Prim-ministru diplomat, preşedinte ministru de finanţe: toate evalurile şi acordurile merg excelent

Cîteva remarci disparate despre ultimele evenimente:

1. În primul rînd, aş observa că preşedintele şi-a început discursul de numire a noului prim ministru desemnat (trecem peste poezia cu “interesul naţiunii” şi peste sugestia bizară că Boc nu a putut fi schimbat în decembrie pentru că ar fi fost greu “să avem o majoritate parlamentară sigură” – să avem, cine?) cu evaluarea FMI, UE, şi BM.

După evaluare, demiterea sărmanului Boc a mai fost amînată, chipurile (ca să fim siguri că nu are nici o legătură cu protestele), şi pentru finalizarea emisiunii de bonduri (termenul anglofonului nostru preşedinte pentru obligaţiuni) pe piaţa americană. Mai rămînea să-l amîne pe bietul Boc şi pe motiv că Jeffrey Franks e la pescuit de păstrăvi în Utah.

2. Avem o putere complet obsedată de procente, finanţări, creştere economică şi FMI. În ultimul timp, preşedintele sună ca un ministru de finanţe aflat la un plictisitor simpozion de specialitate, cu discuţii de o fineţe barocă pe fond de acalmie socială şi politică. Dar ce mă intersează pe mine procentele? Politicienii trebuie să vorbească în termeni de valori, obiective şi proiecte relevante pentru societate, nu în procente.

S-a creat o psihoză nocivă, în care toată populaţia, de la chelnerii deficitari ai preşedintelui pînă la filozofii excedentari ai aceluiaşi, bolboroseşte tîmp toată ziua despre “ţinte de deficit”, “rate ale inflaţiei” şi alte stupizenii macroeconomice. E o modalitate perversă de a implica în mod fals cetăţenii în “procesul politic”. Şi e un şantaj evident, la care se cedează mult prea uşor, cu consecinţele care ar decurge dacă noi nu am accepta starea de urgenţă financiară pe care ne-o propun cei aflaţi la putere.

Nu acesta este adevăratul proces politic. Procesul politic este unul singur: să stabilim împreună ce vrem să facem împreună, cum vrem să fie societatea noastră şi ce trebuie să facem pentru asta. Dar asta la nivel principial. Abia apoi trebuie să urmeze specialiştii din administraţie care să transpună lucrurile acestea în practică, sub control politic şi social. Altfel, o societate care discută în masă despre indicatori macroeconomici este o societate complet distrusă politic.

3. Dar dacă tot avem o putere complet obsedată de finanţe şi macroeconomie, oare ce înseamnă faptul că schimbarea premierului, pe fondul unei crize politice evidente pe care doar Băsescu poate fi în stare să o nege, nu a afectat deloc cursul leului şi Bursa? Probabil un singur lucru, că schimbarea politică e, de fapt, inexistentă.

Schimbarea primului ministru confirmă ceea ce devenise deja suficient de clar după ce praful protestelor a început să se mai aşeze puţin. Protestele au schimbat sensibil atmosfera din societate, dar la alt nivel decît cel al raporturilor de putere efective, pentru că nici societatea civilă, nici opoziţia nu au reuşit să transfere energia şi conţinutul lor la acel nivel. În aceste condiţii, puterea a ieşit aproape neatinsă din proteste.

4. Sigur, am zis de societatea civilă în paragraful anteriori mai mult la modul idealist-romantic. Motivul real pentru care puterea actuală a ieşit extrem de bine din recentele proteste este că opoziţia politică nu a făcut nimic ca să iasă altfel. Schimbarea guvernului este o consecinţă directă a protestelor, dar una care, paradoxal, nu e defavorabilă puterii. Oricum se ştie şi se vorbeşte de atîta timp că puterea trebuie să intre în alegeri avînd pe cine să dea vina: desigur, guvernul bietului Boc.

Liderii opoziţiei au pierdut cel puţin rundele de pînă acum (dar care au toate şansele să fie decisive pînă în toamnă şi poate şi mai departe). Au traversat perioada protestelor ca gîsca prin apă, iar la schimbarea guvernului nu doar că nu au avut un cuvînt de spus în decizia efectivă, să zicem că asta era normal, dar nici măcar nu au declarat ceva demn de reţinut.

Insistenţa lor pe anticipate arată că nu înţeleg politica sau se fac că nu o înţeleg: bătălia pentru anticipate era deja pierdută la momentul schimbării lui Boc, care s-a făcut în cel mai convenabil mod pentru putere. Mai arată şi că îi interesează doar asta, să ajungă la putere în orice mod, inclusiv de pe poziţia de secunzi care primesc puterea automat atunci cînd numărul 1, dintr-un motiv sau altul, o pierde.

Cererea lor ca preşedintele să-şi dea demisia a sunat destul de bizar în context, iar declaraţia lui Victor Ponta de astăzi că cel mai bun acum ar fi un guvern de tehnocraţi, pe lîngă faptul că e puţin contradictorie cu ce a spus după demiterea lui Boc, denotă acelaşi inapetit pentru politica reală. Guvernul de tehnocraţi se justifică într-o unică situaţie, atunci cînd clasa politică democratică eşuează, recunoaşte asta şi recurge împreună la această soluţie nefericită, dar nu neapărat ca ideal al opoziţiei.

La fel şi declaraţiile repetate, începute încă din timpul protestelor, că opoziţia nu va schimba şefii serviciilor şi conducerea băncii naţionale şi că va continua întocmai programele FMI. Opoziţia nu discută nici o clipă cu societatea, ci doar cu puterea şi cu exteriorul, şi o face într-un anumit mod. De aceea insistenţa pe alegerile anticipate sună ipocrit: ei înşişi nu le vor neapărat, de fapt aşteaptă să le vină puterea de la sine, graţie rotativei naturale a puterii dintr-un simulacru trist de democraţie.

Despre Ungureanu cred că nu e chiar nimic de spus. În aceste clipe banale pentru ţară, în care toate evaluările, finanţările şi acordurile merg bine, leul e la acelaşi 4,34 dintotdeauna şi indicele BET la +0,36%, cred că cel mai bine ar fi să ne gîndim cine a putut să ocupe fotoliul de prim-ministr al României în ultimii cîţiva ani şi să ne îngrozim.