Şi câştigătorul este … Rusia!

Nu a fost pentru nimeni o surpriză că partidul lui Putin (Rusia Unită) a câştigat alegerile legislative din Rusia (duminică, 4 decembrie a.c.).  Pentru (puţinii?) liberali ruşi sau pentru aceia care mai speră încă la o întoarcere a Moscovei către exemplul democratic occidental, scrutinul de duminică a adus ceva veşti bune. Rusia Unită nu a reuşit să obţină decât 49, 54 % – adică a pierdut majoritatea calificată (de două treimi) în Dumă. Partidul puterii a fost urmat, cu 19,16%, de comuniştii (KPRF) foarte vocali – ba chiar mimând o anume opoziţie – ai lui Ghenadie Ziuganov.  Naţionaliştii (dreptei – LDPR)  Federaţiei şi-au asigurat şi ei un loc confortabil – sub sloganul „ renaşterea Rusiei ca mare putere” – cu cele aprox. 12 procente. Puţin mai norocos a fost partidul Rusiei Drepte (dar nu de dreapta, ci, mai degrabă principala forţă politică social-democratică, profund, şi ea, ataşată de voturile pensionarilor, mai puţin deschişi unei schimbări reale în clasa politică a Rusiei).  Bătăioşi, dar lipsiţi de susţinerea populară necesară pentru a avea credibilitate, reprezentanţii Cauzei Drepte, ai Patrioţilor şi ai Mărului nu au trecut de pragul electoral necesar. Bineînţeles că aceştia din urmă sunt singurii (fără a lua în considerare cele câteva site-uri de ştiri, ziare şi bloggeri supăraţi – pe bună dreptate – ale căror opinii nu au putut fi vizualizate on-line în ziua alegerilor – ) care contestă corectitudinea…alegerilor?!

Care alegeri? Sau mai bine zis: au avut ruşii de ales? Fie că este vorba despre Serghei Mironov (liderul Partidului Rusia Dreaptă), Vladimir Jirinovski (liderul Partidului Liberal Democratic – LDPR)sau, deja legendarul, Vladimir Putin, reprezentanţii partidelor enumerate mai sus au aceeaşi dilemă şi acelaşi plan de soluţii pentru rezolvarea acesteia, în folosul lor şi – oficial – al poporului rus. Dacă acceptăm că „dilema” este: „Cum putem face din Rusia  o mare putere – a se citi <<cea mai mare putere mondială>> – ?” vom observa că scena politică rusă nu poate fi nicidecum împărţită în clasicele „putere” şi „opoziţie”.  Singura „opoziţie” reală ar putea veni din mijlocul cetăţenilor – luând în considerare ipoteza conform căreia ei nu ar împărtăşi aceeaşi dilemă cu cei care îi conduc. Programele tuturor partidelor – dreapta, stânga, cine mai face diferenţa? -  participante la scrutinul de duminică au fost construite în jurul mai sentimentalelor concepte de „patrie”, „solidaritate”, „renaştere”,  „Rusie mare”.  Din fericire  – sau nu, în funcţie de jumătatea paharului care îţi este la îndemână – Vladimir Putin, şi a sa „Rusie Unită”, întrupează tocmai o politică acceptată şi promovată deopotrivă de toate partidele din Federaţie: Rusia trebuie şi, mai mult, va reveni în fruntea politicii mondiale.  În acest caz, cine să îi fie adversar pe plan intern? Din momentul în care a preluat puterea, Putin a mizat pe (întotdeauna câştigătorul) „inamic” extern şi pe naţionalismul pasional al concetăţenilor săi.  La ultimul congres al „Rusiei Unite” (în cadrul căruia a fost oficial desemnat  candidat la alegerile prezidenţiale), Vladimir Putin nu a uitat să amintească de intervenţia occidentalilor în Războiul Civil din Rusia sovietică, spre încântarea auditoriului – convins că singura şi cea mai bună alegere este, întotdeauna, Rusia. 

Link util, aici.