Sinucidere cu emetiral

Vă propun următorul exerciţiu. Imaginaţi-vă că alegerile prezidenţiale de ieri s-au desfăşurat într-un spaţiu circumscris anului 1928. Aceasta presupune următoarele modificări în logica evenimentelor: în loc de televizor, radiourile şi ziarele ar fi fost mijloacele principale de propagare a rezultatelor turului I, precum şi de influenţare a opţiunilor alegătorilor pentru turul II. Ceea ce înseamnă că imediat după anunţarea procentelor din exit-poll-uri, Ion Iliescu şi Adrian Năstase nu ar fi năvălit hulpavi asupra imaginii la care Mircea Geoană a lucrat în ultima perioadă. În doar cinci minute de televiziune, mineriadele, termopanele, şpăgile şi mătuşile au spart cele 50 de procente solide pe care miza în turul II. Vanghelie nu ar fi trezit acea scârbă organică faţă de partidul în care analfabeţii ajung în poziţii de conducere. Să fim serioşi. La nivelul lui 1928, nu erau încă prea mulţi români care să poată conjuga verbul “a fi” sau să fie în stare de a construi fraze mai lungi de cinci cuvinte fără a face trei dezacorduri gramaticale.

În acelaşi an interbelic, vocile lui Băsescu, Antonescu, Geoană, Vadim şi Oprescu nu s-ar fi întretăiat în secvenţe de câteva minute. Faţa Eleni Udrea, radiind de fericire, nu ar fi întors pe dos stomacul bunului-simţ. Afacerile clanului Cocoş, gafele politice, piţiponceala injectată în PDL la ordinul preşedintelui ar fi avut şanse mai mari de a cădea în uitare. După cum, în momentul votului, buzele Elenei Băsescu nu ar fi chemat din pivniţele memoriei cel mai jignitor caz de nepotism înregistrat în viaţa publică românească: un preşedinte care şi-a sacrificat cu bună ştiinţă partidul de suflet pentru a-şi vedea fetiţa europarlamentar. Şi cărate într-un val de regurgitaţii au ieşit atunci, aţâţate de toate acestea, cele mai acre amintiri legate de Traian Băsescu. Modul în care el, spre deosebire de milioanele de români care i-au dat votul, şi-a tras pe nimic o vilă de zile mari într-una dintre zonele de lux ale Bucureştiului, unde parfumul lui 1938 e mai prezent ca niciodată. Pentru că niciun bloc nu se zăreşte de la geamul casei domnului Băsescu. Doar vile somptuase, în dulcele stil al burghezilor care au înălţat România. Sau ne mai acreşte vălul palatin întrebarea “Cum pizda mă-sii şi-a tras fata lui super maşină, iar cealaltă fiică super casă?”.

În 1928, lucrurile ar fi fost mai liniştite. Zâmbetul de profitor al lui Crin Antonescu, gata să gâtuie liberalismul într-o alianţă cu Vanghelie şi Hrebenciuc nu ar fi întărit gândul unei sinucideri cu emetiral. Lipsa evidentă a oricărei alternative ar fi fost estompată doar câteva secunde. Şi atunci, ca şi acum, de ştirea că Sorin Oprescu nu a fraierit decât un procent de 3%, care există în orice populaţie. Sau de faptul că Vadim a luat-o iar în bot şi că anul 2000 a fost o simplă întâmplare sinistră.

În 1928, politica ar fi putut avea consecvenţă. Atât Geoană, cât şi Băsescu şi-ar fi păstrat alegătorii, iar lupta dintr-un tur II ar fi fost murdărită doar de câteva bătăi prin sate, de semne făcute cu creta pe spatele celor care nu se conformau cu principiile primarului şi de nişte pomeni electorale reduse cantitativ. Fără mijloace de influenţare în masă, fără microbuze şi secţii speciale. Dar nu suntem în 1928. Greaţa produsă de lipsa alternativelor nu este o scuză pentru o sinucidere cu emetiral. Diferenţa dintre cei care votează şi cei care le cer votul este enormă şi repartizată ubicuitar pe suprafaţa elitelor politice. A alege răul mai mic a devenit din excepţie, regulă. Şi într-o logică darwinistă s-a transformat în mod de supravieţuire. Suntem în două ligi diferite. Noi, cei care nu beneficiem de case primite mură-n gură, cei care nu avem zilnic două sute de milioane în buzunar pentru “neprevăzute” şi ei. Este 2009, iar jocul din liga lor nu se poate schimba peste noapte.

Nu ştiu pe cine o să votez în turul doi. Nu mi-a dispărut amarul din cerul gurii.