Scurte consideraţii despre ce este un intelectual

Motto: Un intelectual este persoana a cărei minte se veghează pe ea însăşi (Albert Camus)

După ce am publicat articolul “Despre ţara saturniană şi timpul intelectualilor” am primit o avalanşă de comentarii şi întrebări (din păcate, nu toate reproductibile), referitoare la conceptul de “intelectual”. Despre acest concept s-au scris multe lucrări, unele serioase şi de referinţă (vezi, spre exemplu, Jean-Paul Sartre: “Qu’est-ce qu’un intellectuel?“), aşa că nu am de gând să-l discut aici într-un mod intelectualist (sic!). Fac însă câteva consideraţii punctuale, cu rol clarificator, asupra acestui concept. Aşadar, ce este un intelectual?

Pentru mine a fi intelectual înseamnă:

(1)   a avea o profesie în domeniul ştiinţelor/tehnologiei sau artelor (ex. educaţie, cercetare, servicii în aceste domenii);

(2)   a avea o cultură generală bine pusă la punct. Este greu astăzi, în epoca exploziei informaţionale, să mai fii o personalitate enciclopedică, cu o cultură generală completă. Vremea omului enciclopedic a trecut! Eu cred că astăzi cultură generală solidă (om cult) înseamnă:

1. cunoştinţe de logică şi teoria argumentării (incluzând retorică şi gramatică);
2. cunoştinţe de istorie universală şi a României;
3. cunoştinţe de literatură universală şi română;
4. cunoştinţe de filosofie (incluzând obligatoriu filosofia analitică, epistemologia/filosofia ştiinţei şi filosofia minţii).

Toate aceste lucruri (1-4) trebuie cunoscute şi stăpânite măcar la un nivel mediu de analiză (ex. fundamente, actori/autori principali, curente principale şi opere programatice pentru fiecare curent), iar câteva lucruri punctuale (ex. curente, actori/autori, teorii) din fiecare categorie trebuie ştiute în profunzime (în funcţie de interesele şi afinităţile personale); categoria lucrurilor punctuale se va expanda, în funcţie de timpul şi pasiunea fiecăruia dintre noi. În plus, este fundamental astăzi pentru un om cult să ştie unde şi cum să caute informaţia şi, mai ales, să o evalueze critic.

Aşadar, dragă cititorule, dacă îndeplineşti criteriul 1 eşti un intelectual minimal, calitatea ta principală fiind faptul că eşti membru al unei clase prin profesia pe care o practici. Dacă îndeplineşti cumulativ criteriile 1 şi 2 atunci eşti un intelectual standard. Dacă vrei însă să fii un intelectual de marcă, lucrurile se complică. Un intelectual de marcă este cel care (a) în legătură cu criteriul 1, excelează în profesia sa şi este recunoscut şi validat ca atare la nivel naţional şi internaţional; (b) în legătură cu criteriul 2, are contribuţii culturale proprii, cu impact (cultura este înţeleasă aici în sens larg)  şi (c) în plus, este implicat activ şi pragmatic la nivel social, contribuind la buna organizare şi funcţionare socială. Termenul de cultură, în sens larg, se referă la un ansamblu de valori îmbrăţişate de un grup social; aşadar, crearea, promovarea şi/sau stimularea implementării acestor valori, prin diverse “instituţii” necesare (ex. prin scris), în mod explicit şi/sau dincolo de un domeniu profesional ţintă, pot reprezenta contribuţii culturale proprii. În legătură cu implicarea socială, Sartre spunea că un intelectual trebuie să se implice mai ales în lucrurile care nu-l privesc. Aşadar, un intelectual de marcă trebuie să aibă atât un limbaj elevat cât şi unul de interfaţă, prin care, în principiu, poate ajunge la orice grup social. Asta nu înseamnă că trebuie să intri în discuţii cu oricine; dacă nu există bună credinţă şi un cod comun (cultural şi logic), nu are sens să intri în discuţii, fie ele şi nepolemice. Alte combinaţii (criteriul 2 fără criteriul 1, criteriul 1 atins la nivel de excelenţă fără criteriul 2), fascinante pentru o analiză psihologică, generează categoria mixtă a intelectualilor nereuşiţi. Restul combinaţiilor posibile reprezintă situaţii tranzitorii între categoriile descrise mai sus; spre exemplu, criteriul 1, atins la nivel de excelenţă, şi criteriul 2, atins minimal, fără contribuţii culturale proprii, sugerează o situaţie tranzitorie între un intelectual standard şi unul de marcă.

Elementul critic şi autocritic, constructiv şi elegant, colorează toate caracteristicile unui intelectual de marcă. Într-o formulare popperiană a raţionalismului critic, dacă crezi în ceva, încearcă să-l sabotezi sistematic (caută contraexemple) şi dacă acel ceva rezistă încercării tale continue de a-l sabota înseamnă că este ceva care merită! Încercarea de validare (căutarea de exemple), adesea defensivă, a ceva în care crezi este semnul intelectualului minimal, standard sau nereuşit. Un intelectual de marcă nu ţine să-şi valideze crezurile în afara logicii, fie că ele au implicaţii aletice (valori de adevăr în discursuri teoretice) sau sociale (valori pragmatice în discursurile practice).

Fără a intra detaliat în efectele pozitive şi negative pe care le pot genera intelectualii – s-au scris atâtea lucruri despre asta (vezi şi bibliografia selectivă) -, voi concluziona spunând că:

(1)     un intelectual minimal, neimplicat social, are adesea efecte nule, rar pozitive (ex. uneori încurajează oamenii spre profesii intelectuale, prin modelul pe care îl oferă însăşi existenţa sa); implicat social, face bine (mai rar) sau rău (mai rar), în funcţie de ceea ce promovează, sau poate să nu aibă efecte (mai des);

(2)     un intelectual standard, neimplicat social, poate avea efecte pozitive (ex. educă populaţia şi/sau o încurajează spre profesii intelectuale, prin modelul pe care îl oferă existenţa sa); implicat social, poate face bine sau rău, în funcţie de ceea ce promovează, sau poate să nu aibă efecte;

(3)     un intelectual de marcă este, prin definiţie, implicat social. Dacă este implicat prosocial poate face extrem de mult bine; dacă însă nu promovează valori şi comportamente care corespund unui model cultural-ideal, poate face ravagii. Aşadar, rareori acţiunile sale rămân fără efecte;

(4)     un intelectual nereuşit nu face decât lucruri intelectuale nereuşite (sic!), chiar dacă uneori poate avea cele mai bune intenţii! Aşadar, rar îi reuşeşte ceva cu implicaţii sociale pozitive, iar când totuşi acest lucru are loc, el se datorează mai ales întâmplării şi/sau conjuncturii.

La intelectualii de marcă, orientaţi prosocial, mă refeream când spuneam că pot schimba ţara saturniană într-una modernă! Restul este reprezentat de intelectualii – minimali, standard sau nereuşiţi – adesea gălăgioşi şi/sau cu pretenţii, fără efecte (ex. spun şi promovează banalităţi solemne) sau chiar cu efecte negative (ex. pot justifica postfactum orice, inclusiv mizerii). Dwight Eisenhover spunea, sintetizând aspectele negative ale conceptului de „intelectual” că „…intelectualul este o persoană care foloseşte mai multe cuvinte decât sunt necesare pentru a spune mai mult decât ştie…”. Problema noastră este că, deşi avem intelectuali, puţini sunt de marcă! Ai noştri intelectuali strălucesc mai ales prin caracterul minimal, standard sau nereuşit. Intelectualii de marcă trebuie însă căutaţi şi promovaţi, dacă dorim să trăim într-o ţară civilizată şi modernă.

Bibliografie selectivă:

• Raymond Aron. L’opium des intellectuels, 1955.
• Noam Chomsky. The Responsibility of Intellectuals, 1967. http://www.chomsky.info/articles/19670223.htm
• Jean-Paul Sartre. Plaidoyer pour les intellectuels, 1972.
• Thomas Sowell. Intellectuals and Society, 2009.

Comentarii la articol pot fi făcute aici.