Roșia Montană în șantier. O soluție alternativă. Concretă și ”în direct”

Asociația ARA va prezenta mâine, oficial, șantierul de restaurare a Casei Parohiale Unitariene din Roșia Montană. Proiectul, demarat în vara anului 2009, a presupus cinci luni de lucru efectiv, cu o medie de patru persoane pe șantier. Reprezentanții ARA speră că restaurarea se va încheia vara viitoare, cu finalizarea etajului și a mansardei, care vor deveni spații de cazare pentru un centru de studii dedicat arhitecturii tradiționale.

În proporție de 90% proiectul a fost auto-finanțat de Asociația ARA, restul fiind contribuția Ordinului Arhitecților din România (OAR), care a finanțat școlile de vară de restaurare organizate la Roșia Montană.

În avanpremierea prezentării de mâine, Ștefan Bâlici, vicepreședinte ARA și lector universitar la Catedra de Conservare și Restaurare a Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu” din București, a prezentat proiectul pentru VoxPublica. În cadrul interviului acordat, Ștefan Bâlici explică de ce motivele și scopul proiectului, dar și care sunt argumentele, șansele (și beneficiile) ca Roșia Montană să fie inclusă în Patrimoniul UNESCO (ARA fiind asociația care a inițiat demersurile de clasare a Roșiei în Patrimoniul Mondial).

***

Mihai Goțiu: Ștefan Bâlici, mâine ARA prezintă șantierul de restaurare a Casei Parohiale Unitariene din Roșia Montană. Despre ce este vorba, mai exact?

Ștefan Bâlici: Proiectul de restaurare a Casei Parohiale Unitariene este primul proiect de restaurare desfășurat la Roşia Montană de Asociaţia ARA, care urmează unei campanii de intervenţii de urgenţă, menite să scoată imobilul din pericolul de deteriorare iremediabilă. Este, de altfel, primul proiect real de restaurare care se desfăşoară la Roşia, pentru că alte intervenţii adăpostite sub acest termen, de restaurare, puse în aplicare sub aripa companiei miniere, nu îndeplinesc criteriile de bază ale acestei discipline, criterii ca: respectarea autenticităţii, atât a materiei originare cât şi a concepţiei arhitecturale şi tehnice.

RMGC are o obligație legală, nu face o ”investiție în cultură”

Mihai Goțiu: Totuși, compania se laudă cu investițiile făcute în conservarea patrimoniului de la Roșia Montană. Au inaugurat și un muzeu în centrul istoric. Poți spune, mai concret, ce nu au respectat ori ce au făcut greșit?

Ștefan Bâlici: Întâi trebuie amintit că este obligaţia, instituită legal, a companiei miniere, ca proprietar al unui număr mare de construcţii clasate ca monument istoric, să le protejeze şi să desfăşoare lucrări de conservare şi restaurare. Deci, lurările de conservare puse în aplicare de compania minieră, constând în principal în sprijiniri şi protecţii provizorii, nu sunt investiţii în cultură, cum sunt adesea prezentate, ci doar măsuri minimale la care orice proprietar de monument istoric este obligat. Mai este necesară o precizare: când vorbim despre clădiri monument istoric, trebuie să ne referim nu doar la cele 41 de clădiri clasate individual, din care compania deţine o parte, dar şi la toate imobilele cuprinse în Centrul istoric al Roşiei Montane, care este clasat ca monument, statut care se răsfrânge asupra fiecărui imobil în parte din cuprinsul său. Or, aici compania a eşuat grav în îndeplinirea obligaţiilor impuse de lege, lăsând numeroase case din zona Centrului istoric să se deterioreze grav şi chiar să se prăbuşească.

Acum, revenind la expoziţia deschisă de companie într-o casă din Piaţa centrală din Roşia, aceasta este amenajată într-o casă istorică valoroasă, asupra căreia s-a intervenit împotriva oricăror principii ale restaurării, prin demolarea unui corp de clădire şi reconstruirea sa într-o formă străină celei istorice şi cu utilizarea unor materiale noi – BCA, beton – inacceptabile în restaurări şi incompatibile cu materialele istorice. Iar observaţiile privind greşelile de intervenţie în acest caz pot merge până la detalii, cum ar fi sacrificarea tâmplăriilor istorice şi înlocuirea lor cu unele noi, inadecvate.

Sperăm că și alții vor urma exemplul

Mihai Goțiu: Lăsând la o parte ce a făcut și ce nu a făcut RMGC în domeniul conservării patrimoniului de la Roșia Montană, în ce a constat intervenția voastră la casa parohială unitariană?

Ștefan Bâlici: Am început cu revizuirea şarpantei şi înlocuirea elementelor degradate, utilizând materiale similare şi detalii istorice – chertări (tăieturi pentru îmbinări), cuie din lemn -, a urmat refacerea învelitorii, cu un material istoric – solzi din fibrociment – cu o tradiţie interesantă la Roşia Montană în primele decenii ale secolului XX. Am continuat cu reparaţii şi întregiri ale zidăriei de piatră la de la parter şi cu restaurarea suprafeţelor arhitecturale – tencuieli şi zugrăveli.

Scopul primar al proiectului este, firește, acela al oricărei restaurări – readucerea clădirii în stare de utilizare, evidențierea caracteristicilor estetice și istorice ale clădirii și asigurarea transmiterii sale către generațiile viitoare, dar, în acest caz special pentru patrimoniul cultural al României, Roşia Montană, se adaugă şi alte scopuri, la fel de importante: demonstrarea, printr-un exemplu concret, că restaurarea se poate face, şi la Roşia, cu mijloace financiare mai curând modeste, nu doar cu sutele de mii sau milioanele de euro proveniți din exploatarea aurului, că se poate face cu implicarea oamenilor din comunitate, unii dintre ei calificaţi în meserii şi meşteşuguri cerute de restaurarea cu mijloace tradiţionale. Nu în ultimul rând, dorim să dăm un exemplu pentru un mod de a face restaurare. Şi sperăm ca exemplul nostru să fie urmat şi de alţii.

Valoarea Roșiei Montane

Mihai Goțiu: Referindu-ne la patrimoniul de la Roșia Montană. De obicei, în mentalul colectiv, când aud cuvântul ”patrimoniu”, oamenii îl asociază cu castele, palate, cetăți ori clădiri/construcții vechi de sute sau chiar mii de ani. Care sunt, totuși, caracteristicile care fac ca o clădire sau un ansamblu de clădiri de cel mult 150 de ani (altele chiar mai ”tinere”) să capete valoare de patrimoniu?

Ștefan Bâlici: Asocierea dintre noțiunea de patrimoniu şi obiectele exemplare ale arhitecturii istorice este normală, pentru că această înțelegere a stat la baza disciplinei protejării patrimoniului un timp îndelungat. Dar, treptat, noțiunea de patrimoniu şi-a lărgit orizontul, ajungând să cuprindă secvenţe de aşezări şi apoi de peisaj. Ideea prin care patrimoniul era în mod definitoriu asociat cu valori, mai cu seamă estetice, excepţionale, a cedat locul înţelesului de mărturie care se asociază astăzi valorii estetice.

Revenind la întrebare, caracteristicile care stau la baza încadrării unei clădiri, a unui ansamblu sau a unui teritoriu (cazul Roşiei Montane) în categoria patrimoniului cultural, pot fi vechimea, valoarea arhitecturală (artistică în general), valoarea tehnică (relevanţa pentru anumite tehnici constructive), valoarea ştiinţifică (potenţialul obiectului de patrimoniu pentru cercetarea ştiinţifică – indiferent de domeniu), valoarea memorială. În cazul patrimoniului vernacular (tradiţional) de la Roşia, este semnificativă nu atât fiecare casă în parte, deşi sunt numeroase cele care excelează prin valenţe proprii, ci totalitatea fondului construit istoric, cu relaţiile între construcţii, modul de aşezare pe teren, structura proprietăţilor, relaţia cu cadrul natural – munţii şi dealurile – şi cu sistemele de exploatare minieră istorică (în subteran) care constituie chiar motivul existenţei acestei aşezări în locul acela.

Cel mai longeviv sistem de exploatare minieră

Mihai Goțiu: Sunteți inițiatorii demersurilor de clasificare a Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO. Care sunt, sintetic, argumentele și șansele ca Roșia Montană să intre în patrimoniul valorilor culturale universale?

Ștefan Bâlici: Mai întâi existenţa aici, la Roşia, a celui mai extins şi complex sistem de exploatare minieră datând din epoca romană (şi poate şi dacică) descoperit până acum în lumea romană (concluzie a autorilor cercetărilor de arheologie minieră). Acest sistem a fost continuat, extins, în perioadele următoare, până în epocă contemporană, când naţionalizarea a însemnat şi sfârşitul minieritului tradiţional la Roşia. Comparată cu situri miniere din Patrimoniul Mondial, Roşia Montană este cel mai longeviv sistem de exploatare minieră istorică.

La acest strat, subteran în cea mai mare parte, se adaugă cele supraterane, în special aşezarea Roşia Montană, târgul minier a cărui structură conservată (străzi, parcele, fond construit) datează în proporţie foarte mare din perioada habsburgică, din sec. XVIII, evidenţiind caracteristici rurale peste care se aşează primele semne ale urbanizării, contemporane cu cele ale începuturilor industrializării.

Nu în ultimul rând sunt importante pentru evaluarea prin prisma criteriilor de clasare în patrimoniul mondial valorile asociate, cum ar fi semnificaţia exploatărilor miniere antice de la Roşia în raport cu istoria comorilor purtate de Traian la Roma după cucerirea Daciei şi rolul bogăţiei în aur a zonei pentru ieşirea din criză (sic!) a Imperiului.

Roșia Montană e bine plasată pentru clasificarea UNESCO

Mihai Goțiu: Cei care se opun clasării Roșiei Montane în Patrimoniul UNESCO aduc în discuție procedura prea lungă și densitatea monumentelor UNESCO în Europa. Care sunt, în acest context, șansele Roșiei?

Ștefan Bâlici: Procedura este într-adevăr de durată – nu o dată se întâmplă ca intervalul scurs între primele demersuri şi clasare să dureze 10 ani. Dar, în condiţiile în care un stat îşi asumă acest parcurs, acest timp, mai lung sau mai scurt, nu este un timp de aşteptare, ci un timp de acţiune în direcţia protejării şi punerii în valoare pentru comunitate (nu doar locală) a patrimoniului.

Numărul mare al siturilor europene în Patrimoniul Mondial nu este relevant, pentru că strategia de echilibrare a Listei Patrimoniului Mondial, adoptată de UNESCO, nu se referă doar la echilibrarea geografică (adică favorizarea includerii unor situri din ţări şi continente slab reprezentate, cum ar fi Africa), ci şi la echilibrarea tipologică, adică favorizarea includerii unor situri din categorii tipologice mai puţin populate. Or, în acest context, Roşia este bine plasată, candidând la înscrierea într-o categorie restrânsă de situri din Patrimoniul Mondial, siturile miniere.

Şansele ca Roşia să devină sit UNESCO depind însă în mod hotărâtor de Statul Român, reprezentat de ministrul Culturii, care reprezintă România în raport cu Convenţia Patrimoniului Mondial. În condiţiile în care consilierul personal al ministrului Culturii a anunţat în februarie a.c. intenţia ministrului de a declanşa procedura de înscriere a Roşiei în Patrimoniul Mondial, aşteptăm astăzi, şapte luni mai târziu, să ni se arate că această declaraţie nu a fost lipsită de acoperire.

Beneficiile clasării UNESCO

Mihai Goțiu: Primarul Roșiei Montane a trimis în această vară un comunicat, i-aș spune deja ”celebru”, în care afirmă că localnicii se opun clasificării Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO, pe motiv că ar aduce ”deservicii” comunității. Care este relevanța opțiunii localnicilor pentru clasarea unui monument de valoare națională și internațională și care sunt ”deserviciile” și beneficiile pe care o asemenea clasificare la poate aduce (dincolo de ”mândria” de a mai avea un sit în Patrimoniul UNESCO)?

Ștefan Bâlici: Întâi trebuie să spun că l-am întrebat pe dl. primar, într-o emisiune televizată, pe ce se bazează când se exprimă în numele localnicilor şi mi-a răspuns că pe opiniile celor care intră la dumnealui în birou. Or, aceasta este departe de a fi o cale acceptabilă de a sonda opinia unei comunităţi. Noi cunoaştem destui roşieni care doresc ca Roşia să fie acceptată în Patrimoniul Mondial, înţelegând că aceasta este o cale reală de dezvoltare pe termen nelimitat a comunităţii.

Dar, protejarea patrimoniului în general, indiferent de categoria de clasare despre care vorbim, este prin definiţie de interes public general, naţional şi internaţional. Nu este o decizie care priveşte doar locuitorii casei în discuţie, dacă vorbim de clasarea unei case, ai străzii sau zonei, atunci când acestea fac obiectul unei solicitări de clasare. Nu este nici opţiunea singură a locuitorilor unui sat, ai unei comune sau ai unui judeţ.

Cum subiectul este Patrimoniul Mondial, nu sunt doar locuitorii comunei Roşia Montană cei care trebuie să se pronunţe. Iar comunitatea ştiinţifică internaţională s-a pronunţat de mult în privinţa valorii excepţionale a patrimoniului de la Roşia. La fel a făcut-o ICOMOS, organismul consultativ al UNESCO în problema clasării siturilor de patrimoniu în Lista Patrimoniului Mondial. Acest organism a cerut în repetate rânduri Guvernului României să iniţieze demersurile necesare analizării sitului în vederea înscrierii în Patrimoniul Mondial. Fără nici un răspuns din partea autorităţilor noastre!

Beneficiile clasării în Patrimoniul Mondial sunt dovedite de studii care au avut ca obiect situri – chiar din aceeaşi categorie cu Roşia, situri miniere, cum ar fi Blaenavon, din Ţara Galilor, un orăşel minier decrepit în urmă cu 20 de ani, astăzi o zonă în plină dezvoltare datorită activităţii economice, în mare parte susţinută de turism, generată de înscrierea în Patrimoniul Mondial (studiu întreprins recent de Price Waterhouse Coopers Consulting). Iar studiile privitoare la beneficiile economice ale conservării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural sunt numeroase.

La Roşia turismul este o sursă reală de dezvoltare, lucru dovedit de cei peste 8 000 de turiști înregistraţi în această vară, conform datelor publicate de compania minieră în oficiosul său, Ziarul de Apuseni.

Dacă acestor turişti li se oferă servicii – cazare, masă, comerţ, activităţi culturale – vorbim de o activitate economică semnificativă, fără ca situl să fie promovat sistematic sau gestionat în mod organizat, printr-un plan de management şi un organism de gestiune corespunzător – o asociaţie care să reunească atât autorităţi locale cât şi localnici, întreprinzători, de exemplu. Deci potenţialul este deja dovedit!

Mă refer deja, în frazele anterioare, la valoarea economică şi socială a patrimoniului. Aşa mă întorc la prezentarea de mâine a şantierului de restaurare a casei parohiale unitariene, realizată de ARA: în afara considerentelor referitoare la teoria şi practica restaurării, vom prezenta în mod special beneficiile economice şi sociale aduse de acest proiect punctual. Şi sperăm ca demonstraţia noastră să fie validată în scurt timp prin multiplicarea şantierelor de restaurare gândite în acest fel, adresate în mod direct şi concret comunităţii locale, ca sursă de dezvoltare durabilă.

***

Foto: Casa Parohială Unitariană la începutul lucrărilor de restaurare, imagini de pe șantier și starea actuală (c) ARA