… specialistii in altii, chilotii lui Gica Petrescu si incalzirea pentru moarte (II)

… observam in urma cu vreo cateva zile, pe Voxpublica, ca Marx si adeptii sai si-au aflat o confirmare acolo unde s-ar fi asteptat mai putin – in sanul capitalismului de consum. Distinctia dintre public si privat se erodeaza sub ochii nostri intr-un ritm halucinant. Daca pana si media scrisa anglo-americana isi pune poalele in cap din ce in mai des, intr-o incercare stupida de a supravietui astfel razboiului digital de guerilla (cazul dosarului netraitei vieti a lui Lady Di din Newseek mi se pare emblematic in acest sens), ce pretentii sa mai avem de la media noastra? Avem si noi specialistii nostri in “altii”. Intodeauna in altii.

Pare-se ca viata si moartea noastra sunt ceva mai greu de manuit decat ale celorlalti. Cand vine vorba despre noi, devenim, subit, problematici. Cand vine vorba despre altii, ne scuturam, dintr-o data, de dileme. Devenim specialisti.

La “altii” – ca si la politica si la fotbal – toata lumea pare sa se priceapa. Dar nu asa, cu indoieli si semne de intrebare, ci cu fermitatea specialistului: Unu si cu unu fac doi. Daca ar fi trait, Lady Di ar fi facut X si Y, s-ar fi recasatorit cu Z si i-ar fi dat papucii lui W (nu, nu e vorba de Bush . Viorel Lis, 67, fostul primar al Bucurestilor, s-a casatorit cu fata de 35 pentru ca lupta cu frica de moarte. Ea, cu frica de ziua de maine. Vranceanu – Firea l-a ales de nas pe Gigi Becali si-a calatorit intr-o caleasca din plexiglas in forma de dovleac, pe muzica de manelisti – din nou lesne psihanalizabil. Dupa cum, tot lesne psihnalizabila e si tacerea specialistilor in aceste cazuri. Ana are mere, Xenia are pix.

Cu mortii e mai simplu pentru specialisti, pentru ca suntem obisnuti deja cu realitatile virtuale. Ne simtim mai bine in ele, si nu riscam sa ne plezneasca realitatea peste nas. Mortii sunt “altii” cei mai comozi si mai la indemana. Mortii nu ridica niciodata probleme, mortii nu te pot da in judecata. Nici macar nu-ti pot bate obrazul. Mortii sunt atat de draguti! Atat de amabili!

Asa se face ca la mortile altora se pricepe toata lumea. Nu mai e suficient ca toti stiu de ce ai trait cum ai trait, de-acum avem si oameni care ne pot spune, fara dubii, de ce ai murit cum ai murit.

Daca iei specialistii in serios, incepi sa devii sfios atat cu traitul, cat si cu muritul – tau, nu al altora. Pe vremuri, erai sfios macar in fata mortii. Acum, lucrurile s-au intors cu susul in jos. Ce stii tu, biet amator intr-una si-n alta, prin comparatie cu specialistul? Tu nu stii, bunaoara, ca viata ta e trasata de gene, dezechilibre hormonale sau de aura, factorii sociali si politici. Doar n-o sa-ti iei acum nasul la purtare si sa incerci sa-ti depasesti conditia? Trebuie sa recunoasteti ca, in raport cu determinismele de orice fel, strabunii aveau o atitudine deopotriva mai simpla si mai sofisticata, penduland cu normalitate si decenta intre “asa i-a fost scris” si “si-a facut-o cu mana lui/ei“.

E ceva usurel ironic in toata aceasta poveste.

Modernitatea (in acceptiunea generala) a inceput ca un protest impotriva traditiei – si a determinismului implicit al acesteia. (Nota: La o a doua vedere, lucrurile sunt nitel mai complicate. O Antigona a lui Sofocle sau un Socrate, bunaoara, pot depune marturie. Aceasta e, insa, o alta discutie.)  Pentru primii protestanti, zorii “modernitatii” au coincis, aparent paradoxal, cu doctrina pre-determinarii, ceea ce s-a dovedit – pe termen lung – deopotriva o binecuvantare si un blestem. O binecuvantare, pentru ca, apud Max Weber (Etica protestanta a capitalismului), oamenii raman oameni, indiferent de doctrina, asa ca “predestinare sa fie, da’ s-o stim si noi“. Si uite-asa, averea a devenit dovada obiectiva a “alesului”. Si uite-asa, pre-determinarea a sfarsit (drumul e mult prea intorcheat pentru a fi povestit aici) prin a preslavi ceea ce initial era menit a pune la colt: vointa “libera” a individului.

La scara istoriei, ironia de-abia ce-si facea incalzirea pe margine. Pentru ca nici n-au apucat cateva generatii sa clipeasca din ochi, ca vechiul determinism a fost inlocuit de varianta moderna, de-acum – vorba reclamei – intr-o noua prezentare. Si ce prezentare! Ce prezentari, mai bine zis! In toate culorile, pentru toate gusturile: de la gene, la karma, de la determinismul social, la cel politic, eventual marxist, dialectic si istoric. Iar omul? Omul ia-l de unde nu-i.

Cercul s-a inchis. Pervers. Vorba lui Eugen Ionesco, pe care nu contenesc s-o repet: “Luati un cerc, mangaiati-l, va sfarsi prin a deveni vicios.”

Traim vremuri schizoide, in care, pe de o parte, ni se face apologia libertatii individuale, pe de alta, suntem dadaciti de specialistii vietii si ai mortii. Noastre. Nu a lor. A lor nu, niciodata.

Ultimul exemplu a fost cel al sinuciderii/crimei “din Primaverii“. Faptele: o ziarista, Cristina Verona, si mama ei, au fost gasite moarte, dupa cateva zile, in locuinta primei. Prima, spanzurata de calorifer, a doua, dezbracata, intr-o alta camera. In masura in care reprezentau o stire, faptele s-ar fi cuvenit sa se opreasca aici. Au murit doi oameni. Nimeni nu stie si nu va stii niciodata de ce. Ti-ai gasit!

Pentru asta, avem specialisti.

Pentru ca avem public.

Pentru ca avem specialisti.

Luati un cerc, mangaiati-l …

Specialistul psihiatru Florian Tudose are un raspuns pentru toate intrebarile. El stie, pur si simplu. N-are dubii. N-are indoieli. Afirma:

“Femeia şi-a ucis mama pentru că nu dorea s-o lase să se chinuie, apoi şi-a pus capăt zilelor. Am putea vorbi, practic, de o dublă sinucidere. Este posibil să se fi pus de comun acord în privinţa morţii. Nu a omorât-o din răutate. Este vorba de o sinucidere premeditată de mult timp şi altruistă. Sunt multe astfel de cazuri în care oamenii apropiaţi hotărăsc să-şi ia viaţa împreună. Surorile din Cluj, soţii de la Deva şi exemplele ar putea continua.”

Stie. O singura umbra de dubitatie mai reuseste sa strecoare in declaratia specialistului:

“Este posibil ca doamna respectivă să fi avut o depresie care a trecut neobservată şi care, în timp, să fi dus la astfel de gest.” (apud Adevarul)

Dar pana si aceasta indoiala ne e spulberata rapid de catre un alt specialist, de asta data in Resure Umane – George Butnoiu:

“Se simţea nedreptăţită, neapreciată la adevărata ei valoare. Absolventă ca şefă de promoţie şi cu o bogată experienţă profesională ea spunea că trăia într-o societate în care nu sunt apreciate valorile. Era de-a dreptul furioasă din această cauză”, a povestit Butunoiu.

“Cristina face parte din acea categorie de oameni care, odată cu înaintarea în vârstă, simt că le scad şansele ocupării unei funcţii sau unui post pe măsura pregătirii lor. Atunci intervine acea stare de panică”.

Butunoiu a explicat că mai mulţi oameni bine pregătiţi au trecut sau trec prin aceleaşi frustrări. “Teama că, odată înaintat în vârstă, nu mai eşti apreciat crează un derapaj emoţional, indiferent că eşti jurnalist, manager sau artist. Indiferent că te cheamă Cristina Verona sau Mădălina Manole“, susţine el: “Unii dintre cei mai bine pregătiţi manageri au cedat emoţional după ce au fost îndepărtaţi din funcţii de conducere”. O parte dintre aceştia sunt acum internaţi sau şi-au pierdut discernământul.

(apud EVZ)

No, vorba ardeleanului, bine c-o lamuriram si pe asta (vorba olteanului). Doua vieti, doi oameni, o tragedie – nimic complicat. Pentru o media infometata de specialisti la cererea publicului nimic nu ramane indescifrabil. Noi vrem sa stim. Corola de minuni a lumii? O vorba de dansii inventata. Romeo si Julieta? Un baiat iubea o fata – ce atata tevatura?

Aici nu mai e vorba despre chilotii lui Gica Petrescu – Dumnezeu sa-l ierte – fotografiat inaintea mortii, fotografii publicate in toata media. Aici este vorba despre un intreg Weltanshauung. Despre cum ii vedem altii. Si, mai cu seama, despre cum ne vedem noi pe noi insine.

Noi.

Noi, astia care ne facem incalzirea pentru moarte, pe margine. Cat despre trait, nici nu mai are rost sa povestim. Pentru asta, avem specialisti.