Reaua vestire

În urmă cu o zi, a apărut informaţia  potrivit  căreia  “Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii  (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban.” Cu o viteză ce m-a luat prin surprindere, am fost solicitat să îmi exprim un punct de vedere în legătură cu această situaţie.

Înţeleg că interesul pentru opinia mea se datorează unei serii de texte mai vechi în care am polemizat cu Nicolae Breban. Mi-au foast reamintite pagini din eseul “Frig sau Frică? Sau despre condiţia intelectualului român” publicat, în 1984, în revista pariziană L’Alternative (traducere Marie-France Ionesco, coordonator – Mihnea Berindei), eseu în care există şi un portret-robot al “agentului de influenţă”.

Mi-au fost reamintite texte precum “Adio, Grobeimea Voastră!”, apărut în 1991, în trei numere consecutive ale revistei “22” (nr. 47 (97), 30 noiembrie-5 decembrie, nr. 48 (98), 6-13 decembrie 1991 şi nr. 49 (99), 13-20 decembrie), “Haiducul de salon – un megaloman la porţile dizidenţei” (Adevărul literar şi artistic, nr. 628, 6 august, 2002) şi alte câteva în care am polemizat cu Nicolae Breban.

La solicitările de a-mi exprima un punct de vedere în legătură cu concluziile CNSAS privind colaborarea lui Nicolae Breban cu Securitatea (nume de cod ”Baltag”), am răspuns că nu doresc să fac nici un comentariu, fiindcă nu am nimic de adăugat la cele spuse deja în urmă cu atâţia ani.

Înţeleg însă că există un pericol al colportajului – în loc să meargă la texte, unii preferă să brodeze pe ce afirmă eronat că ar fi citit. Este unul dintre motivele pentru care, deşi mă voi abţine de la noi comentarii, am hotărât să republic aici un număr din paginile la care m-am referit mai sus.

Un al doilea motiv este că m-a tulburat o afirmaţie a unui profesor şi prieten căruia îi datorez foarte mult  –  “Numai scriitorii români au colaborat cu Securitatea, de se ocupă numai de ei?”

Nu cunosc în ce context a făcut Eugen Simion afirmaţia citată de Mediax, nu ştiu dacă, aşa cum precizează informaţia, prietenul meu ar fi subliniat că este tot ce are de spus în acest moment, dar întrebarea de mai sus mi se pare nefericită.

Pentru breasla scriitoricească nu aceasta este întrebarea cheie. Pentru scriitori prioritatea interogativă nu poate fi de ce nu apar mai multe dosare şi despre capitulările morale înregistrate în rândurile altor categorii profesionale. Întrebarea reală pentru breasla din care sunt mândru că fac parte, cu toate păcatele ei, este cum de atâţia dintre noi au fost capabili de acte mizerabile.

Nu încep azi republicarea unor texte în ordine cronologică. Am ales să încep cu unul al cărui titlu mi se pare potrivit situaţiei în care ne aflăm, “Reaua vestire”, publicat în 2005, în Jurnalul Naţional, fiindcă el se referă la un moment ilustratiuv pentru felul în care înţelegem să ne administrăm situaţiile de criză şi conţine o declaraţie a lui Nicolae Breban, devenit – la timpul respectiv, prin demisia lui Eugen Uricaru – Preşedinte interimar al Uniunii Scriitorilor. O declaraţie care spune totul despre cum vede Nicolae Breban raportul între etic şi estetic.

O abordare pe care o resping şi astăzi, cu aceeaşi silă pe care i-am acordat-o şi în trecut.

♦

Încă o veste proastă pentru breasla scriitoricească – dl Eugen Uricaru, preşedintele demisionar al Uniunii Scriitorilor, ar fi fost informator al Securităţii, sub numele de cod “Udrea”, şi ar fi lăsat urme uşor identificabile în dosarul de urmărire al celebrei dizidente Doina Cornea. Confruntat de mulţi ani cu “vorba târgului”, dl Eugen Uricaru a negat întotdeauna că ar fi infamul “Udrea”. O face şi astăzi, cu aceeaşi fermitate. Numai că azi mai face un lucru – demisionează din fruntea Uniunii Scriitorilor.

Nu am în acest moment datele necesare spre a-mi da cu părerea dacă dl Uricaru a fost ori nu informator al Securităţii. Felul în care continuă să opereze o instituţie precum CNSAS mă face extrem de prudent în a comenta asemenea situaţii. Sper că timpul va putea să clarifice lucrurile, îndepărtând orice incertitudine.

Ca şi cum acuzaţia adusă public dlui Uricaru nu era de ajuns, iată o altă veste proastă – preşedintele interimar al Uniunii Scriitorilor devine dl Nicolae Breban. Dacă asupra colaborării dlui Uricaru cu Securitatea rămân de clarificat elemente importante, în privinţa duplicităţii dlui Breban, a rolului de agent de influenţă pe care l-a jucat (involuntar ori nu, doar navetistul cu acelaşi nume ştie) lucrurile sunt limpezi de foarte vreme.

Multiplicându-şi la o scară aiuritoare merite reale şi, mai ales, inventându-şi nesfârşite merite ce stârnesc perplexităţi, dl Breban continuă să-şi rescrie rolul jucat sub dictatura comunistă cu pana unui megaloman inpenitent. Sub titlul “Nicoale Breban – o larvă care nu va deveni fluture”, într-o pagină din 13 august 2002 a Adevărului literar şi artistic, dl Alex Pantazi, muzeograf pensionar, făcea o radiografie a “animalului bolnav” Nicolae Breban. Fotocopiile a patru dedicaţii oferite de “haiducul de salon” Nicolae Breban Elenei şi lui Nicoale Ceauşescu de-a lungul mai multor ani însoţeau textul dlui Pantazi. Iată-le:

“Pentru aniversarea zilei de naştere a unuia din bărbaţii istoriei de aur a României, tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Preşedintele nostru, mulţi ani de sănătate şi putere pentru binele întregii naţiuni, împreună cu omagiul adânc respectuos, de o viaţă, al lui…”

“Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, istoriei prezente şi viitoare pe care o poartă pe umerii săi uriaşi, umerii naţiunii, această carte ce există şi datorită Lui, Conducătorului înţelept şi tînăr. Cu recunoştinţa profundă a lui…”

“Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, simbol şi garanţie a unei Românii comuniste, demne şi libere în Europa, rolului Său istoric şi sfînt, adîncul omagiu al autorului, care-I mulţumeşte fierbinte pentru apariţia acestei cărţi…”

“Tovarăşei Elena Ceauşescu, neobositei Sale activităţi în slujba ştiinţei şi umanizării relaţiilor noastre socialiste, protectoare a Artelor, profundul omagiu al autorului…”

Dacă am mai reproduce şi dedicaţia oferită inenarabilului prieten şi binefăcător al dlui Breban, trogloditul Nicoale Pleşiţă, tacâmul ar fi complet.

Dl Breban se trezeşte astăzi păstor al Uniunii Scriitorilor, funcţie la care a visat şi a încercat să acceadă cu o ambiţie legendară. Iată un rău imens pe care dl Uricaru îl face colegilor săi, mulţi dintre ei, presupun, şi aşa stresaţi de internaţionalizarea rapidă a unui scandal de proporţii.

Citind cu atenţie una din primele declaraţii prezidenţiale ale dlui Breban, nu poţi decât să admiri consecvenţa personajului. La conferinţa USR, ne informează dl Breban, relaţiile scriitorilor cu fosta poliţie politică nu vor fi discutate. Şi precizează: “Subiecte ca (sic!) cele despre care vorbiţi nu ne interesează.” Punând un semn de egalitatea între situaţii ce nu au nimic în comun, dl Breban declară: “Nu ne interesează că Eminescu bea sau că Blaga era bâlbâit, ne interesează valoarea, cine au fost ei ca scriitori.”

Una este să bei un pahar în plus – ca să nu mai spun că nu ai vreo vină că te-ai născut bâlbâit – şi alta este să fi fost un harnic informator al Securităţii ori un febril agent de influenţă. Frecvenţa de undă socială pe care o recomandă dl Breban colegilor săi de breaslă este deprimantă – între amoralitate şi imoralitate.

Asumându-şi un asemenea rol “istoric şi sfânt”, dl Breban nu poate fi luat în serios când se declară uimit că ofiţerii de Securitate (“aceşti măgari, ticăloşi”) “sunt crezuţi pe cuvânt”, iar scriitorii, nu.