Recomandarea Băncii centrale a Austriei nu este neapărat de rău pentru economia românească

Greu de crezut că apelul la moralitate sau bătutul de obraz al preşedintelui la adresa băncii centrale a Austriei va avea vreun efect asupra recomandării acesteia ca băncile cu capital austriac să se descurce pe cont propriu în ţările de reşedinţă. Pentru că dacă este adevărat că privatizarea sistemului bancar autohton a fost o precondiţie a aderării la UE aceasta nu a avut loc împotriva voinţei noastre. Nici acuza potrivit căreia băncile au avut profit nu prea e la locul ei, că doar n-au venit aici să facă pierdere. Nu poţi fi în Uniune doar atunci când îţi convine, dacă beneficiezi de libera circulaţie a persoanelor depildă, atunci trebuie să accepţi că şi capitalurile trebuie să se mişte fără restricţii.

În subsidiar însă, preşedintele a afirmat un mare adevăr, anume acela că România este dependentă de finanţarea în monedă străină, din simplul motiv că economisirea internă este insuficientă pentru creşterea economică. Consecinţă a integrării în clubul european, creşterea economică din anii de supraîncălzire a economiei româneşti a amorsat dezechilibre macroeconomice majore, corectate ulterior cu preţul austerităţii şi al recesiunii. Astăzi, când economia cunoaşte, în ceea ce priveşte indicatorii macroeconomici, o situaţie, prin comparaţie mult mai bună decât state dezvoltate din UE, în ceea ce priveşte datoria publică, deficitul bugetar şi cel de cont curent, perspectivele creşterii economice rămân dependente de aceeaşi finanţare externă. Finanţare externă care paradoxal a fost principalul factor de „stimulare” a dezechilibrelor macroeconomice.

Concluzia care s-ar putea trage este că avem de-a face cu un cerc vicios, acela în care accesul facil la capital extern conduce la o creştere economică nesănătoasă, bazată pe consum nesustenabil, care ulterior trebuie corectat cu costuri enorme, iar lipsa acestuia duce la recesiune şi subdezvoltare. Ca să folosim o comparaţie motorul economiei româneşti când dă de combustibil turează la maxim şi ne umple de noxe, când este vorba să-l folosească raţional,dă chix. De-aici ar rezulta pe cale logică soluţia schimbării modelului de creştere, chestiune care, dincolo de ambiţia în sine presupune timp şi un proces iniţial de destructurare, pentru ca zisa creştere să apară. Un motor al creşterii extrem de dezirabil este desigur cel al exporturilor, însă şi acesta se poate dovedi insuficient dacă pieţele de desfacere intră în recesiune, de exemplu. Un altul ar fi agricultura, care dacă la noi n-ar fi atât dependentă de Cel de Sus, s-a dovedit că este capabilă să contribuie decisiv la creşterea economică, simultan cu calmarea inflaţiei.Nu mai discutăm de absorbţia fondurilor europene, unde autorităţile române ar trebui să intre în pământ de ruşine…

Toate aceste exemple de „motoare” ale creşterii economice ar trebui să asigure, prin aprindere consecutivă sau alternativă, menţinerea economieipe plusul înregistrat în 2011 şi în anul care vine, în pofida incertitudinilor majore generate de criza datoriilor suverane. Problema finanţării rămâne însă. Şi pentru a reveni la chestiunea finanţării prin intemediul sistemului bancar, sunt motive să privim nu doar cu pesimism recomandarea austriecilor, pentru că aceasta are şi părţile ei bune. Una dintre acestea este scăderea euroizării, dar si o modificare a comportamentului băncilor comerciale din România care vor trebui să înveţe creditarea în monedă naţională şi către companii, forţate de intrări valutare mai scăzute din partea băncilor mamă şi de supraîndatorarea populaţiei de care sunt in mare parte responsabile.

Cu alte cuvinte, dacă retragerile de capital se vor face treptat şi nu brusc, iar finanţările în valută vor fi în aceeaşi măsură substituite de cele în lei, atunci efectul va fi unul benefic. Desigur există riscul unei competiţii în atragerea depozitelor în monedă naţională, iar la venitul disponibil extrem de subţire al populaţiei aceasta să conducă la o scădere şi mai drastică a consumului, cu consecinţe nefaste asupra creşterii economice, chiar dacă contribuţia acestuia la PIB este relativ scăzută.