RSS Feed

Şomajul intelectual şi şmecheria lui Cioran

vezi toate articolele de
11 Aug 2015 la 08:09 un comentariu 1886 vizualizari.

O rentă publică e mai tare decît un business. O credinţă în rentă ca singur punct de sprijin (nu e o simplă necesitate, pentru că e ornată cu discursul fix contrar) s-a dezvoltat aprig în postcriză, după 2008. Forme diverse ale acestui crez profund existau şi înainte. Însă noutatea rentelor din ultimii 8 ani este una foarte anii ‘80, ca atunci cînd se raportau grînele la hectar. În fond, retorica a înghiţit realitatea. Nici liberalii cei mai aprigi nu mai cred în profit şi business pur sînge decît atunci cînd vorbesc în public.

Nu mai crede nici dracu’ nici în piaţă liberă, nici în antreprenoriat fără bani grei şi plasă de siguranţă ca lumea asigurate de hazard sau de patrimoniul moştenit din vreun tun nouăzecist sau tun interbelic retrocedat. Isărescu şi ai lui o spun aproape pe faţă: asta cu încurajarea prin taxe mici e o prostie în care doar social-dmeocratul Ponta a mai crezut. Singura bătălie reală e să prelungim agonia ierarhiei prezentului.

E un nou romanian dream puternic, mult mai cinic. Anii 2000 au fost un soi de vîrf al naivităţii şi credinţei în creşterea perpetuă, realizării prin spirit de iniţiativă şi creativitate. Acum, pînă şi acel vis oricum conformist a fost conservat strict în retorică. O retorică din care se storc bani altfel:

- bani publici direcţi – o funcţie, un post într-o comisie ceva

- funcţii şi joburi noi – serviciile speciale – cel mai trendy furnizor de rente – nu sînt altceva decît o nouă supapă, pe lîngă vechile sinecuri, posturi de consultant, de diplomat, de director politic, de membru în comisii de administraţie etc.

- oengismul ca sistem rentier şi conformist de promovare a unor valori de piaţă imposibil de aplicat. Avem o problemă cu vreo minoritate de vreun fel ? a, păi facem un capitalism mai “incluziv” şi tot aşa pînă la crearea unei caste de specialişti în mai nimic, dar foarte agresivi cînd vine vorba de cenzură reală a efectelor pieţei libere.

În fine, enorma listă a rentelor la care viseaza poporul-de-mijloc nu interesează aici. Ce m-a intrigat a fost un fragment din Cioran, pe care-l citează în cartea lui, Dragoş Sdrobiş (“Limitele meritocraţiei într-o societate agrară”, Polirom, 2015). Fragmentul nu e relevant prin “actualitate”, ci prin actualitatea mistificării. Şomajul intelectual produce mimetism infernal, nu viziuni cavalersc-apocaliptice cum vinde Cioran angoasa generaţiei lui.

Cumva surprinzător, şi totuşi în deplin acord cu pesimismul care i‑a caracterizat opera, Cioran creionează o anumită „psihologie a şomerului intelectual”, care s‑ar integra în mentalitatea omului modern: „Faţă de omul generaţiilor antecedente, omul contemporan reprezintă un stil specific de viaţă, care este îmbibat în elementele lui esenţiale de psihologia şomerului”.
„Înainte individul era integrat – atât biologic, cât şi social – organic în viaţă. Era într‑un anumit fel omul substanţial, cu consistenţa lăuntrică până la fixitate. (…) Omul substanţial trăieşte în acelaşi cadru de viaţă. De aici omogenitatea lui interioară. Şi tot de aici consecvenţa în gesturi şi atitudini care nu se mai găsesc astăzi decât la puţini, şi nu la cei mai buni. A fi consecvent înseamnă într‑un anumit fel a te închide pentru multiplicitatea aspectelor vieţii, reacţionând identic. Dar mai înseamnă şi altceva: sărăcie lăuntrică. Or, ceea ce caracterizează pe şomerul intelectual, ca expresie tipică a vremii noastre, este o plinătate lăuntrică rezultată din contradicţiile în care trăieşte.” Astfel, atunci când axa intrinsecă este afectată de problemele cotidiene, mentalitatea şomerului intelectual este copleşită de sentimente de nemulţumire, revoltă şi chiar de tentaţia extincţiei. Acest text poate fi văzut ca o primă mostră a concepţiei cioraniene a pesimismului, al cărei nucleu ar fi renunţarea la tot, adoptând în schimb ideea radicalizării.

În exaltările şomerului intelectual, Cioran depistează „spiritul escatologic al culturii contemporane”: „Există în spiritul lor (al şomerilor intelectuali) neliniştit şi frământat presimţiri triste, presimţiri de sfârşit (…) (care) iau forma ciudată şi demonică a iubirii sfârşitului, a presimţirii într‑o exaltată bucurie a unei prăbuşiri apropiate”.

Emil Cioran, Psihologia şomerului intelectual, în Mişcarea, anul XXIV, nr. 134, 8 mai
1931, p. 1.

“Psihologia şomerului” reprezentată de Cioran poate fi foarte uşor pusă în termeni opuşi. Extremismul pronunţat cu fior de cercetătorii interbelicului nu e o aplecare specială a intelectulalului şomer către apocalipsă şi sinucidere, ci mai curînd către fuga şi mai încrîncenată după rente. Iar fuga după rente aduce conformism pe din ce în ce mai puţin remunerat – pînă la oportunism de masă fără nici o recompensă.

Psihologia şomerului azi este educată pe bani enormi cu care ai putea subvenţiona vrute şi nevrute, direct. Dar se preferă sponsorizarea retoricii, din bani europeni, din bugete locale sau naţionale. Nu poţi să mori după un job, decît după ce ai luat “cursuri pe calculator”, “cursuri de management”, “cursuri de blabla”. Sigur că da, unora le iese, mai ales acelora care prind mecanismul şi intră ei înşişi la manivela teascului de stors armată de rezervă. Capitalismul mai “social”, mai cuminţit e pe buzele centriştilor care propagă de fapt cele mai radicale idei despre piaţa liberă şi piaţa forţei de muncă. E de neacceptat banul care măcar nu parcurge de mascaradă un soi de ciclu economic profitabil. Îţi dau un pahar de apă rece doar dacă investeşti tu jumătate de pahar de apă rece, cam aşa ceva.

Interpretarea lui Cioran nu e atît fioros apocalptică, cît mai ales un văl pus peste conformismul zilelor lui. E de altfel comic să citeşti zbaterile şi arderile interioare ale unor intelectuali interbelici nonconformişti arzînd pe rugul aprins de legiune sau de alte ideologii extremiste la dreapta, dublate de căutări angoasate de rente de la stat: unii au prins mai mult, alţii mai puţin, alţii deloc, dar o istoriei a alergăturii după ceva “asigurat” public cît de cît ar merita scrisă.

Singura miză reală pentru vocile publice de azi rămîne dezeroizarea, surparea eşafoadelor imaginare, atacul limbajului militar-fanfaron. Pentru fiecare “erou” există o plasă de siguranţă ridicol de evidentă şi de nocivă. Prefer oricînd un cinic pe faţă, decît eori închipuiţi care-şi cîntă neputinţele.

De la mistificare te poţi trezi în plină realitate dementă. Cioran mistifica expresiv, cu talent. Din ce văd în jur, misiunea noastră e ceva mai uşoară, eroii de azi nu sînt aşa de talentaţi.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!