RE: Ce s-a întîmplat între Nevermind şi Is this it

Doar un alt punct de vedere cu privire la cele spuse de Costi Rogozanu aici

Fanii Nirvana au fost crescuţi într-o perioadă cînd violenţele în familiile americane erau îngrijorător de dese – anii ’70 (chiar părinţii lui Kurt au divorţat cînd el avea 8 sau 9 ani). Apoi, ajunşi adolescenţi, spuneau confuz “The Hell with your money” din simplul motiv că ei nu aveau. Trendul acesta, însă, s-a cam schimbat după Trainspotting.

Kurt Cobain nu s-a considerat niciodată ca fiind vocea unei generaţii. Pe cît de revoluţionară muzical a fost trupa adorată de ei, pe atît de statici au fost, depresivi, mai mult sau mai puţin în tăcere, fie din cauza traumelor din copilărie, fie pentru că la şcoală băieţii îl numeau “gay” sau fetele o numeau “freak” sau pentru că viitorul nu le suna bine. Ba chiar Nirvana, dacă e să fie reprezentativă din punct de vedere social, atunci aş spune că a fost prima trupă a generaţiilor conformiste sau, cel mult, neserioase – în primul rînd cu ei înşişi. Prefer, din acest punct de vedere, grime-ul. Măcar fanii acestui gen au făcut ravagiul de pe străzile londoneze, nu demult. Şi să nu-mi spuneţi că tinerii ăia ascultă Adele sau Travis, că nu vă cred.

Dacă astăzi generaţia 2000 îşi dă drumul pe Facebook, generaţia lui Cobain îşi dădea drumul la concerte şi prin “basement”. Deşi nu înţelegeau prea bine ce spune omul de pe scenă, totul părea intens. Ei erau, de fapt, pierduţi. Nevermind s-a vîndut în 300,000 de de exemplare în primele trei săptămîni. N-a avut loc nicio luptă. Vreţi să vedeţi cel mai bine generaţia grunge, urmăriţi videoclipul la 1979.

Să ne aducem aminte că generaţia The Doors a ajuns la maturitate într-un context social teribil, cînd printre provocări se numărau drepturile civile, rasismul, sexismul, bomba atomică, space age şi aşa mai departe. Dacă Kurt Cobain nu a avut tupeul pe care l-a avut Jim Morrison la New Haven, cu atît mai puţin l-a avut, în anii 2000, Casablancas. Generaţia 2000 a fost crescută în anii ’80, cînd singura provocare era, ei bine, capitalismul şi ce să bagi în gură.

În mare parte, generaţia The Strokes este aşa cum o descrie Costi. Atentă la pret-a-porter, îngrijorată de banii pentru weekend şi domesticită. Mai mult decît atît, e adevărat că alternative rock-ul a fost machiat mai bine şi vîndut la supra-preţ (ca şi Converşii, după ce au fost cumpăraţi de Nike în 2003). Tocmai de aceea, avem post-rock – studios, deloc macho, demn şi grav. Dar să nu vină fanii Nirvana să dea astăzi lecţii fanilor The Strokes, fiindcă nu cred că primii au schimbat lumea. Nici măcar lumea lor. Şi cum să o schimbe? Scriind pe garduri “God is Gay”, precum mentorul lor? Să fim serioşi.

PS: Best of You mi se pare, scuzaţi-mă, la fel de intensă precum My Girl. Grohl a înţeles că “Best of You” e mai bine decît “Nothing from You”.

+

“I don’t blame the average 17-year-old punk-rock kid for calling me a sellout. I understand that. Maybe when they grow up a little bit, they’ll realize there’s more things to life than living out your rock & roll identity so righteously.” (Kurt Cobain, 1992)

“It’s not a matter of destroying the music industry,” explains Sub Pop co-owner Jonathan Poneman, “it’s a question of being able to be included. Egalitarian revolution – that’s what makes them a punk-rock band.” (Rolling Stone, 1992)

“What happened back in the 60s was that the counterculture, because of this state of the world, became (mainstream) culture. The counterculture of the songs — obviously the ones (Bob) Dylan wrote are the first that come to mind — crossed over into the mainstream because of the war. That side developed so strongly because there were a lot of people in the mainstream who also felt the same way. Our problem as we’re talking here is the comparison, knowing that was the perfect storm back then. We don’t have those things to our advantage now. But there are things other than music that could poke through first.” (Joan Baez, Vancouver Sun, 2011)

“There hasn’t been this kind of exploitation of a subculture since the media discovered hippies in the ’60s” (Entertainment Weekly, 1993)

“If punk was about getting rid of hippies, then I’m getting rid of grunge.” (Damon Albarn, 1993)

“These bands didn’t take themselves seriously and that’s what they were afraid of.” (Doug Pray, regizorul documentarului Hype!, 1997)