?! Hai să-i zicem aşa.
Bun.
Cum se explică, atunci, faptul că toată lumea vorbeşte peste toată lumea?
Există, în România, o cultură a dialogului? Există un teren pregătit pentru a accepta argumentele celuilalt?
Acesta ar fi – după mintea mea – un prag.
Alternative??? Puhoi!
Una simplă, simplă, simplă:
Aş înlocui:
”Nu vorbiţi neîntrebaţi!”
cu:
”Vă rog să vă exprimaţi părerea, cu argumente, respectând opinia interlocutorului.”
Culmea e că această ”alternativă” e prevăzută în programa şcolară…

In primul rand, multumesc pentru comentariile detaliate si deschise.

E foarte posibil ca sistemul de invatamant german sa aiba problemele (cateva cautari online mi-au aratat ca nu sta intr-adevar pe roze). Amicul meu nu e tocmai un ”esantion reprezentativ”. Pe mine mai degraba ma afecta lipsa oamenilor calificati in a da un sfat de bun simt/a face un test, nu neaparat lipsa profesorilor.

Zamolxes : Avand un spirit ceva mai razboinic nu am putut sta foarte mult degeaba insa am observat multi colegi care astepta obsesiv ”ceva”, o schimbare, un ”noroc”.

Daca_nu_nu : Eu chiar am fost norocos din punctul ala de vedere. Profesorii de literatura avuti apreciau mereu (cat permitea ora) dialogul. Totusi aveam cateva cazuri patologice in liceu, oameni obsedati complet de vreun autor roman uitat de soarta si complet imuni la orice tentativa de a comunica.

Argumentarea e un vis frumos pentru ”tineri” – onlineul este oglinda perfecta a problemei asteia.

[...] descoperit aiciun altfel de raspuns [...]