Spectatorul angajat

Sâmbătă 18.58. Sună telefonul. „Ce faci?”. „Bine, mă uitam la un film.” „Lasă filmu’ şi hai la Universitate.” „Unde?! Nu vin, ştii că nu e genul meu.” „În 30 de minute sunt la tine. Pa!” Ştiam că e punctual; n-avea rost să polemizez. Mi-am tras un pulover pe cap, am mai dat şi eu, la rându-mi, un telefon similar „vezi că în juma’ de oră venim să te luăm, mergem în piaţă”. „Pe bune???”. „Cam aşa.”

„Aveţi grijă de voi, că pe Realitatea zic că s-a aruncat cu gaze lacrimogene. Staţi mai pe margine.” Era bunica. „Dacă m-ar ţine picioarele ce-aş veni şi eu cu voi!” Era bunicu.

La şapte fără ceva eram acolo, pe trotuarul din faţă de la TNB”. „Libertate! Libertate!” „Josbăsescujosbăsescu!” Mi s-a părut cam paseist ca oamenii să strige „Libertate!”. Credeam că lipsa de libertate este cea mai mică dintre problemele pe care cetăţenii români le au de înfruntat. Avem alegeri libere, nu ne bagă nimeni sopârle pe sub uşă sau gândaci în receptor (sper), nu ne urmăreşte nicio maşină neagră, putem să înjurăm liberi sistemul, dispunem de dreptul la proprietate privată (cred) şi de a călători în U.E. doar cu paşaportul etc.

Am spus „credeam”. M-am tot gândit la asta timp de patru ore, cât am stat la Universitate. Am ajuns acolo crezând sincer că noi chiar suntem liberi şi am plecat înţelegând ceea ce n-am înţeles nici măcar după ce l-am citit pe Mill care poate fi, întrucâtva, revelator. Degeaba dispui de toate mecanismele formale de asigurare a libertăţii, dacă tu te simţi privat de drepturi şi rămâi claustrat în propriile nemulţumiri. Libertatea nu înseamnă anarhie; libertatea înseamnă respectarea regulilor jocului. Important este să le respecte toată lumea, şi guvernaţii şi guvernanţii.

Curând aveam să trecem pe partea cealaltă, prin pasaj. Între timp avuseseră loc ceva ciocniri, jandarmii îi împinseseră pe protestatari pe trotuar, înspre fântână, se aruncase şi cu lacrimogene. De aici în colo toată lupta avea să se ducă în direcţia spargerii cordonului şi blocării circulaţiei.

Eram acolo cu prietenii mei buni. Ne ştim de-o viaţă. Doi medici, un inginer-economist, un manager de proiect într-o bancă, un student la filosofie. Habar n-aveam cât pot fi de revendicativi. În jur erau oameni pe care că îţi era drag să îi vezi. Incredibil de mulţi tineri, studenţi, cu fel de fel de ocupaţii, sătui să tot fie luaţi peste picior în Europa. Şi bătrâni, pe cuvânt! Am văzut doamne elegante, cu pălărie şi guler de blană, la peste şaizeci de ani şi pici, sub şase ani, care suiţi de garduri strigau ce auzeau şi ei în jur. Mi-am văzut şi foşti profesori şi actori mai mult sau mai puţini celebri. Or fi fost şi oameni din galerii prin faţă, şi membri ai partidelor politice. Dar şi ce dacă? De când au devenit aceste două reprezentări stigmat social?

Eram chiar în primul rând, lângă gard, îi priveam pe jandarmi în ochi, prin vizorul de la cască.  Erau aşezaţi în cordon. Mulţi erau mai tineri decât mine şi nu era clar, judecâd după privire, de ce parte a baricadei ar fi vrut, cu adevărat, să fie. În stânga mea, o doamnă îşi povestea teoria conspirativă cu privire la deturnarea revoltei. În stânga, un pădurar vorbea despre casa nu-ştiu-cărui-demnitar din pădurea căreia îi poartă el de grijă. Printre vorbe mi s-a părut că aud asta: „ce îmi vină să las acum scutul ăsta şi să mă fac lăcătus.” „Dacă îl laşi tu primul, îl las şi eu.” Habar n-am dacă o fi fost adevărat sau era doar imaginaţia mea, însă jur că eu asta am auzit.

Aş fi strigat şi eu, însă nu prea ştiam cum se face. Mi-era şi jenă, parcă mieuna o pisică. Dar ce să fac dacă nu am mai fost niciodată la o revoluţie? Îţi era mai uşor dacă stabileai un ton comun cu mulţimea din jur, însă tonul ăsta era greu de găsit. Oamenii voiau să strige, să scape de penibilul unei reprezentări care nu le face onoare şi vedeau în prezenţa deasă a celorlalţi ca ei o ocazie perfectă pentru a urla ce au pe suflet. Cei mai mulţi încă se împotmoleau, se fereau de camere, erau oarecum stingheri. Luni se vor duce fiecare pe la companiile pentru care lucrează şi le era frică să nu le zică şefu „ce făcui Gicuţă? Te-am vărut la televizor, strigai în piaţă.” Nici ei nu mai fuseseră, probabil, la vreo revoluţie.

Ce s-a întâmplat pe 13-14 ianurie a fost un început; pentru prima dată parcă oamenii, în cadrul gestului acela de a se strânge împreună, au şi simţit împreună. E drept, în continuare când simţi nevoia să arăţi cu degetul către ceva ce aparţine unei generaţii îţi dai seamă că, de fapt, nu prea ai pe cine sau ce să arăţi. Însă dacă gestul acesta se va perpetua, cu raţiune şi simţire, poate că în curând vom ieşi şi noi din amorţeală şi vom avea cu ce să ne mândrim.

Până atunci, ştiţi care a fost mesajul care a unit, zilele trecute, piaţa? „Raed Arafat, român adevărat!”