Romania, watch and learn

Revolta din stradă s-a domolit, la fel şi ninsoarea. Totuşi, în timp ce noi ne luptam cu forțele naturii, Leon Panetta, secretarul american al apărării, a ieşit la înaintare cu o serie de mențiuni s-ar zice destul de importante. Acesta a anunţat că Pentagonul va trece, de-a lungul următorilor zece ani, printr-o serie de restructurări bugetare serioase (i.e. 487 de miliarde de dolari). Totuşi, chiar şi aşa, Statele Unite vor rămâne aceeaşi invincibilă putere, capabilă să „învingă orice adeversar, oricând, oriunde.”

Surpriza nu este foarte mare, nici chiar pentru noi, cei care nu ne ocupăm în mod sistematic cu meandrele politicii internaţionale. Chestiunea reducerii efectivelor militare şi a bugetului alocat apărării vine pe mai vechiul fond al schimbării, sau mai bine spus al regândirii semnificaţiilor puterii şi al introducerii, atât în strategia guvernelor marilor puteri, cât şi pe agendele publice şi universitare a unui nou concept: smart power.

Smart Hillary

În luna noiembrie a anului trecut (i.e. 2011) apărea pe piaţă revista Time, cu titlul “Hillary Clinton and the Rise of Smart Power”. Ştim cine este Hillary, însă ne descurcăm mai greu cu semnificațiile profunde ale puterii deștepte. Și asta în primul rând pentru că am crescut, cei mai mulţi dintre noi, într-o tradiție care gândea puterea în termeni moșteniți de la Machiavelli/Clausewitz/Kennan etc., concentrând-o mai cu seamă la nivelul resurselor efective ale statelor. De-a lungul secolelor, teoreticieni și oameni de acțiune s-au căznit să găsească formule care mai de care mai sofisticate în dorinţa de izbuti să redea, simplu și cu extrem de multă precizie, măsura puterii.

De pildă, în timpul Războiului Rece, Ray Cline, înalt official al CIA, este însărcinat să le transmită liderilor politici americani starea echilibrului de putere dintre SUA și Uniunea Sovietică. Atenție, concluziile sale nu erau destinate să rămână doar mânjite pe hârtie, ci urmau să definească o întreagă strategie de acțiune ce implica nu numai sume, ci și riscuri enorme. În anul 1977, Cline dă publicității următoarea găselniță:

PUTEREA PERCEPUTĂ

=

(POPULAȚIE + TERITORIU + ECONOMIE + EFECTIVE MILITARE)

x

(STRATEGIE + DETERMINARE)

Surprize-surprize, după ce a introdus cifre în formulă, lui Cline i-a ieşit la socoteală faptul că Uniunea Sovietică era de două ori mai puternică decât SUA!

După cum istoria avea însă să o dovedească, precizia ipotezei lui Cline nu a fost tocmai bună, dat fiind că Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, în timp ce Statele Unite au dispus, pentru o vreme, de renumele de superputere într-o lume aproape unipolară.

“Better to twist minds than to twist arms”

Cu toate acestea, indiferent cât de realistă era paradigma în care te situai, sau indiferent de cât de multă rigurozitate mobilizai în contabilizarea resurselor efective, tot în acele vremuri, puterea mai avea și o doua dimensiune, intuită, de altfel, foarte bine chiar de Statele Unite. Aceasta a doua dimensiune, rezumată de reprezentarea fericirii, a fost atât de frumos conceptualizată, ambalată și exportată, încât vreme îndelungată, toată lumea a vrut să fie ca America. Pentru că America însemna trai mai bun, nu numai din punct de vedere financiar, ci și cultural.

America era, pur și simplu, reprezentarea tuturor valorilor liberale. De la filme și muzică, la afacerile externe, Statele Unite deveniseră sinonimul aproape perfect al liberății&dreptății, reușind să se impună drept model, grație acestei desăvârșite hegemonii culturale, distribuită în lume printr-o diplomație publică extrem de bine pusă la punct. Sau, altfel spus, prin intermediul a ceea ce se cheamă soft power. Principiul de funcționare: “Better to twist minds than to twist arms.”

Desigur, odată cu trecerea timpului, această soft power a cam început să își arate limitele. Dar nu din cauză că prinicpiul său de funcționare ar fi fost unul greșit, ci pentru că alte pericole au început să își arate colții. Ca de pildă, terorismul internațional; sau războiul informațional; sau războiul economic; sau multipolarizarea puterii. Sau, pur și simplu, din pricina concurenței. Căci, da, unul dintre cei mai competitivi exportatori de soft power din ziua de azi este China. Cum? Să ne gândim doar la Jocurile Olimpice sau la… titlul de copertă al numărului curent (i.e. 29 ianuarie 2012) al The Economist: „China: The paradox of prosperity.” Déjà vu.

Aşadar, datele problemei par a se fi schimbat pe ici pe colo, iar marile puteri ale lumii caută să îşi adapteze strategiile de supravieţuire odată cu schimbarea direcţiei vântului. Principiul soft power continuă să fie angajat, însă pare a fi din ce în ce mai necesară reîntoarcerea la acţiunea şi la negocierea directă. Chestiunea Coreei de Nord, a Iranului sau Libiei nu par rezolvabile doar cu ajutorului unei imagini atractive sau a bienalelor de artă.

Hard Power + Soft Power = Smart Power

Pomeneam, ceva mai devreme, de Hilary Clinton. Ei bine, doamna Clinton – pentru cine nu ştia – are o adevărată obsesite pentru tot ceea ce înseamnă social media. Sau, mai bine zis, pentru eficiența rețelelor de socializare. Ştiind asta, nu putem să nu ne întrebăm oare în ce măsură răspândirea imaginilor de la revoluțiile din Egipt&Co., prin intermediul jurnalismului cetăţenesc, nu se datorează cumva şi intervenţiei directe a Departamentului de Stat American? Sunt, oare, adevărate zvonurile care spun că acelaşi Departament de Stat a răspândit, cu bună știință, tehnologie şi că i-a dotat pe revoluţionari cu echipamentele şi cu know how-ul necesar pentru a putea capta şi da mai departe imaginea evenimentelor? Se spune că Revoluţia din Siria, de pildă, s-a putut propaga pentru că Departamentul de Stat a investit, încă din 2009, în softuri de supraveghere, folosite de către disidenţi pentru a comunica şi pentru a transmite imagini şi dincolo de graniţele naţionale.

Fie că toate aceste lucruri sunt adevărate sau false, este totuşi destul de limpede faptul că suntem contemporanii unei schimbări de direcţie a modului în care Puterea este gândită şi pusă la lucru. Marile guverne ale lumii caută cele mai bune soluţii pentru a îmbina puterea de a comanda (the power to change what others do) cu puterea de a coopta (the power to change what others want).

Joseph S. Nye, „The Future Of Power”…

… este una dintre apariţiile editoriale notabile ale anului 2011. Un volum care, deşi nerevoluţionar, are meritul de a vorbi concis şi decis despre toate lucrurile expuse anterior. Şi asta pentru că autorul, profesorul Joseph S. Nye, este chiar cel care a teoretizat pentru prima dată conceptul de smart power.

În fapt, în încercarea de a defini schimbarea de direcţie suportată de Putere, în contextul secolului XXI, întregul volum este o pledoarie în favoarea unei Americi care se străduieşte să compenseze aparentul declin în faţa Chinei. Pe scurt, America nu cunoaşte, în prezent, un declin absolut, spune Nye, în ciuda faptului că dominaţia sa economică şi culturală s-a diminuat considerabil. Tot ceea ce trebuie să facă este să redescopere cum poate fi o putere… smart. Totul pe fondul unei lumi care anunţă moartea statului suveran şi preluarea preogativelor guvernamentale de către organizaţii non-profit şi în care dezvoltarea comunităţilor virtuale ne pune faţă în faţă cu jurisdicţii non-teritoriale, uneori destul de greu de înţeles.

Morala: punerea pe hârtie a avantajelor competitive ale unui stat, precum şi a modului în care statele interacţionează între ele, ne poate ajuta să înţelegem mai bine cine şi mai ales în funcţie de ce poate fi mai puternic sau, cel puţin mai relevant, pe harta lumii.